Despre naţiune
Iniţial am decis să evit abordarea subiectului din perspectiva noţiunilor teoretice şi să fac doar un colaj de evenimente exemplificatoare din succesiunea ultimilor treizeci de ani pentru accesibilitatea cititorului obosit de preţiozităţi enciclopediste. Din multele şi repetatele discuţii din spaţiul public, sau pur şi simplu cu persoane ocazionale, despre subiect, am constatat golul imens săpat în memoria colectivă de ignoranţa asupra istoriei. O ignoranţă întreţinută cu abilitate prin diluarea absurdă a educaţiei identitare autohtone. De aici vine nevoia, totuşi, să recapitulăm. Şi pentru că am uiat, şi pentru că nu mai ştim! Folosit la început ocazional, termenul naţiune a evoluat sub aspect semantic destul de spectaculos de la noţiune elaborată la concept distinct, paradigmatic. Definiţiile adeseori extravagante pe care le găsim în lucrările secolelor XV-XVIII[1] au fost catalogate şi limpezite în Secolul Luminilor odată cu cele referitoare la patrie, neam, glie ş.a.[2]. În toate limbile şi la toate popoarele aceste noţiuni au existat fără ca cineva anume să le transfere în explicaţii enciclopedice şi au produs fără forţaj un liant catalizator între indivizii aceleiaşi comunităţi.
Pascal Mancini[3] a fost autorul unei prime definiţii a naţiunii moderne pe care o asimila cu o „societate naturală de oameni, având ca numitor comun unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţă socială". Italia lui Mancini însă a fost departe de a fi îndeplinit aceste condiţii el exprimând mai degrabă un deziderat sociologic sau academic, decât o realitate. Disputa teoretică în jurul conceptului s-a amplificat, în mod benefic după războiul franco-german (1870-1871) între cele două şcoli - franceză şi germană, cărora mulţi dintre noi le suntem tributari şi astăzi. În celebra sa conferinţă din 1882, Ernest Renan[4] afirma: "uitarea istoriei, sau reconstituirea eronată a evenimentelor, reprezintă un factor esenţial în formarea unei naţiuni, de aceea progresele cercetării istorice pot adesea pune în pericol o naţionalitate[5]. Pentru că, o naţiune fără trecut nu este altceva decât o contradicţie în termeni, cu alte cuvinte, o încropeală care se vrea a substitui lipsa din inventarul istoriei cu evenimente inventate sau răstălmăcite.
Aşa l-am tradus pe Renan când, abordând adevărul istoric, cei fără de istorie pot fi demitificaţi şi decăzuţi din drepturi uzurpate. El însuşi încercând să scientizeze biblia prin prisma actului şi efectului istoriologic avea să devină exclusul celora care degustau adevărul mistic ca pe unica formă de existenţă. La conferinţa despre care am făcut referire, „Qu-est qu-une nation"[6] cataloga naţiunea ca fiind un „plebiscit de fiecare zi", o mare solidaritate construită pe sentimentele sacrificiilor din trecut şi a celor pe care e dispusă să le facă în viitor precum şi un fapt de conştiinţă colectivă, concretizat printr-un „vouloir vivre collectif". Am reţinut esenţa construcţiei acelei gândiri enciclopedice exersată în lumea miraculoasă a Orientului: „O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind nu fac decât să constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este trecutul, celălalt este prezentul". Conştiinţa morală creată de cele două componente se numeşte naţiune! Viziunea istoricistă a lui Renan trasează judecata că ceea ce construieşte o naţiune este chiar trecutul său, iar trecutul său justifică numai acea naţiune în comparaţie cu altele prin acţiunile prezentului.
