În cursul războiului, la 4 februarie 1941, după înfrângerea Franței și starea militară precară a Angliei a intrat în vigoare legea „Lend and Lease Act” (împrumut și închiriere) prin care au fost susținute cu livrări militare țările aflate în război contra Germaniei, Italiei și Japoniei. Pe această cale a fost ajutată masiv și Uniunea Sovietică în anii 1942-45 cu livrari in valoare totala de 14,7 miliarde dolari. După terminarea războiului mondial 1941-45, imediat, în 1945 și mai ales din 1946 a început în S.U.A. discuția privind cauzele războiului care a distrus Europa și mari părți din China, Japonia, țările sud-est asiatice și nordul Africii. O comisie a Congresului american a început încă în noiembrie 1945 anchetarea atacului japonez asupra Pearl Harbor, baza navală americană din arhipelagul Hawaii unde „au murit peste 3.300 de soldați și cetățeni nevinovați”.

Așa era percepută în S.U.A. această tragedie de care a  fost invinuit însăși președintele Roosevelt. În cursul cercetărilor extinse „asupra armatei, serviciilor secrete civile, militare dar și asupra Casei Albe și anturajului președintelui” au ieșit la iveală fapte grave, săvârșite de unii senatori chiar și democrați (partidul de guvernământ) considerate un scandal intolerabil. Dar președintele Roosevelt murise în aprilie 1945 cu câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei astfel că răspunderea cădea asupra celor puțini rămași care au știut adevărul. Roosevelt a fost perfect informat știind tot ceea ce japonezii urmau să facă, încă din aprilie 1940 când cifrul secret al ministerului nipon de externe și cel al comandamentului suprem al amiralului Yamamoto a fost descifrat de specialiștii Pentagonului. Pe scurt: președintele Roosvelt a știut exact totul dar nu a înștiințat baza Pearl Harbor despre atacul japonezilor și prin aceasta s-a făcut vinovat de crimă de război. Senatorii și congresmenii celor două partide mari, republican și democrat nu s-au putut înțelege asupra gravității celor întâmplate la Pearl Harbor și au elaborat rapoarte separate. Raportul minorității republicane „minority report” întocmit de doi senatori a dat toată răspunderea lui Roosevelt și echipei sale, calificându-l pe președinte drept „provocator al războiului cu Japonia și vinovat de toate urmările războiului”. În anul 1946 Roosevelt și echipa sa erau total discreditați.

În baza materialelor scrise de Congres, în anul 1947, George Morgenstern redactor șef la „Chicago Tribune” a publicat cartea „Pearl Harbor 1941 an American Tragedy” din care rezultă că Roosevelt a uneltit împotriva Congresului și poporului american pentru intrarea SUA în război încălcând legile neutralității urmând a fi înlăturat prin „impeachement” și condamnat. Cartea lui Morgenstern a fost urmată de lucrările a doi mari istorici: unul, acelaș Harry E.Barnes (1889-1968) devenit în 25 ani cel mai apreciat istoric american care a publicat lucrarea „Perpetual War for Perpetual Peace” Caldwell, Idaho, 1953. Această carte condamnă grupul Roosevelt pentru că „a târât un popor împotriva voinței sale în război”. Nu numai atât: un alt mare istoric american, Charles A.Beard (1874-1948) a publicat în anul morții sale lucrarea „President Roosevelt and the Coming of the War” care apasă greu asupra anilor 1933-1945 când datorită războiului „dorit de Delano” acesta a condus destinul Americii timp de trei legislaturi, obligând pe Neville Chamberlain și Anglia în martie 1938 să renunțe definitiv la „appeasement” și să  ia calea războiului.

