În urmă cu aproape 40 ani copii noștri erau elevi în ultimele clase de liceu în Bavaria. În clasa a 13-a se preda istoria contemporană, o oră săptămânal dar manualul de istorie avea 510 pagini și un caracter aproape academic, extraordinar de documentat, plin de tabele, statistică, mai degrabă un curs de economie politică decât de istorie.
Am rămas surprins citind cu interes capitolele privind perioada anilor 1910-1950 când au avut loc cele două războaie mondiale, amândouă provocate de Germania, primul de militarismul „wilhelmian”, al doilea de de militarismul „hitlerist”, totul dovedit cu documentele vremii, articole ale tratatului de la Versailles, bilanțul pierderilor umane, cheltuiele țărilor beligerante, vechile și noile granițe cu hărți, decizii ale Ligii Națiunilor, anexiunile forțate ale Austriei și părți ale Cehoslovaciei, conflictul pentru Danzig, războiul provocat de Hitler cu Polonia, atacul asupra Olandei, Belgiei și Franței, ocuparea Danemarcei și Norvegiei iar apoi atacul mișelesc asupra „pașnicei Uniuni Sovietice”, genocidul care a cuprins Polonia, Grecia și Iugoslavia, bombardamentele asupra Varșoviei, Roterdamului, Belgradului și orașului englez Coventry, blocada Leningradului cu toate suferințele omenești, crimele dela Oradour și Lidice, BabiiYar și Marzaboto precum și exterminarea evreilor europeni, holocaustul cu 6 milioane de victime. Toate acestea ,cu un singur vinovat ,Germania.
Toate fărădelegile fascismului italian, național-socialismului german și militarismului japonez în anii 1939-1945 și apoi sentințele Tribunalului Militar Aliat de la Nürnberg din anul 1946 ocupau 80% din manualul de istorie scris de 6 profesori și istorici, în conformitate cu obligațiile asumate de Republica Federală a Germaniei în anul 1955 când a încetat ocupația militară în zonele aliaților vestici Marea Britanie, S.U.A. și Franța.
Încă în 1954 Aliații au elaborat un document privind transferul puterii după 10 ani de ocupație de militara către autoritatea civilă a Germaniei de vest încheind la 23 octombrie 1954 un Act hotărâtor intrat în vigoare la 5 mai 1955. Documentul a fost numit „Protocol”. Cu Germania divizată nu s-a încheiat un tratat de pace. Protocolul a acordat o suveranitate națională limitată neavând însă calitatea unui Tratat de Pace. În deceniile urmatoare cele doua state germane R.F.G. si R.D.G. au fost practic ocupate militar de armatele învingătorilor războiului din anii 1939-1945, până în 1990.
În anul 1990, după reunificarea pașnică a R.F.G. și R.D.G., la 28.10 s-a semnat de către miniștrii de externe Actul numit „Tratatul 4+2”. (Cei 4 sunt puterile aliate S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și Franța, iar cei 2 sunt R.F.G. și R.D.G.) cunoscut ca „Tratatul cu Germania” care a înlocuit după 35 ani Protocolul din 1955. Esențial este în acest Tratat articolul 7 care specificiă valabilitatea tuturor hotărârilor anterioare ale justiției aliaților privind vinovățiile pentru cel de al doilea război mondial. Un tratat de pace asa cum s-a obisnuit dela Pacea Westfalica din 1648 pana la Pacea dela Versailles din anul 1919, nu exista.
Urmare a protocolului din anul 1955 și tratatului din anul 1990 este scrierea și interpretarea istoriei anilor 1933-1945 nu oricum ci așa cum au decis învingătorii. Instituțiile Germaniei sunt datoare să respecte în procesul de învățământ obligațiile asumate și să protejeze tineretul prin legi corespunzătoare. Prin lege se asigura libertatea presei și opiniilor, neexistând cenzură. Mii de istorici, cercetători, profesori și publiciști respectă „prescripțiile” fiind în slujba statului. Politicienii se feresc să participe la „discuții” istorice. Unii istorici nu se aliniază, devin liber profesioniști și cercetează „pe cont propriu” arhivele din toate țările lumii, bibliotecile universităților care cercetează istoria și scriu istorie așa cum o văd ei, publicând în acord cu editurile mari sau mici care îsi asumă riscul sau succesul editorial. În ultimii 35 ani au scris istorie numită „revizionistă” zeci de istorici americani, japonezi, englezi, francezi sau germani: David L.Hoggan, David Irving, Ernst Topitsch, Adolf Thadden, Victor Suvorov, Gerd Schulze-Rhonhof, Paul Rassinier, Walter Post, Pierre de Fringet, Robert Sherwood, Hans Meiser, Werner Maser, Max Klüver, Ioachim Hoffmann, Rolf Kosiek, Arthur Krock, Charles Talan Tansil,Shigetoshi Wakaki, Larry Watts, Dirk Bavendamm, Benjamin Colby, Maximilian Czesany, James F.Byrnes, Charles A.Beard, J.F.C Fuller, Peter H.Nicoll, Olaf Rose, James Baques, John Sack, Iorg Friedrich, Vincet Reynouard, Martin Allen, Gert Sudholt, Heinz Magenheimer, Franz Kurowski, Robert Faurrison, dar și istoricul Gheorghe Buzatu, probabil, cel mai harnic istoric român dupa 1989.