Şcoala germană[7] promotoare a teoriei erudite despre naţiune a plecat de la ideea cultivării conştiinţei de rasă şi a rolului statului ca sistem de mecanisme pentru generarea acţiunilor politice. Îmbrăcat în haina ideologică, conceptul naţiune a fost îngrădit sau distribuit pe direcţii politice şi propagandistice dominate de interese locale sau de grup. Aceleaşi ideologii au scos la iveală incompatibilităţi de netăgăduit între ceea ce trebuia să fie o naţiune şi ceea ce se voia în numele ei. Ideologiile extremiste (a nu se confunda cu radicalismul) au fost cele care, cu predilecţie au politizat conceptul de naţiune. Regimurile politice totalitare (naziste, fasciste sau comuniste) din Europa au găsit un bun prilej de a exacerba elementele constitutive ale conceptului şi ale pune în ambalajul sforăitor al discursului naţionalist demagogic. Substanţa naţiunii a ajuns materia primă a scopurilor politice subversive, revanşarde şi rasiale.
Pentru ideologia fascistă italiană naţiunea se identifica cu unitatea morală, politică şi economică a statului fascist corporatist. Finalitatea acestei unităţi - nu departe de ceea ce a încercat Ceauşescu să facă mai târziu - era înregimentarea politică a naţiunii[8]. Numai că politica unică nu va putea niciodată să producă creierul şi gândul unic. Supunerea nu putea fi atribuită acceptului atât timp cât instrumentele de forţă erau doar de o singură parte: cea a puterii totalitare opresive. Milioanele supuse prin dictat şi racordate la propaganda de stat nu puteau fi constituite în forţă naţională. Pentru că tocmai metoda genera rezistenţa diversităţii neînregimentată mental sau emoţional. Ştim sfârşitul!
Nazismul german a reformulat sintagma juridică a noţiunii de naţiune prin mixajul concepţiei rasiale. Astfel naţiunea devine un obiect de studiu al geopoliticii, ea fiind de fapt proprietara statului, ca persoană de drept juridic internaţional, iar poporul rămâne marele creuzet al rasei din care se poate constitui o naţiune pură. Aşa a fost posibil să se facă distincţia clară între noţiunea de german şi supus german. Naţional-socialismul ca doctrină născută din această ideologie s-a bazat pe termenul cheie de comunitate germană, dar nu s-a justificat doar prin caracterul lingvistic, cultural sau confesional ci pe comuniunea de sânge, aşa numita consanguinitate, mergând până acolo de a include în noţiunea de german pe toţi indivizii care aparţineau etnic poporului german, indiferent de statul în care îşi aveau reşedinţa. Pangermanismul ascunde şi astăzi, ca de alfel toate ideologiile „pan" similare, voinţa expansionistă de control politic, prin limbă şi origine etnică, a populaţiilor din interiorul spaţiilor de formare şi existenţă ale altor naţiuni. O recrudescenţă a acestei idei „in corpore" o trăim în zilele prezente în majoritatea ţărilor ex-comuniste, cu accente periculoase în teoria ungară a statutului maghiarilor şi cea rusească a rusofoniei din „vecinătatea apropiată". În Reich-ul german, orice indivizi de rasă străină, chiar dacă vorbeau (cunoşteau) doar germana erau consideraţi supuşi ai imperiului şi nu puteau fi numiţi germani, dacă, aşa cum a mai spus, prin etnicitate aparţineau altui popor. Finalmente, această doctrină se simplifică astfel: naţiunea germană este formată numai din rasa etnică ariană vorbitoare de limbă germană!
Comunismul a dat o altă interpretare conceptului de naţiune. Pentru Lenin, naţiunea nu era decât „o realitate tranzitorie, care oricum urma să dispară şi să fie înlocuită de masa nediferenţiată, ba chiar omogenă a marelui popor sovietic". Stalin a oferit tuturor statelor comuniste, de sub protecţia Moscovei, celebra definiţie, care cu surprindere, este copios folosită şi astăzi, fie din reflex protoeducaţional, fie din incapacitatea cronică de a înţelege regresul istoric în care ne aruncă. Astfel, „naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă (comuniunii - n.n.) de teritoriu, de viaţă economică şi de factură politică ce se manifestă în comunitatea culturii"[9]. În consecinţă, numai întrunirea tuturor acestor condiţii integrate poate genera o naţiune. În cazul în care una din ele lipseşte, desigur naţiunea încetează să mai existe! Este evidentă structura descriptivă lărgită a definiţiei care a luat în calcul vulnerabilităţile constitutive ale autodeterminării popoarelor ce avea să fie o altă minciună istorică de nivel planetar. Această concepţie a stat la baza procesului de dispariţie forţată prin asimilare a popoarelor (populaţiilor) care nu întruneau toate elementele constitutive de a deveni, sau mai bine zis de a fi clasificate drept naţiuni.
