Mărturisesc că inițial povestea cu revista franceză „Charlie Hebdo", care își bate joc de Simona Halep și de români m-a intrigat și pe mine, ca de altfel pe toată lumea cu excepțiile de rigoare, excepții care vor cu orice preț să fie mai altfel decât majoritatea sau pe care mintea la atâta îi duce. Studiind mai apoi fenomenul „Charlie Hebdo" mi-am zis că n-avem pe cine ne supăra, decât pe noi că dăm atenția pe care o caută cu orice preț niște indivizi complexați, nefericiți și dezorientați, fără niște repere valorice clare și care se agață cu disperare de orice excrescență socială pentru a se simți și ei în viață. Toate caricaturile produse de amintita revistă sunt altoite pe subiectul sexualității ca motiv de râs, al nudității scabroase, al necesităților fiziologice umane, socotite tot ca motiv de râs, al morbidului, urâtului, grotescului. Vă dați seama ce este în sufletul acestor oameni, dacă numai aspecte de acest gen îi bântuie, dacă numai la ele vibrează și le dezvoltă? Ați vrea să fiți ca ei, măcar câteva minute? Doamne ferește!

Toată lumea cunoaște acest tip de hominid. Nu se poate să nu fi întâlnit în viața dumneavoastră un individ care experimentează o satisfacție deosebită atunci când are ocazia să își bată joc de cineva, să îl umilească sau să îl înjosească, atunci când produce o stricăciune, când rupe o bancă, un telefon public, plușul de pe un fotoliu de la cinema sau din tren. Sunt porniri primare, moștenite embrionar de la primatele din care ne tragem și manifestate cu precădere la vârstele fragede ale copilăriei. Nu degeaba se spune că cei mici, copiii, sunt cruzi. Cu înaintarea în vârstă, cu dezvoltarea intelectuală și cu educația dobândită aceste porniri primare sunt treptat estompate și eliminate sau, cel puțin controlate și înfrânate, la majoritatea oamenilor. La majoritatea, nu la toți. Rămân, de pildă, unii care nu se amuză decât la bancurile cu tentă sexuală, pentru că pe altele nu le înțeleg, care râd de se prăpădesc atunci când văd doi câini împreunându-se și, pentru a se amuza și mai tare, se iau cu pietre după ei când sărmanele animale se află încă anatomic legate între ele după actul sexual.

Acesta-i „Charlie Hebdo", revista care o desenează pe Angela Merkel stând pe toaletă, citind revista respectivă și exclamând satisfăcută „Charlie Hebdo însemnă eliberare"; care îi reprezintă de Tatăl, fiul și Sfântul duh înșirați unul după altul ca și când ar face sex anal, cu titlul de „Căsătorie homo"; o femeie cu înfățișare sinistră culcată pe spate și cu picioarele desfăcute dând naștere unui prunc la fel de sinistru, cu titlul „Veritabila istorie a micului Isus"; trei suluri de hârtie igienică pe care scrie Biblie, Coran, Tora însoțite de textul „La rahat cu toate religiile!". O caricatură care a revoltat multă lume a fost și cea în care îl avea ca subiect pe Aylan Kurdi, băiețelul sirian găsit mort pe plajele Turciei după încercarea familiei sale de a se refugia în Europa pentru a scăpa de războiul din țara lor. Caricatura îl înfățișează pe Aylan la vârstă adultă în chip de agresor sexual alături de textul: „Tripoteur de fesses en Allemagne" (Ce ar fi devenit micul Aylan dacă ar fi crescut. Pipăitor de funduri de femei în Germania). Și exemplele pot continua atâta cât o minte și o simțire normale pot suporta.