Dar sunt toți cei citați revizioniști? Nu cumva prin „revizuire” acești istorici au scris adevărul? Depinde cine și din ce „tagmă” sunt cei care din diverse interese îi consideră revizioniști, mincinoși, incompetenți sau chiar buni de a fi deferiți justiției. Există desigur mari interese de stat care încearcă să tină încă, închise chiar după 100 ani acte sau arhive întregi oprite, unele pentru totdeauna, altele pentru 50 ani ca asasinarea președintelui Kennedy la 22 octombrie 1963, prelungită acum până la 2033 „din rațiuni de stat”. Ceele mai multe arhive încă închise sunt și azi în Anglia, Rusia și U.S.A. Se vede că trebuie ascunse încă multe desfășurări esentiale precum pregătirea de către o elită britanică a Primului Război Mondial în scopul eliminării hegemoniei Germaniei în Europa sau insistența cu care grupul Roosevelt a voit și a reușit să provoace cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a lichida două noi puteri militare, Japonia si Germania.
Cea mai acută temă revizionistă este vinovăția U.R.S.S. pentru Al Doilea Război Mondial. Față de întrebarea Hitler sau Stalin vinovat sau nu, afirm convins, Stalin deoarece am trăit groaza ocupației criminale a Basarabiei în anul 1940-41, am trăit săptămânile dintre 22 iunie și 26 iulie 1941, deportarea din 12/13 iunie, groaza instituită de N.K.V.D., fuga Armatei Roșii și a zeci de mii de evrei peste Nistru, distrugerea generală a tot ceea ce era o resursă sau valoare: fabrici, biserici, poduri, depozite, magazine, clădiri, drumuri, otrăvirea fântânilor, aprinderea propriei case și incendierea Chișinăului care se vedea de la Tighina. La sfârșitul lunii iulie 1941, 3,5 milioane de oameni din Basarabia și nordul Bucovinei au răsuflat ușurați de plecarea urgiei comuniste, de teroarea nemaicunoscută până atunci, de mizeria, sărăcia, bănuiala, neîncrederea și frica dintre oameni, vecini, prieteni sau chiar rude, frica părinților de copii învățați la școală și casa pionerilor să-și denunțe părinții, rudele sau vecinii, minciuna generalizată și frica „pătrunsă în oase”, „mașina neagră și epoleții albaștri”, stăpânirea sovietica prin bețivani, tâlhari și oameni de nimic care au devenit unelte ale dictaturii bolșevice. Față de cele scrise cu câteva rânduri mai sus care au speriat pe toți basarabenii, chiar pe ucrainenii dornici să vină Armata Roșie, pe rușii vechi adică cei veniți în secolul al XIX-lea și integrați, bulgarii nemulțumiți sau găgăuzii care visau la Rusia veche a țarilor ce i-a adus în Bugeac pe „pământul libertății și făgăduinței” dând fiecărei familii 66 hectare de pământ fertil.
Mie să nu-mi povestească nimeni basme despre cauzele războiului din anii 1939-45. Nimeni nu mă va convinge că Germania a tăbărât asupra pașnicei Uniunii Sovietice. M-au convins colegii sovietici de școală la Sărăria apoi la Tighina, băiețandri cu care mergeam la pescuit sau băteam mingea pe maidan. Erau fii de coloniști sovietici aduși în satele nemțești din sudul Basarabiei sau copii de ofițeri de aviație care locuiau în vecini, în casa boerească a prințesei Ulianova, 10 sau poate 12 familii cazate, fiecare într-o cameră a casei mari boerești din secolul al XIX-lea, cu bibliotecă, salon de muzică, de biliard și de fumat, la Tighina în strada Nistrului, vecină cu casa mai mică dar tot boerească a mătușii (sora tatălui meu). Acești băieți de 11-14 ani vorbeau desigur (ca toți copii) ceea ce auzeau de la părinți. Ba nu era nici un secret idea următoare: în câteva săptămâni, Armata Rosie va mărșalui spre Berlin, victorioasă, peste România coruptă și peste Polonia panilor distrugând „fascismul”. Atmosfera războinică, optimismul lor, mândria de a fi băiat de aviator sovietic, arma cea mai modernă a celei mai puternice armate a lumii care va sfărâma Europa. Martor îmi este Dumnezeu pentru că toți cei din anii 1941 nu mai sunt pe lume. Dar eu am 92 ani și sunt dator față de toți să spun adevărul. Nu mă interesează ce spun istoricii cinstiți sau mincinoși, străluciți sau incompetenți, verticali sau oportuniști. Eu știu că Rusia comunistă, adică Stalin, Timoșenco și Voroșilov au vrut războiul și în Hitler au găsit fanaticul hotărât să refacă Germania învinsă și umilită prin Pacea de la Versailles. Și au găsit în Hitler un tovarăș de pradă la împărțirea Europei de rasarit.