În plan politic şi social, mecanismul acţiunii s-a soldat cu agresiuni grave asupra culturilor naţionale, înlăturarea forţată a diferenţelor între naţiuni şi aplatizarea prin suprimare, a identităţilor etno-spirituale din spaţiul marelui gulag sovietic. Modelul a fost preluat şi mecanic aplicat în majoritatea ţărilor satelit, existând în memoria istoriei recente suficiente exemplificări. Există şi o altfel de înţelegere a naţiunii. Perspectiva confesională a fost şi din păcate încă mai este superficial studiată. Planul religios a încercat să se dezică de o anume ideologie şi să creeze o viziune transcendentă. De la intenţia utopică la realitatea pragmatică ne întâlnim, însă, mai totdeauna cu devierile majore sau chiar cu eşecurile definitive.
Catolicismul, construit pe ideile izvorâte din universalitate, a reactivat ideologiile ofensive, proactive şi voluntariste. În esenţă, catolicismul în general şi biserica catolică în particular, susţin că naţiunea poate fi controlată mai ales în partea sa de constituire şi reaşezare - prin acţiunea unor centre de putere, atotcuprinzătoare, fără însă a neglija nucleele dure, conservatoare conform cărora regulile trebuie să decurgă din anumite dogme, singurele de altfel valabile şi care trebuie prezervate cu orice sacrificii.
Catolicismul occidental suprapune ideea de naţiune cu cea a statului. Opţiunea este intrinsec tributară structurii etatiste a catolicismului care preferă să controleze instrumentele şi nu organismul social dizolvând comod naţiunea în stat. Liberalii catolici, regăsiți mai târziu în cultul protestantist și alte derivate reformate, sustrag catolicismului hegemonia asupra supunerii, propagând ideea liberei opţiuni morale. În viziunea protestantă, naţiunea reprezintă proiecţia angajamentului voluntar al individului faţă de o formă abstractă şi detaşată de viaţa sa concretă, dar faţă de care trebuie să aibe un înalt simţ al datoriei[10].
O primă concluzie rezultată din studiul pieţei proiectelor occidentale: naţiunea este la urma urmei o colectivitate de cetăţeni ai unui stat, indiferent de apartenenţa lor etnică sau culturală. În acest context Statul reprezintă sistemul de referinţă fără de care nu se poate vorbi de naţiune. O condiţionare extrem de direcţionată, cu un sens total neîncăpător, dar drastic. Acest punct de vedere este pe placul factorului politic, estompând semnificaţia structurii culturale. Încercarea de evitare cu orice preţ a ideologiei, devine nesigură şi nu oferă satisfacţie atunci când naţiunea intră în sfera juridică sau administrativă[11]. Se exacerbează rolul statului ca unic sau în cel mai bun caz, ca preponderent sistem de referinţă, considerându-se unitatea culturală şi tradiţia naţională drept mit şi invenţie[12] pe considerentul că nici un ansamblu de simboluri, credinţe şi moduri de gândire dominante, nu cere cu precădere integrarea naţională a societăţii.
