Asistăm, după 1989, la un adevărat asalt asupra conştiinţei românilor prin atacuri la adresa istoriei şi culturii naţionale. România este prezentată ca un stat fără un trecut demn de a fi cunoscut, un stat marginal, târându-se la umbra marilor puteri, supravieţuind prin compromisuri şi trădări. Tinerilor li se inoculează ideea că nu merită să iubească această ţară, fiind lăsaţi fără repere şi fără o perspectivă viabilă. Ca urmare, ei trebuie să creadă şi să promoveze alte „modele", oferite cu „generozitate" din afară, prin O.N.G.-uri şi alte structuri mai mult sau mai puţin specializate. În realitate, se repetă, la o altă scară şi cu mijloace mai rafinate, experienţele trăite de poporul român în anii 1948-1953. Evocarea acelor ani poate oferi un prilej de reflecţie. Atunci se aplica principiul stalinist potrivit căruia, pe măsura înaintării pe calea socialismului, „lupta de clasă se ascute". Ca urmare, se cultiva dezbinarea şi învrăjbirea, românii erau îndemnaţi să se ridice contra românilor, scopul urmărit fiind slăbirea ţării, pentru a fi cât mai bine exploatată de ocupantul sovietic.

În 1948 a fost declanşată „revoluţia culturală", prin care s-a urmărit ruperea cu trecutul şi „crearea omului nou, constructor conştient al socialismului". S-a instituit controlul asupra instituţiilor de cultură, artă, ştiinţă şi învăţământ existente, dar s-au creat şi altele noi. S-a lansat un vast program de propagandă prin care erau condamnate ştiinţa şi cultura „burgheze", curentele ideologice idealiste, precum şi religia, considerată „opium pentru popor". Cu multă vehemenţă era combătut „naţionalismul", asociat cu fascismul şi antisemitismul. Au fost publicate liste cuprinzând mii de cărţi, ziare şi reviste interzise, care nu trebuiau să fie cunoscute, drept care au fost scoase din librării şi biblioteci, multe dintre ele fiind arse, iar cele rămase au fost trecute la un „fond special", cu acces extrem de limitat. Operele unor mari cărturari au fost complet interzise, între autori aflându-se Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Mircea Eliade. Au fost straşnic cenzuraţi Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, precum şi Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Liviu Rebreanu şi mulţi alţii pentru scrierile considerate a fi idealiste, naţionaliste, antisemite, antiruseşti şi antisovietice. „Omul nou" nu trebuia să cunoască valorile culturale ale trecutului, ci să fie „educat şi format" în spiritul noii ideologii şi a prieteniei cu marele vecin de la Răsărit - U.R.S.S. Conştiinţele românilor erau manipulate în conformitate cu interesele acestei mari puteri

Semnifiativ este atacul împotriva lui Tudor Arghezi, unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Acesta a fost acuzat - într-un articol-fluviu, intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei", publicat în „Scânteia" (organul C.C. al P.C.R.) din 5-10 ianuarie 1948 - că ar fi scris „pe gustul burgheziei", propagând „nişte idei elaborate în casa de nebuni". Poezia sa „nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic". Ca urmare, Arghezi a devenit un poet interzis, românii nemaiavând dreptul să-i cunoască opera. În schimb, erau mediatizaţi poeţi de duzină precum Dan Deşliu, Maria Banuş şi Nina Cassian care lăudau partidul, îi condamnau pe chiaburii exploatatori, redau izbânzile oamenilor muncii construiau cu succes socialismul în România.