Pe astfel de indivizi să te superi? Cu astfel de indivizi să încerci un dialog? Credeți că ar duce la vreun rezultat? Nu. Ar fi în culmea fericirii că i-ai băgat în seamă. Ar rânji satisfăcuți și ar continua să facă și mai abitir ceea ce știu ei mai bine. Dar să ne întoarcem de unde am plecat, la caricatura în care Simona Halep era prezentată ca o țigancă vrăjitoare, despletită și strigând „Fiare vechi!", sub mențiunea explicativă că „O româncă a câștigat Roland-Garros". Românii și din țară și din străinătate au protestat, fiecare pe unde a putut sau unde a considerat că ar fi mai eficient, în presă, pe rețelele de socializare sau, unii, chiar la tribunal. A fost exact ceea ce și-au dorit autorii caricaturii. Așa-zisul Riss, director, redactor șef și patron al revistei (deține 67% din acțiuni), fiul unui funcționar de la pompe funebre, a ieșit imediat cu un editorial intitulat !Nu sunt Charlie Halep! în care deplânge, chipurile, lipsa de umor a românilor, insensibilitatea lor la subtilitatea rafinată a caricaturii revistei sale. Articolul e plin de stupidități și de aiureli, lămurindu-ne în mare măsură cam cu cine avem de-a face, de stupefianta superficialitate în simțire, gândire și în pregătire a ciudatului caricaturist ziarist, care, printre altele, scrie: „La șaizeci și unu de ani după crearea Comunității economice europene, descoperim cu oroare că europenii n-au nici un umor. În ciuda Pactului oțel-cărbune, a C.E.E.A. (Comunitatea europeană a energiei atomice) și a spațiului Schengen, un mare șantier fundamental pentru construcția europeană n-a fost lansat: Europa umorului... După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european?"

Nonsensul și lipsa de logică din textul de mai sus sunt evidente. Aș zice că textul respectiv e plin de umor, demn de o revistă umoristică așa cum se vrea „Charlie Hebdo". Deci, zice umoristul șef, „europenii n-au nici un umor, acum după șaizeci și unu de ani după crearea Comunității economice europene". De ce ia Riss ca punct de plecare crearea Comunității economice europene, doar el știe, pentru că organisme de integrare au existat și înainte de 1957. De ce n-o fi plecat, spre exemplu, de la crearea Consiliului Europei, de acum 68 de ani, sau de la semnarea Cartei Națiunilor, de acum 73 de ani, sau de la crearea Societății Națiunilor, de acum 98 de ani, ori de la crearea Uniunii Poștale din 1874? Critică apoi europenii că nu s-au ocupat să lanseze „un mare șantier fundamental pentru construcția europeană și anume Europa umorului", dar au știut să lanseze Pactul oțel-cărbune, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Spațiu Schengen. Ar fi vrut, poate, ca Pactul oțel-cărbune, pe lângă prevederile de instituire a unei piețe comune pentru cărbune și oțel, să fi prevăzut și instituirea unei piețe comune a umorului, că doar nu-i durea mâna pe autorii lui.

La fel, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe lângă folosirea pașnică a energiei atomice în Europa, ar fi trebuit să prevadă și folosirea unui umor european integrator, iar în Spațiul Schengen trebuia incusă o clauză conform căreia nici o țară nu va putea fi primită dacă nu respectă umorul european. Păi, cum, ar zice monsieur Rîss, Europa se integrează prin toate părțile mai puțin prin umor? Cum s-au putut europenii ocupa de oțel, de cărbune, de energie atomică, de economie, justiție și alte alea și de umor, nu? Acum, am și eu o întrebare pentru Rîss: Dacă ziceai că europenii n-au nici un umor, de unde să-l iei ca să-l faci umor unic european?

Ca un mare gânditor umorist Rîss pune apoi inteligent întrebarea retorică ce dezvăluie speranța sa fierbinte: „După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european?". Iar te întreb monsieur Rîss: de unde umor unic european dacă europenii n-au nici un umor? Poate-l ai d-ta în buzunar, gata pregătit și vrei să ni-l bagi pe gât până să ne înecăm de râs în numele globalizării. Te lamentezi filozofic mai departe, în editorialul de pomină, că „Fiecare țară își păzește cu strictețe tradițiile umoristice și nu lasă Bruxelles să le reglementeze". Deci e de rău să vrei să-ți păstrezi tradițiile și să nu-i lași pe alții să ți le reglementeze? Ca să vezi ce ne mai lipsea, să ne reglementeze Bruxelles și umorul nostru tradițional, pe lângă celelalte reglementări cu care deja ne-am pricopsit! Halal să-ți fie maestre Rîss, că te faci de tot râsul.

Unde e Mircea Crișan sau Constantin Tănase sau Ion Luca Caragiale ca să ia lecții? Zici ca să vină Bruxelles și să ne reglementeze el umorul. Eu aș zice să vină Bruxelles, dacă e bărbat, și să ne reglementeze și când să ne ducem la toaletă și cum să stăm pe colac, în câte picioare să mergem pe stradă (d-ta în câte mergi?), cu ce mână să scriem și să mâncăm, câte expirații pe minut să eliberăm în atmosferă pentru a nu o polua cu bioxid de carbon care să ducă la încălzirea accelerată a atmosferei.