Este interesant, după ce am ajuns la concluzia asupra viziunii occidentale despre naţiune să ne întoarcem, măcar pe parcursul câtorva rânduri la viziunea Mayflower[13]. Mesajul real al acestui concept este simplu: indivizii aflaţi pe un teritoriu dat sunt cu toţii cetăţeni care se bucură de dreptul la libertate, iar statul apără în mod egal proprietatea fiecăruia şi nimic mai mult. În această viziune venită încă din 1620, într-un stat, care se vrea şi exponentul unei naţiuni, nu există decât cetăţeni egali în toate drepturile. Criticii acestei viziuni atacă sensul filosofic al liantului culturii. Nimic nu-i uneşte pe indivizi decât convenţia. Din păcate se scapă din vedere faptul că o teorie nu se priveşte numai prin începutul său ci mai ales, dacă nu chiar numai, prin finalităţile sale. O societate coezivă prin actul său de voinţă la norme comun acceptate devine creatoare de civilizaţie, de cultură, de conştiinţă de grup, în final îşi poate crea istorie. Viziunea Mayflower oferă condiţia contractuală a oricărui început, conducând prin concluziile lui Renan la simbioza dintre averea istorică şi construcţia istorică. Dar mai ales accesul la beneficiile prezentului.
O a doua concluzie, proiectată de adepţii mişcării pan-europene constată că naţiunile sunt comunităţi culturale şi de destin conştiente, care sunt unice din punct de vedere politic sau speră la unire şi libertate. După Kalergi[14], naţiunile sunt mari şcoli şi nu mari familii. Naţiunile, în opinia sa, sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile prestatoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselor[15]. Numai că astăzi, ceea ce a stat atât de cuminte în spatele acestor cuvinte ni se destăinuie ca fiind un plan de subminare identitară a popoarelor Europei, mai întâi ca destin istoric pentru ca mai apoi să atace sursa lor genetică. Nu avem încă descifrate toate intrările în această cutie neagră a procesărilor nevăzute ale Europei. De fapt ale acelora care se erijează în creatori de destine europene. Este însă o certitudine existenţa unei rezistenţe tot mai detonatoare împotriva silniciilor şi aberaţiilor la care recurg unele oficine oculte din spaţiul invizibil umanităţii. Altfel, de unde până unde, state de valoare europeană uriaşă precum Marea Britanie şi Franţa sunt ignorate sau le sunt pervertite conceptele sănătoase ale marilor lor leaderi.
Charles de Gaulle s-a exprimat sec pentru Europa Naţiunilor şi nu a Federaţiei lui Jean Monnet, atrăgând atenţia în cadrul Mişcării Europene că nu face decât să se recompună visul imperiilor. Şi tot pentru a mă susţine în interiorul acestei idei, readuc în memoria zilei acea minune de discurs public al nerepetabilei Margaret Thatcher din 1988, cu ocazia invitării ei la College of Europe din Bruges. Voi reda doar câteva fragmente perfect edificatoare: „Comunitatea Europeană este doar o manifestare a identităţii europene, dar nu este singura. Nu trebuie să uităm Estul de dincolo de Cortina de Fier, oameni care odată s-au bucurat de împărtăşirea plenară a culturii, libertăţii şi identităţii europene, şi cărora li s-au retezat rădăcinile. [...] Primul meu principiu călăuzitor este acesta: cooperarea voluntară şi activă între state suverane independente este cea mai bună cale pentru a construi o Comunitate Europeană de succes. A încerca să suprimi naţionalitatea şi să concentrezi puterea la centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător şi ar pune în pericol obiectivele pe care încercăm să le realizăm. Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franţa ca Franţă, Spania ca Spanie, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi identitatea ei. Ar fi o nebunie să încerci să le încadrezi într-un fel de tipar identitar de personalitate europeană. [...] Lăsaţi Europa să fie o familie a naţiunilor, înţelegând-se reciproc mai bine, făcând mai mult împreună însă bucurându-se de identitatea noastră naţională nu mai puţin decât de strădania noastră comună europeană". Aici nu mai este nimic de comentat! Doar să-i rugăm pe domnii eurofanatici, poate găsesc o explicaţie suplimentară brexitului pe care-l încriminează cu frazele corcite ale propagandei „de Bruxelles"
Şi totuşi, au fost destule critici disproporţionate asupra acestor teze de un rar bun simţ politic. Astăzi recunoaştem în interpretările vestice ale conceptelor naţiune şi naţional, unele vicii de formă deoarece, fiecare abordare ideologică lansează şi susţine propriile semnificaţii şi modele. Aceste ideologii, oricât de „blindate" teoretic ar fi ele, nu reuşesc să explice deocamdată de ce naţiunea americană, cu care se fac atâtea şi atâtea trimiteri comparative, nu este şi o comunitate de sânge, elveţienii, care nu au o comunitate de limbă, se descriu ca naţiune, evreii, care nu au comunitate de viaţă economică sau chiar românii care nu trăiesc laolaltă în acelaşi stat deci nu reprezintă o comunitate statală - sunt la rândul lor naţiuni, aşa cum se definesc ei înşişi francezii, englezii, spaniolii, italienii sau germanii de astăzi. Aceste limite au făcut din ideologii factor de supradimensionare a politicului în raport cu spiritualitatea. Întotdeauna politicul şi-a exacerbat rolul de creator de naţiuni, uneori nedemn şi chiar criminal.
