Nu există, nu pot exista în istorie fapte ce să nu poată fi explicate şi la baza cărora să nu existe cauze, de orice natură ar fie ele. Important este ca cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să ţină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce au determinat producerea unui eveniment. În judecata istorică se impune obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio" (fără ură şi părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată în picioare cu brutalitate, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric. De câţiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istoricii străini, despre existenţa unui holocaust românesc în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Istoricii români, cu foarte puţine excepţii, au o reacţie palidă, se simt timoraţi, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alţii au trecut, fără ezitare şi discernământ, de partea acelora care ne imprimă stigmatul holocaustului pe frunte. Înţeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar şi răspunzători, cu/de trecutul nostru. Noi, şi nu străinii, trebuie să fim interesaţi în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostrum, în trecutul recent. În cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului şi a poporului român, iar dacă vinovăţia care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecinţele vor fi dramatice. Sunt sigur că românii au puterea să înţeleagă că fiecare epocă, inclusiv a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul. Iarăşi: românii trebuie să ştie că epoca noastră se află prinsă într-o reţea de cauze şi efecte ce nu lasă nici măcar puţin loc hazardului, judecată obiectivă asupra propriului nostru trecut fiind absolute necesară.. Nu avem voie, nu trebuie să permitem altora să ne impună punctele lor de vedere, aşa-zisele lor adevăruri cu privire la noi şi istoria noastră recentă. Istoricii, sunt obligaţi să iasă din tăcere, să se aplece organizat şi imparţial, stăruitor, asupra acestor grave acuzaţii ce se aduc statului şi poporului român; jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului şi genocidului bolşevic, îi obligă să nu tacă sau să rămânî indiferenţi.M-am aplecat, încă din adolescenţă, prin specificul ocupaţiei mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că şi după câteva mii de ani de penitenţă, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (şi nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale. În legătură cu această problemă, pun o întrebare firească, ştiut fiind faptul că Ion Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtaşi la „soluţia finală" preconizată de nazism? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare naziste, în România celui de-Al Doilea Război Mondial? Întrebări esenţiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice şi cu documentele acelor ani. Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Aşa şi în drama unei părţi a evreilor din România lui Antonescu, explicaţiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greş, vinovăţia fiind, într-o primă fază, de partea unei părţi a evreilor basarabeni. Se ştie, statul naţional unitar român se prăbuşea în vara anului 1940, ca urmare a înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin, precum şi a agresiunilor ce au derivat. La sfârşitul lunii iunie 1940, când România este ameninţată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunţe, fără luptă, la teritoriile româneşti de peste Prut. În momentul când Armata Română şi o parte a populaţiei civile (inclusiv evreii bogaţi) se retrag din calea invadatorilor bolşevici, în Basarabia şi Nordul Bucovinei, o parte a populaţiei evreieşti de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violenţă rară şi de neexplicat. În această direcţie există mărturii documentare numeroase, certe, atât româneşti, cât şi străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă naţională. Pentru că din comportamentul agresiv/barbar al unor evrei contra Armatei Române (şi nu numai) în zilele de sfârşit de iunie ale anului 1940, precum şi din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupaţie sovietică (1940-1941) în Basarabia şi Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare româneşti de mai târziu, precum şi deportările în Trasnsnistria, am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente.
Când, la 28 iunie 1940, sovieticii au ajuns, la Chişinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roşii, au barat străzile şi au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evreii strigau sloganuri precum „Jos Armata Română!", „Trăiască Stalin!"; comisarii de poliţie Pascu Nicolae, Mateescu Severin şi Stol au fost executaţi. La fel, tot în iunie 1940, a început evacuarea şi din Cernăuţi. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Ţenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situaţie: „Trupele române în retragere au fost atacate şi dezarmate de evrei, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă. Au existat cazuri de împuşcare a unor autorităţi militare şi civile româneşti, biserici româneşti devastate şi arse, de ocupare şi distrugere a unor sedii administrative şi militare etc. La Vijniţa, dr Wisner, şeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roşu pe piept, urlând că « a sosit ceasul evreilor ». La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniştii evrei au ocupat sediile Poliţiei şi Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împuşcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa şi agentul Eustaţiu Gabriel; au fost asasinaţi căpitanul Georgescu şi administratorul financiar Ion Gheorghe. La Româneşti (Lăpuşna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârşit de an şcolar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comunişti au dezbrăcat şi bătut pe jandarmi." Agravarea situaţiei românilor, în aceste zile, din cauza situaţiei create de numeroşi evrei, l-a preocupat şi pe regele Carol al II-lea, care, în „Jurnalul" său, notează pe 29 iunie 1940: „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate... Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelora care voiau să plece."