„Umorul, care ar trebui să ne apropie, devine factor de discordie", zice mai la vale umoristul. Nu, domnule, de ce discordie? Mie mi-ai rămas de-a dreptul simpatic și aștept cu nerăbdare să ne mai dai noi texte umoristice. Și de-ăstea, mai pe bune și de-ălea mai rafinate, cu aluzii de care nu se prinde toată lumea, așa cum explici dumneata că caricatura (cacofonie voită, ba nu, umoristică) cu Simona Halep „a vrut de fapt să ironizeze mai degrabă prejudecățile pe care francezii le au față de români". I-auzi! Adică, dacă eu zic de cineva că e prost, nu spui cine, însemnă că, de fapt, eu ironizez lumea care-l crede prost și nu-și dă seama că, de fapt, el e foc de deștept, lume care este incapabilă să înțeleagă aluzia. Apropo de aluzii. Știi, în Romania circulă un banc: Bă, te bag... undeva, ai înțeles aluzia? De, umor și umor, încă nereglementat de Bruxelles. Când o să fie mai reglementat, poate o să fie și mai clar și mai direct, respectând libertatea de exprimare, așa cum zice ambasadoarea Franței la București. Acu', și cu libertatea asta... Eu credeam în inconștiența mea că libertate într-un mediu social însemnă să faci tot ce-ți trece prin minte, dar fără să-l deranjezi pe cel de alături, pentru că altfel ajungem la libertatea din junglă unde fiecare face ce poate, fără a-i păsa de cei din jur, deși există și acolo, printre animale niște reguli bine stabilite.

Mai departe, zici maestre Rîss: „Se știe că românii suferă de un complex de superioritate plină de resentimente (nu este țara lor o insulă de latinitate într-o mare slavă?)". Că ar fi vorba de vreun complex de superioritate, deși termenul mi se pare forțat și lingvistic și semantic, nu mi-ar părea ca fiind foarte de rău, ci din contră, preferabil unui complex de inferioritate de care d-ta pare că suferi adânc. Mă întreb de ce? Nu ești francez ca toți francezii, așa cum noi suntem români ca toți românii? Că suntem o insulă de latinitate într-o mare de slavi, nu este adevărat? A spus-o istoricul Nicolae Iorga, dacă ai auzit de el, iar dacă ai fi auzit, probabil că l-ai fi încadrat și pe el la poilants (nostimi) sau la désopilants (haioși), așa cum ai făcut cu Eliade și cu Cioran. E ceva fals sau exagerat în această afirmație sau e vorba de acel complex de inferioritate care rânjește cu invidie (oftică) la orice lucru de apreciat văzut la alții, precum câștigarea Rollad-Garros-ului de românca Simona Halep.

Cred că de aici, din aceste complexe de inferioritate izvorăsc toate grosolăniile C.H., caricaturile sale dezgustătoare de care se îndepărtează tot mai mult cititorii. De la 3 milioane de exemplare vândute după evenimentele tragice de la redacția C.H., din ianuarie 2015, tirajul revistei a revenit la cele 70.000 de dinainte de evenimente (după „Liberation" din 11 aprilie 2018), iar publicația se află în pragul falimentului. Producțiile „umoristice" ale revistei C.H. se bucură de atâta apreciere din partea publicului, încât colectivul editorial lucrează în locuri secrete și bine păzite, pentru a nu fi atacați de cei care se simt lezați, jigniți sau batjocoriți de umorul grosolan, grotesc și impertinent al revistei.

Și dacă se desființează leprozeriile și ospiciile, noi ce facem? Ce să facem?, ne ferim cât putem de leproși și de nebuni, îi ocolim cu grijă să nu ne contamineze sau să ne agreseze și încercăm să îi băgăm cât mai puțin în seamă. Să ne pară rău de ei, dar să îi ținem cât se poate de departe.
În ceea ce mă privește, cu toată părerea de rău și cu mult dezgust, eu „nu mai sunt Charlie Hebdo" și, de acum încolo, nu vreau să mai știu nimic despre ea.

Aranjament grafic - I.M.