În spaţiul Europei răsăritene, raportarea naţiunii s-a făcut cel mai adesea la o localizare spaţio - temporală, în cele mai multe dintre situaţii găsind aici formularea de neam[16]. În această parte de lume, voinţa imperiilor mari a amestecat neamurile prin transmutări sau colonizări. Apoi au fost migraţiile interioare într-un spaţiu de transhumanţă naturală făcând o lume foarte divers colorată din punct de vedere etnic. În toată această parte de lume fiecare naţiune se confruntă cu „criza" eterogenităţii. De aceea vom găsi mai peste tot apelul fiecărei părţi la reclădirea solidarităţii naturale a neamului dispersat[17]. Este demn de citat afirmaţia lui Nicolae Iorga prin care naţiunea nu este tratată din perspectiva caracterului material întrucât, spunea el, „nu suntem laolaltă pentru că este pentru toţi acelaşi regim vamal, aceeaşi administraţie, aceleaşi împrejurări de zi cu zi, ci pentru că acelaşi suflet ne însufleţeşte pe toţi"[18]. Nicolae Iorga pune accent pe identitatea culturală şi cultura naţională care sunt mai presus de revelaţiile oportuniste ale politicului. Naţiunile sunt făuritoare de istorie, deci ele sunt creatoare de instituţii. „Nu naţiunea noastră a fost creată de stat - spunea Iorga - ci statul este o creaţie a naţiunii"[19]. Este ideea supremă a vremii sale. Dar, spunem noi, foarte adevărată. Statul a apărut, aşa după cum vom încerca mai târziu să explicăm, ca o necesitate a condiţiilor istorice ale dezvoltării societăţilor tot mai conştiente de valorile pe care le au şi pe care trebuie să le apere. Statul este privit ca mijloc şi nu ca scop pentru afirmarea emancipată a popoarelor. Momentul apariţiei lor şi specificul de manifestare a funcţiilor statale sunt probleme ale diversităţii istorice, dar pe fond, sensul determinării rămâne acelaşi.
Factorii culturali şi spirituali predominanţi sunt cei care au creat naţiunea şi nicidecum cei economici şi administrativi. Poate tocmai de aceea, naţiunile est europene, mai ales acelea de la intersecţia marilor imperii, sunt atât de îndărătnice în a-şi apăra tradiţiile şi identitatea. Poate tocmai de aceea Dimitrie Gusti a afirmat că naţiunea reprezintă „singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată deaorece însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor". Naţiunea este o creaţie voluntară , dar în acelaşi timp, obiectivă şi necesară pentru că, „spre deosebire de popor este o comunitate etnică naturală care se realizează printr-un efort de fiecare clipă, prin voinţa lui de a fi şi de a lupta, o voinţă conştientă de scopurile pe care le urmăreşte, stăpână pe mijloacele ei de acţiune, capabilă de creaţiuni vaste şi orientată spre perspective întinse"[20].
Cât de contrară este sociologia naţiunii din această parte de lume faţă de contractul Mayflower rezultă şi din aprecierea că naţiunea „nu poate fi desfăcută de substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară de însuşiri fizice şi psihice care nu-i aparţin decât ei". Subscriu şi sunt de acord cu acest adevăr, doar că, nici aceste aspecte nu trebuiesc absolutizate. Ne sunt cunoscute cazuri în care apartenent la aspiraţiile supreme ale majorităţii unei naţiuni sunt personaje luminate şi loiale, de alte etnii care depăşesc cu mult implicarea băştinaşului autohton. Ca să nu aducem în discuţie abandonul sau trădarea la care se dedau conaţionali degeneraţi de vicii şi corupţie.