Stalin, genial în felul său, s-a folosit apoi de încăierarea dintre Franța,Anglia, Italia și Germania asmuțind țările capitaliste „să se ucidă între ele”. Și jocul lui Stalin a avut succes, numai că Hitler cu armata lui, tot fanatică, a învins în câteva săptămâni și Franța și Anglia, față de așteptările lui Stalin mult prea repede. În 1941 după lichidarea Iugoslaviei și Greciei și atragerea României de partea sa, de frică și de aceea nesocotit, la disperare Hitler a atacat U.R.S.S. sperând că Rusia se va prăbuși din interior. Așa au sperat și conducătorii Polonezi în 1939 fiind siguri că în cazul unui conflict Hitler va fi răsturnat de o opoziție în fapt slabă dar gălăgioasă. Dar Rusia nu s-a prăbușit ci a luptat disperat împotriva unei noi și cu nimic mai bune dictaturi trufașe a „omului superior de rasă ariană”.
Noi, basarabenii, am fost înrobiți de Ruși și dezrobiți de armata română condusă de generalul Antonescu, singurul Român care a avut tăria și curajul de a lua puterea și de a reface granițele. Germania a fost aliatul de conjuctură și nu de suflet. Dar fără armata germană și jertfa armatei române nu ar fi fost posibilă dezrobirea a 3,5 milioane de oameni din care 2,3 milioane de români. Și pentru jertfa supremă de atunci sunt și azi recunoscător celor care ne-au dezrobit: soldatul român și soldatul german de atunci. Lor le datorez recunoștință căci ne-au salvat de frigul și mizeria Siberiei care a curmat viața a jumătate din familia noastră în anii 1940-1945.
Tot așa, respect și sunt alături de toți cei care au avut de suferit chinurile deportării, a lagărelor de exterminare și a convoaielor morții, care au stat în fața plutoanelor de execuție, dar care au supraviețuit și au dreptul și chiar datoria de a-și urî ucigașii și de a ierta dar a nu uita: evrei, germani, francezi, croați, români, sârbi, italieni, ucraineni sau armeni. Și de aceea trebuie scris adevărul istoric indiferent cine s-a făcut vinovat de uciderea a zeci de milioane de oameni pentru ca oamenii de azi și cei de mâine să știe cum s-au petrecut faptele dar și cum s-a scris istoria. Nu există iertare pentru crimă și minciună!
Istoria ultimilor 100 ani adică perioada 1900-2000 demonstrează că istoricii sunt mai cinstiți decât oamenii politici. Oamenii politici fac istoria iar istoricii analizează apoi critic faptele oamenilor politici. În țările civilizate, libertatea fundamentală a permis istoricilor să deslușească și să înțeleagă ce și cum s-a petrecut înaintea, în cursul și după războaiele distrugătoare din secolul al XX-lea care au ucis peste 100 milioane oameni și au distrus valori imense.
Astfel, în anii ce au urmat Primul Război Mondial în țările cu adevărat libere și anume Statele Unite și Franța a început discuția academică privind vinovații și faptele care au dus la războiul din anii 1914-1918.Asa, profesorul Sidney B. Fay de la Universitatea Harvard începând cu anul 1920 a publicat o serie de articole în „American Historical Review” în care a pus la îndoială articolul 231 al actului Păcii de la Versalles care atribuia Germaniei vina singulară pentru primul război mondial. În anul 1924, și tânărul istoric american Harry Elmer Barnes a contrazis vinovățiile proferate de presa și propoganda anilor 1916-1920 si în „New York Current History Magazine” a stârnit o dispută aprinsă și dură în toată intelectualitatea din S.U.A., Marea Britanie, Canada și chiar în Europa obosită de război și revoluții. Dezbaterea publică privind vinovații care au provocat războiul a dus la noțiunea de „revisionism în știința istorică” adică revederea corectă sau corectarea, revizia faptelor, tezelor și hotărârilor de factură politică. Pentru a sistematiza și lămuri cele aprig dezbătute Barnes a publicat în 1926 cartea „The Genesis of the World War” iar profesorul Fay în 1928 două volume intitulate „The Origins of the World War”. Ambele lucrări fundamentale contestă vina unică a Germaniei pentru primul război mondial relevând răspunderea Rusiei, Franței și Serbiei în principal și mai puțin Austro-Ungariei. Dar nici Fay nici Barnes nu clarifică, necunoscand-o, vinovăția Angliei ascunsă cu iscusință și uimitoare inteligență timp de 100 an, timp cand cele mai multe arhive engleze au fost inaccesibile.