Pe lângă cei doi istorici americani care l-au demascat pe președintele Roosevelt, încă unul, înfocat adversar al lui Hitler, Charles C.Tansil (1890-1964) în cartea sa „Back Door to War” (1952) a analizat mai ales aspectele presiunilor președintelui Roosevelt asupra Poloniei și Angliei, care au contribuit la ascuțirea conflictului din Europa în anii 1938-1939. Dar întrucât legile neutralității au restrâns la zero posibilitățile „dificile” ale SUA, iar Hitler nu a crezut că Anglia va risca un război european pentru Polonia în criza Danzig ducând o politică prudentă față de S.U.A., președintele Roosevelt a urmat calea provocării Japoniei. Războiul cu Japonia a fost pentru Roosevelt singura posibilitate de a intra în războiul european cum a și spus Charles Tansil „prin ușa din dos”. Charles Tansil a fost profesor la Universitatea Georgetown scoală specială pentru formarea elitei diplomatice a Statelor Unite unde și Caroll Quigley a fost profesor mulți ani.

Aici trebuie spus că Charles Beard, Harry Barnes și Charles Tansil sunt considerați istorici clasici și nu revizioniști tocmai pentru că au scris în slujba adevărului istoric și in folosul istoriei americane demascând politica războinică a grupului Roosevelt.

Revizionist este considerat în Germania profesorul american David L.Hoggan (1923-88) care a devenit cunoscut dar contestat datorită lucrării sale „The enforced War” adică „războiul impus sau forțat” apărută în 14 ediții succesive. Hoggan dovedește că S.U.A. au impins Anglia și Franța si ațâțat U.R.S.S. spre război fapt recunoscut chiar de premierul Neville Chamberlain pe patul de moarte. Hoggan dezvăluie multe „dedesupturi” ale perioadei 1930-1950, războiul și anii postbelici de ocupație, mai ales privind criza poloneză (1937-39) și izbucnirea războiului dorit de grupul Roosevelt. Hoggan a fost primul istoric american format la Harvard care dovedește că Hitler nu vrut război cu Anglia, Franța și America știind că  îl va pierde deoarece Germania nu a avut nici forța nici resursele necesare în comparație cu potențialul S.U.A. și U.R.S.S. Hoggan îi consideră pe lordul Halifax și colonelul polon Beck organizatorii unui război contra Germaniei fiind siguri că Germania se va prăbuși în prima zi de război iar armata polonă va mărșălui victorioasă până la Elba. Hoggan a dat în vileag și persecuția celor 3 milioane de evrei în Polonia „persecuție mai grea decât cea a evreilor din Germania în timpul lui Hitler” când peste 350.000 evrei polonezi s-au refugiat în Germania sau prin Germania spre Vest în anii 1928-1935. Ca urmare, a fost considerat istoric extremist de dreapta și interzis de a profesa la universitățile germane acuzat de falsificarea și nu revizuirea istoriei.

În anii 1937-1940 politica Angliei a fost condusă de Sir Neville Chamberlain (1869-1940): moderat față de  Germania, ațâțat de grupul Roosevelt și foarte reținut față de U.R.S.S, de Stalin care nu avea încredere în nimeni fiind însă mult mai aproape de SUA decât de Anglia. Dar nici grupul Chamberlain nu avea încredere în Rusia în anii premergători războiului care prin pactul de neagresiune cu Germania a confirmat politica șireată și flexibilă a lui Stalin având un singur scop: țările capitaliste să se distrugă reciproc într-un război iar Armata Roșie să mărșăluiascî peste Europa către revoluția mondială și eliberarea proletariatului. Înaintea pactului  de neagresiune, delegații militare engleze și franceze au negociat la Moscova fără succes o alianță franco-anglo-sovietică așa cum nu a vrut Sir Neville  deoarece pericolul expansiunii comuniste în Europa i se părea mai grav decât revendicările Germaniei care „a redobândit 10 milioane de conaționali adică Austria și regiunea sudetă din Cehoslovachia în anul 1938 cu acordul Angliei și resemnarea Franței”.