Precursor al multora dintre ideile sec. XX la români, şi nu numai, Mihai Eminescu a făcut, prin publicistica sa un uriaş dicţionar al conceptelor embrion de o mare putere vizionară. Principiul naţiunii este „fundamental şi nestrămutat pentru că numai el poate sta la temelia statului modern. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a mai fi românesc atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui"[21]. Eminescu sancţionează inexorabil veleitarismul politic care maculează esenţa naţiunii. „Nu sunteţi dumneavoastră naţiunea, neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dumneavoastră puteţi fi o generaţiune, un fragment - drept să vă spui, cam mizerabil şi cam putred - al acestui corp ce trăieşte zeci de secoli : naţiunea"„[22]. Ideea este foarte apropiată lui J.G. Fichte care prin remarcabilul său „Discurs către Naţiunea Germană" (ibd) avea să genereze modelul mesianic dar şi interpretarea organicistă. Naţiunea, în acest caz precede şi urmează, produce şi se regenerează prin indivizii săi pe care îi scoate din izolare şi-i pune împreună ca într-un organism cu distribuţie exactă între organele sale[23].
Implicarea ideologiilor în abordarea conceptului de naţiune nu putea să scape nici socialismului care interpretează naţiunea funcţie de anumite evoluţii politice, lansând ideea că populaţiile cuprinse în interiorul frontierelor trasate după pacea din 1947 aparţin naţiunilor socialiste[24]. Conform acestor interpretări, acest tip de naţiune este superior naţiunii burgheze întrucât se caracterizează prin omogenitatea socială şi comunitate de interese şi aspiraţii fundamentale ale clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii[25]. Eşecul acestui concept inventat a fost sesizat chiar de ideologii vremii, încercând să intervină reparatoriu cu noi sintagme cum ar fi „naţiune în socialism", „naţiune nouă", „naţiune cu trăsături socialiste" ş.a. nu ar fi exclus să asistăm la alte asemenea „noutăţi" de valoare cum ar fi „naţiunea de tip tranzitoriu", „naţiunea reformată" sau „naţiunea de tip social democrat". O abordare care, după cum am insistat în parcursul acestor din urmă rânduri, produce o hidoşenie greu de surprins în raţionamentul corect ştiinţific. Spun „corect ştiinţific" pentru că, avertizez, nici ştiinţa, cu toate rigorile sale de clasificare nu a scăpat de malformaţii ideologice grave. Spre încheierea acestor idei se poate aprecia, din perspectiva abordărilor ideologice prezentate, că există trei mari curente care îşi revendică teoria asupra conceptului de naţiune: spiritualismul naţional, materialismul naţional şi empirismul naţional.
Teoria spiritualismului naţional are un profund caracter metafizic conform căruia naţiunea este sufletul colectiv al poporului. Mai nou, teoria naţiunii astrale, cu proiecţia divinităţii şi eternităţii pe pământul naţiunilor materiale, adâncesc şi mai mult confuzia asupra experimentului social, întrucât enunţurile rămân cel mai adesea fără explicaţii glisând în misticism repetitiv.
Teoria materialismului naţional argumentează organizarea socială pe resursa de materie biologică, masa şi substanţa ereditară, transferată din generaţie în generaţie. Cea din urmă abordare pleacă de la datele existenţei sociale, de la concretul unei lumi reale şi alege, corespunzător timpului istoric, elementele de gen proxim, dintre acei factori de viaţă socială de interes pe care îi postulează ca elemente constitutive ale naţiunii. Toate aceste teorii, indiferent de nuanţele personale pe care le dau unii autori, se autointitulează naţionale şi îşi revendică dreptul asupra definiţiei şi interpretării naţiunii. Aceste teorii, îmbrăcate cu teze ideologice specifice, devin doctrine de partid, care la rândul lor se proclamă naţionale. Ele abordează, din păcate, unilateral sau în cel mai fericit caz îşi însuşesc dimensiunea restrânsă a conceptului, producând de fiecare dată coliziuni conceptuale, propulsând teze în antiteză, generând în final tensiuni şi conflicte intra şi inter-naţiuni.