Mai mult, istoricii francezi au ridicat grave acuzații conducătorilor Franței și mai ales președintelui Raymond Poincare. Menționăm aici pe George Dematrail cu lucrările „Les responsabilites de la guerre” Paris 1920 și „ L evangile du Quai de Orsai” 1926, pe Alfred Pevet cu „Les responsable de la guerre” 1921, pe Mathias Morhardt cu „Les preuves. Le crime de droit commun, le crime diplomatique” 1924 sau pe istoricii Alfred Fabre-Luce cu „La Victoire” 1924 și Pierre Renouvin cu „Les origines de la guerre” 1925, care acuză guvernul francez de intenții expansioniste și iresponsabilitate în pregătirea răîzboiului prin „Antanta cordială” secretă cu Anglia și Rusia împotriva Germaniei, Austro-Ungariei și Turciei. Și așa, revizionismul a cuprins opinia publică rapid în anii 1920 în întreaga Europă.´Revizionismul istoric este si azi foarte activ.Acest revizionism este azi folositor adevarului istoric.
Tezele revizioniste au fost acceptate de o parte importantă a societății și chiar de către cercurile politice din S.U.A., Franța și Anglia. Către 1930 tratatele încheiate la Versailles, Sevres, Trianon și St.Germain pierduseră mult din valoarea lor politica si etica. „Ordinea de la Versailles” se clătina și era in mare masura moral compromisă. Au devenit clare exagerările Conferinței Păcii în problema reparațiilor de război și pedepsirea celor „ce nu au fost singurii vinovați”. Noile granițe în Europa au condus la conflictele latente stârnite de si in noile state multietnice ca Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia sau vechile state micșorate și nemulțumite ca Ungaria, Austria, Turcia și in mod deosebit Germania declarata vinovata si pusa sa plateasca „toate oalele sparte”.
În Statele Unite s-a dezvoltat în anii 1920-1928 pacifismul și dorința majorității Americanilor de a nu repeta asa zisa greșala săvârșită de administrația Wilson de a se amesteca nejustificat în războiul din Europa în primăvara anului 1917 cu sacrificarea a 220.000 oameni tineri morți și 550.000 soldați mutilați, precum și cheltuirea a 33 miliarde de dolari din „banul public”. Mișcarea pacifistă sau antirăzboinică în S.U.A. s-a dezvoltat în anii dinaintea crizei mondiale din 1929 dar s-a accentuat după 1930, când situația economică și șomajul catastrofal din anii 1930-1938 a devenit problema esențială a unui stat în stare de faliment în ciuda acelui „New Deal” al președintelui Roosevelt. Isolaționismul american susținut de 75-80% și de Senat cât și de Congres a forțat administrația antipopulară Roosevelt-Morgenthau să accepte „legile neutralității” inițiate de senatorul Vandenberg și grupul senatorial „Nye Commitee” care în anii 1934-36 a cercetat activitățile războinice ale industriei militare în timpul războiului mondial 1914-18, ațâțarea la război și apoi uneltirile de prelungire criminala a războiului după 1916 ca și intrarea SUA în război în anul 1917. Astfel au fost adoptate 4 legi de neutralitate și anume în 1935, 1936, 1937 și 1939 care au oprit practic toate livrîrile de armament catre străinătate, livrări de materii prime (oțel, petrol, etc.), neacordare de credite beligeranților,controlul comerțului cu beligeranții, controlul traficului marin (transporturi militare) către China și U.R.S.S. și neamestecul militar în conflictele militare (Abisinia, Spania, Manciuria), toate denumite Neutrality Act.
După izbucnirea războiului în Europa la 1 septembrie 1939, Legea neutralității din anul 1939 promulgată la 4 noiembrie, a permis președintelui de a practica programul „Cash-and-carry” prin care să se livreze Angliei și Franței „mărfuri” cu obligația ca clientul să plătească imediat (cash) sau în avans marfa și să o transporte singur (carry) evitându-se astfel acordarea creditelor americane către beligeranți, chiar aliați, și obligând pe cumpărători să-și transporte marfa, pentru a evita prezența vaselor comerciale americane în zonele de război.
- Va urma -