Propaganda oficială acredita ideea că Occidentul era „în putrefacţie şi muribund", iar românilor li se spunea că „lumina vine de la Răsărit". Erau elogiate „marile realizări" ale Uniunii Sovietice, datorate indicaţiilor date de I.V. Stalin - „genialul conducător al tuturor popoarelor lumii". În 1950 numele său a fost acordat localităţii Braşov, care a devenit Oraşul Stalin, în 1951 statuia sa a fost amplasată la intrarea în parcul Herăstrău din Bucureşti (devenit Parcul Stalin), bulevardele din marile oraşe ale României se numeau I.V. Stalin, tablourile sale se aflau în toate sălile de clasă şi în sediile tuturor instituţiilor de partid şi de stat. Multe întreprinderi şi instituţii au fost „botezate" cu numele său, i s-au dedicat poezii şi cântece (unul dintre acestea glăsuia: „Stalin e nemuritorul/ Şi voinţa lui e-n noi"). În timp ce valorile naţionale erau contestate, se desfăşura un amplu proces de manipulare a conştiinţelor, prin acreditarea unor modele străine. Un loc important l-a ocupat rusificare prin introducerea studiului obligatoriu a limbii ruse începând cu clasa a IV-a şi până la universităţi şi institute de învăţământ superior, crearea Institutului de Învăţământ Superior Maxim Gorki care pregătea cadre didactice şi alţi vorbitori de limbă rusă, înfiinţarea Librăriei Cartea Rusă, Muzeului Româno-Rus, Muzeului Lenin-Stalin. În acei ani, propaganda oficială condamna în termeni vehemenţi naţionalismul, iar patriotismul era înlocuit cu internaţionalismul proletar, care trebuia dovedit prin „dragostea fără margini faţă de prima patrie a socialismului - Uniunea Sovietică".

Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 9 iulie 1948, Academia Română a devenit Academia R.P.R., instituţie de stat, care depindea de Consiliul de Miniştri. Tot prin decret au fost numiţi cei 27 de membri titulari activi şi 15 membri titulari onorifici al Academiei R.P.R., unii dintre ei fără o operă consistentă dar, cu toţii, sprijinitori ai regimului democrat-popular. Au fost excluşi cei care, „prin actrivitatea lor, s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului", în total 26 din cei 47 de membri activi existenţi la 8 iunie 1948. Între cei eliminaţi s-au aflat Lucian Blaga, Ion Alexandru-Voineşti, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Constantin Rădulescu-Motru, Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaş, Petre P. Negulescu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti. În locul lor au fost „aleşi" Mihail Roller, Emil Condurachi, Oscar Sager ş.a. fără o consistentă operă ştiinţifică. Academia RPR a fost organizată după modelul sovietic: pentru prima dată în istoria acestei instituţii membrii ei primeau salariu (indemnizaţie) de la stat, precum şi alte avantaje (între care automobil cu şofer pentru folosinţa personală); s-a instituit titlul de academician (akademic), până atunci folosindu-se cel de membru al Academiei Române; în cadrul Academiei R.P.R. s-au înfiinţat institute, cu personal salariat, care-şi desfăşurau activitatea pe baza unor planuri de cercetare ştiinţifică avizate de Prezidiul acesteia şi aprobate de Consiliul de Miniştri.

În bună masură, Academia R.P.R. a devenit o instituţie de propagandă, care organiza sesiuni şi conferinţe „ştiinţifice" cu teme precum: „Importanţa istorică a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie"; „Perspectivelor deschise creaţiei literare de planul stalinist pentru transformarea naturii"; „Ajutorul primit de poporul nostru din partea poporului rus de-a lungul veacurilor"; „Eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist de glorioasa Armată Sovietică". Manipularea conştiinţei copiilor şi tinerilor s-a realizat mai ales prin învăţământ. Legea din 3 august 1948 stabilea că acesta era exclusiv de stat (defiinţându-se învăţământul confesional) şi laic (prin eliminarea religiei din şcoală). În învăţământul superior s-au introdus discipline de „ştiinţe sociale" (economia politică, materialismul dialectic şi istoric, socialismul ştiinţific), au fost eliminate „ştiinţele burgheze" (sociologia, psihologia), s-au înfiinţat facultăţi muncitoreşti cu durata de doi ani. Mulţi dintre absolvenţii acestor facultăţi au devenit cei mai zeloşi „activişti de partid şi de stat", remarcându-se prin intransigenţă şi „spirit revoluţionar". Au fost înlăturaţi din învăţământ profesorii „compromişi" (care făcuseră parte din partidele burgheze, precum şi cei care nu acceptau să adere la noul regim). S-a instituit sistemul manualelor unice pentru fiecare materie, cele mai multe fiind manuale sovietice traduse în limba română.