Empirismul naţional este tratat în limitele temporale ale conceptului de înţelegere umană, de perspectiva ştiinţifică dependentă de informaţia socială produsă şi corectitudinea procesării acestei. Naţiunea, ca subiect conceptual este tributară ideologiilor incapabile, a imixtiunilor voluntariste şi autocrate în esenţa naturală, dar nu mai puţin al construcţiilor artificializate de interese oligarhice şi etnocentrocratice.
Noile cercetări asupra teoriei naţiunilor au reuşit să explice condiţia neechivalentă a naţiunilor pornindu-se de la premisele constitutive şi formele de manifestare, evidenţiind mai bine elementele comune de continuitate dar şi pe cele de diferenţiere şi discontinuitate. Este evident că putem construi modele explicative, cu interpretări aparent satisfăcătoare, într-un staticism relativ. Evident că investigările viitoare, şi nu în ultimul rând, încercarea de redefinire a conţinutului modern al conceptului de naţiune din interiorul unei metode multidisciplinare (cauzale, sistemice şi inclusiv procesual organice[26]) pot aduce explicaţii de echivalenţă satisfăcătoare, conştientizând necesitatea depăşirii orizonturilor ideologiilor partizane. „Naţiunile - spunea Dumitru Stăniloaie - sunt realităţi voite de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în speţă a creştinismului"[27].
Notă: Textul este primul capitol al volumului „Naţionalismul şi Europa naţiunilor : despre patologia civilizaţiei europene", autor Mircea Chelaru. Oublicare cu acordul Editurii Uranus, Bucureşti.
-----------------------------------------------
[1] Rene Johannet, „Le principe des nationalites", Paris, 1932, pg.2
[2] "Nouvelle histoire des idees politiques", colectiv, coord. Parsal Ory, Paris, 1987, pg.129
[3] Numele complet, Pasquale Stanislao Mancini (1817-1888). A fost un proeminet jurist şi om de stat italian care s-a manifestat în a doua jumătate a sec XIX, unul dintre fondatorii Italiei moderne. A indeplinit funcţii succesive de ministru de externe, al justiţiei sau al educaţiei publice, fiind implicat în marile momente istorice conecte Italiei acelei epoci. Este printre cei care aveau să subscrie la celebra frază „am făcut Italia, acum trebuie să facem italieni"
[4] Joseph Ernest Renan (1823-1892), filosof şi scriitor francez, cunoscut pentru teoriile sale politice despre naţionalism şi identitate naţională.
[5] După E.J. Hobsbawm, „Naţionalism, etnicitate, rasă, rasism" - comunicare ţinută la conferinţa Asociaţiei Americane de Antropologie (1991) şi publicată în revista „Antropology today" februarie 1991.
[6] Este conferinţa pe care Ernest Renan a susţinut-o în 11 martie 1882 la Sorbona şi publicată cinci ani mai târziu în culegerea „Discursuri şi conferinţe". Este considerat conceptul propriu al Franţei sec. XX, care devine opozabil naţionalismului rasist prezervat în „Discursul asupra naţiunii germane" a lui J.G.Fichte din 1807.
[7] Ionel Nicu Sava - „Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană". Bucureşti, Ed. Info-Team. 1997
[8] Salvadore Saladino, Italia: „Dreapta europeană. Profil istoric". Coord. Hans Rogger şi Eugen Weber. Ed.Minerva, Buc, 1995, pg. 193, 196
[9] După Francois Chatelet şi Evelyne Pisier, "Concepţiile politice ale sec.XX", Ed. Humanitas, Buc. 1994, pg. 333.