Atitudinea evreilor faţă de români a fost atât de neomenească încât a revoltat până şi pe comandanţii trupelor de ocupaţie sovietice, care au dat ordonanţe prin care avertizau că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. Şirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocităţi neprovocate: au fost ucişi cu bestialitate perceptorul şi notarul din comuna Ceadar-Lung, preotul din Tighina, perceptorul şi agentul de percepţie din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuţi, inginerul C.F.R. Galbenu, primarul din Bolgrad etc. O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înţeles şi justificat, s-a produs în Chişinău, unde „400-500 de evrei comunişti constituiţi în bande, înarmaţi cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medical spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri."[1] Nu mi-am propus o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni şi bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau şi câteva extrase din presa străină care întăresc, şi mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve", în articolul " Scene tragice în Basarabia şi Bucovina", oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii şi unii evrei precum prădarea şi incendierea bisericilor, împuşcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliţiei etc. La 1 iulie 1940, ziarul Italian „La Stampa" în articolul „Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina", după ce trece în revistă unele din atrocităţile antiromâneşti, anunţă cititorii că, la Cernăuţi, se formase „un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti". Iarăşi, importantul „Corriere della Serra", însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo. La Chişinău, şi în alte oraşe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci şi alte instituţii, jefuind totul în timp ce alte bande de alţi nelegiuiţi cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite oraşe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii şi 3 profesoare au fost împuşcate. La Chişinău, opt biserici între care şi catedrala, ardeau la sosirea ruşilor."[2]
În memoriile sale, Alexandru Şafran, rabin şef în România între 1940-1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate de bucurie de uni evrei din aripa stângă şi comunişti". Am subliniat, cu altă ocazie, poziţia lui Nicolae Iorga faţă de aceste evenimente, luată în articolul „De ce atâta ură?" din ziarul său „Neamul românesc". Ceea ce nu trebuie omis, în perspective celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni. Spaţiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reţinere, că în primul an de ocupaţie sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeaşi ferocitate şi ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a mii de români, precum şi la deportarea, în Siberia, care le va fi, în veşnicie, iad şi mormânt altor câteva sute de mii. „În zilele grele de la sfârşitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă naţională, unii cetăţeni evrei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacţii fireşti care s-au manifestat contra lor."[3] Nu ezit să redau şi opiniile a doi diplomaţi englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „... evreii urăsc pe români şi au o pronunţată tentă spre comunism.", iar J. Le Rougetel, având informaţii de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii dintr-un azil din Chişinău fuseseră gazaţi şi ucişi în stil nemţesc şi 10 trenuri încărcate cu moşieri şi tărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia".[4] Uciderea şi deportarea în anii 1940-1941 (tot moarte s-a dovedit până la urmă), de către sovietici, a peste 300.000 de români se dovedeşte a fi un atentat grav la existenţa biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor- secundant de nădejde o mare parte a evreilor basarabeni. Acestea sunt fapte dovedite de documente şi de istorici, iar acceptarea şi asumarea lor în faţa probelor de netăgăduit, ar trebui să constituie o atitudine normală. Subliniez: acei evrei basarabeni şi bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime şi atrocităţi împotriva românilor în anii 1940-1941, erau cetăţeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toţi locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate de Constituţia din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 -2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei şi doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înţelegere, toleranţă şi compasiune.
Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României, din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naţionale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofiţeri şi subofiţeri şi 48.276 soldaţi, de 5 ori mai mulţi decât în războiul de Independenţă, în afara zecilor de mii de civili ucişi şi dispăruţi ca urmare a activităţilor criminale a N.K.V.D.-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa şi mai scump: fisurarea, alterarea profundă a fiinţei noastre naţionale. În această privinţă, vinovăţiile ţin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie-iulie 1940 „a esenţializat relaţia România - evreime, demonstrând, cu puţine excepţii, lipsa totală de aderenţă la problematica naţională a statului - gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănţuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o."[5] Fără a fi provocată în vreun fel, evreii din Basarabia şi Bucovina au dezlănţuit pogromuri împotriva românilor, au întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităţilor civile şi militare româneşti, au adus grave ofense şi injurii simbolurilor naţionale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părţi a evreimii din teritoriile româneşti din Nord-Est, cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacţii antiiudaice justificate. Aşadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relaţia români-evrei, determinând, în baza relaţiei cauză-efect, reacţii şi represalii pe măsura crimelor antiromâneşti înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce şi incidental de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operaţiuni militare pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de sub ocupaţia rusească. Teritoriile româneşti în cauză sunt eliberate prin lupte grele, în tipul cărora, bande de evrei au comis atacuri teroriste şi au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceştia în ariergardă. În faţa înaintării armatei româneşti, ruşii distrug totul, transformând târgurile şi oraşele în mormane de ruine. Odată cu ruşii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea Armatei Române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conştiinţa vinovăţiei faţă de români. După ce administraţia şi autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăşte deportarea peste Nistru, a evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbeşte sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca şi cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromâneşti din 1940 - 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac abstracţie, omit cu bună ştiinţă sau, şi mai grav, negând atrocităţile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă. Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la emisiunea postului Radio România Actualităţi, „Destine şi pasiuni", de la ora 21.00, o doamnă evreică, vorbea cu siguranţă şi reproş despre barbariile româneşti îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne şi pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat dispreţuitor şi sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzaţi că ar fi comis aşa-zise crime împotriva Armatei Române şi românilor cu ocazia retragerii din 1940". Aşadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „aşa-zise crime"! Se dovedeşte, dacă mai era nevoie, că, în drama, atât a românilor, cât şi a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.
- va urma -
-------------------------------------------------------------
[1] Raport Informativ al Marelui Stat Major, secţia a II-a, din 7 iulie 1940
[2] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182.
[3] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190
[4] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit., p. 212
[5] Radu Theodoru, A fost sau nu Holocaust?, p. 110