Obiectul „Istoria Românilo"r a devenit „Istoria R.P.R.", iar elevii de liceu (numit şcoală medie) trebuiau să înveţe după manualul realizat "sub redacţia acad. Mihail Roller". Pentru concepţia antinaţională în care a fost scris acest manual, este semnificativ modul cum era structurată materia privind anii 1914-1923. În Partea a VIII-a: Epoca imperialismului (până la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie), Capitolul XXVII, cu titlul România în anii primului război mondial, avea următoarele subcapitole:
1) Anii neutralităţii.
2) Participarea României la războiul imperialist. 3) Mişcarea muncitorească de la 1914 - octombrie 1917.
4) Cultura (1900-1917). În Partea a IX-a, cu titlul România după victoria Marii revoluţii Socialiste din Octombrie până la 23 August 1944, Capitolul XXVIII, intitulat România în perioada avântului revoluţionar creat de influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie (1917-1923) - era structurat următoarele subcapitole:
1) Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie.
2) Intervenţia imperialistă împotriva revoluţiei socialiste din Rusia.
3) Situaţia economică socială a României după războiul imperialist (1914-1918).
4) Lupta clasei muncitoare între 1917-1920.
5) Greva generală din 1920.
6) Crearea Partidului Comunist din România.
7) Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România.

După cum se observă, participarea României la Primul Război Mondial era apreciată ca având un caracter imperialist şi nu unul vizând întregirea ţării, se trata pe larg un eveniment petrecut în Rusia - revoluţia din Octombrie 1917, dar nu exista măcar un paragraf privind Marea Unire din 1918, act fundamental în istoria poporului român. Pe atunci nu erau O.N.G.-uri, dar mulţi tineri au fost trimişi la studii cu burse în U.R.S.S., unde erau educaţi în spirit „revoluţionar". Gazdele asigurau tinerilor aflaţi la studii călătorii gratuite (sponsorizate) pe teritoriul U.R.S.S. pentru a cunoaşte realizările poporului sovietic, le înlesneau întâlniri cu „oamenii muncii", le ofereu cărţi şi diverse materiale de propagandă etc. Întorşi în România, ei erau cei mai intransigenţi promotori ai intereselor acestei mari puteri în România. Fiind „cadre de nădejde" cu titlul de „candidat în ştiinţe" (care a înlocuit doctoratul, considerat a fi de sorginte burgheză) erau promovaţi în funcţii de conducere - şefi de catedră, decani, directori de institute, directori de teatre, redactori şefi de ziare, cadre de conducere a
Radioului etc., etc. Manipularea conştiinţelor s-a realizat şi prin alte metode şi mijloace, iar efectele acestei politici antinaţionale s-au resimţit ani în şir. O revenire la valorile naţionale s-a înregistrat abia din 1964-1965. Dar şi după aceşti ani în domeniul culturii s-au menţinut mulţi dintre vechii stalinişti, care s-au opus cu înverşunare scrierii şi prezentării istoriei aşa cum a fost, menţinând în afara circuitului public importante personalităţi ale culturii româneşti şi universale.

După 1989, unii aprigi stalinişti au devenit „profesori de democraţie", cel mai mediatizat fiind Silviu Brucan. Unii dintre fiii foştilor cominternişti şi-au schimbat direcţia, de la Est spre Vest, cu aceeaşi intransigenţă, dar urmărind acelaşi obiectiv: denigrarea poporului român şi valorile sale. Mulţi O.N.G.-işti acreditează ideea că a fi patriot înseană a fi naţionalist, a promova valorile naţionale înseamnă a fi împotriva integrării europene. Manipularea a dat deja rezultate şi acţiunea continuă cu intensitate. Au reuşit să scoată istoria românilor din liceu şi se propune scoaterea istoriei din învăţământul gimnazial. Pentru aceşti neostalinişti, Eminescu este „scheletul din dulap", iar Ion I.C. Brătianu un naţionalist. Cu alte cuvinte, „nimic nou sub Soare". Printr-o propagandă intensă şi oferirea de avantaje, inclusiv funcţii la nivelul unor instituţii de stat, se cultivă confuzia valorilor. Pescuitorii în apă tulbure se simt foarte bine - acesta este mediul care le convine cel mai mult -şi sunt extrem de vocali. Perspectiva marcării Centenarului Marii Uniri îi irită şi de aceea fac tot ce le stă în putinţă pentru a discredita România şi personalităţile ei istorice. Cale spre restabilirea echilibrului, bazat pe adevăr şi onestitate, este lungă şi grea, dar ea trebuie parcursă cu responsabilitate şi perseverenţă.