[10] Grigore Georgiu „Naţiune, cultură, identitate". Bucureşti, Ed.Diogene, 1997, pg. 124
[11] Jacques Ruffie „De la biologie a la culture". Paris 1976, pg.522
[12] Gabriel Andreescu „Octavian Paler, Alexandru Paleologu şi spinoasa problemă a naţionalismului" în "Naţionalişti, antinaţionalişti", pg. 57
[13] Mayflower era numele corabiei pe care în 1620 emigranţii care călătoreau spre America au încheiat celebrul contract, conform căruia ei urmau să formeze o comunitate condusă conform voinţei majorităţii. Acest acord este sinonim cu ideea acordului voluntar cu privire la principiile ordinii politice în stat; vezi şi Radu M. Solcan în „Naţionalism şi dinamica puterii". Revista Polis 4/1998 pg. 98-110
[14] Richard Nicolaus von Coudenhove-Kalergi (1894-1972), de origine austriac dar cu mamă japoneză, este considerat unul din marii fondatori ai ideii pan-europenismului, constituind chiar, în 1923 Uniunea Pan-Europeană, primul O.N.G. de acest gen de pe continent. El a pledat pentru menţinerea echilibrului dintre statele Europei excluzând orice altă arhitectură care ar fi produs supremaţia unui stat asupra altui stat. Modelul propus se cunoaşte astăzi sub cunoscuta denumire de Statele Unite ale Europei, în care nici un stat membru nu ar fi nevoit să-şi sacrifice în vreun fel suveranitatea. Defectul său major a venit din rămânerea în siajul concepţiei germanului Naumann Friedrich de aliniere geopolitică în jurul Europei Centrale (Mitteleurpa), ceea ce excludea Marea Britanie şi Uniunea Sovietică.
[15] După Andrei Marga „Filosofia unificării europene", Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, pg. 151 - cu referire la Richard Caudenhove -Kalergi
[16] Lucian Blaga, „Trilogia Culturii", Bucureşti, E.L.U., 1969 pg 141-142
[17] Radu M. Solcan, „Naţionalism şi dinamica puterii", Polis 4/1998, pg 102
[18] Nicolae Iorga „O luptă literară", vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, pg.321
[19] Nicolae Iorga „Doctrina materialistă" în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. Garmond, 1993, pg.42
[20] Dimitrie Gusti „Sociologia naţiunii şi a războiului", Ed. Floarea Albastră, Buc., 1995, pg. 4-6
[21] Mihai Eminescu, Timpul din 31.07.1880, din „Patologia societăţii noaste", Ed. Vremea 1998, pg.9
[22] Mihai Eminescu, Manuscrise, nr. 2257
[23] Republicanismul naţionalist creştin de Maurice Barres dezvoltă ideea organicităţii naturale a naţiunii comparând naţiunea cu o sumă de pietre lipite cu mortarul sedimentelor depuse în timpul istoriei "Uşor aş putea compara o naţiune cu componentele unei pietre lipite cu mortar care a apărut natural pe fundul unei ape curgătoare [...].Tot astfel mi se pare individul ca fiind legat de toţi strămoşii săi pentru eforturile lor individuale din trecut, aşa cum piatra este legată de piatră prin mortarul format prin succesive depuneri".
[24] Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. III, M-R, Ed. Academiei R.P.R., 1957, pg. 163
[25] Dicţionarul enciclopedic român, vol. III, K-P, Bucureşti, Ed. Politică, 1965, pg. 474-478
[26] Vezi Lucian Culda „Procesualitatea socială", Bucureşti, Ed. Licorna, 1994 şi „Emergenţa şi devenirea naţiunilor", Ed. Licorna, 1996.
Profesor la A.I.S.M., filosoful Lucian Culda dezvoltă o abordare epistemică inedită creind în acelaşi timp o serioasă şcoală de gândire românească, fiind şi un conducător de anvergură a multor lucrări pe subiect în cadrul în cadrul activităţii ştiinţifice de doctorantură în teoria ştiinţei militare, cu predilecţie în organizarea securităţii naţiunilor.
[27] Dumitru Stăniloaie, „Ortodoxie şi românism", Bucureşti, 1939, pg. 45