Chamberlain ar fi fost de acord și cu restituirea  orașului german Danzig în dauna Poloniei dar desființarea Cehoslovaciei în martie 1939 a fost greșala capitală a lui Hitler care a determinat schimbarea radicală a politicii de „appeasement”, de domolire , urmata de acordarea garanției britanice Poloniei și României. Asumarea garanției dată Poloniei a dus în fapt la declararea războiului la 3 septembrie 1939. Garanția dată României nu a avut nici valoare militară, nici politică la 28 iunie 1940 când rușii au luat cu forța Basarabia. În acele zile Anglia nu mai avea nimic de spus, armata engleză părăsise umilită Franța învinsă. Nici Chamberlain nici Hitler nu au vrut război dar cancelarul a călcat cuvântul său de onoare dat la 30 septembrie 1938 când a afirmat verbal și scris că nu are alte pretenții teritoriale fara a sti ca presedintele ceh Benes trata în secret o noua alianță cu sovieticii impotriva Germaniei.

Din martie 1939 Anglia s-a decis să facă față unui conflict major presată în mod neobișnuit de dur de președintele Roosevelt care l-a somat pe Neville Chamberlain să termine tolerarea agresiunii germane. Când în mai 1940 armata germană a atacat în vest Olanda, Belgia și Franța, la putere a venit Winston Churchill iar Neville Chamberlain s-a retras pentru liniștea ultimelor luni de viață. Partida războinică va duce însă Anglia la victorie după multe înfrângeri și zile grele. Victoria din 1945 a fost însă una amară. Strălucirea Marei Britanii s-a stins. În 10 ani postbelici din Marele Imperiu Britanic a mai rămas doar o insulă și... pretențiile.

Din perspectiva istoriei se pune întrebarea cine a fost cel bun și cine a fost cel rău între cei doi mari oameni de stat ai Angliei în anii hotărâtori: Neville Chamberlain, 1937-1940 în anii de salvare a păcii; Winston Churchill, 1940-1941 în anii când trebuia cțștigat războiul. Răspunsul l-a dat istoricul englez Basil Liddel Hart (1895-1970) în lucrarea sa excepțională „History of The Second world War” în anul 1970 când propaganda engleză din timpul războiului era uitată iar lumea avea alte probleme: războiul rece între S.U.A. și U.R.S.S. și problema Uniunii Europene. Din această „biblie” a lui Liddel Hart rezultă că ambii oameni de stat. Churchill și Chamberlain au avut dreptate și totodată au greșit. De ce?

Neville Chamberlain  fost convins că politica agresivă a U.R.S.S. și comunismul în expansiune mai ales în Germania, Italia, Franța și Spania în anii 1924-1936 reprezenta cel mai mare pericol pentru imperiul britanic și sistemul economic capitalist. Sir Neville considera că național-socialismul din Germania s-a ridicat datorită exagerărilor păcii de la Versalles care a impus învinșilor pedeapsa nedreaptă a unor despăgubiri de război uriașe chiar imposibile care au ruinat țările învinse și ca urmare a provocat reacții neașteptate de învingătorii care nu au prevăzut urmările păcii  dictate. După Chamberlain, Germania era în anul 1937 mult mai puțin periculoasă prin lipsa resurselor decât Rusia Sovietică și din punct de vedere militar. Cum Germania chiar condusă de Hitler nu a acționat împotriva Angliei iar revendicările revizioniste erau parțial justificate deoarece prin pacea de la Versailles cel puțin 12 milioane de germani au rămas în afara granițelor în Cehoslovacia, Polonia și Austria care în baza politicii de autodeterminare etnica a președintelui Wilson a avut dreptul istoric de a se uni cu Germania dar Franța s-a opus pentru a nu pierde Alsacia și Lorena cu 2 milioane de locuitori din care 85% inca de limbă germană.

Chamberlain era convins în anul 1938 că Marea Britanie nu are nici un motiv care să ducă la un război în Europa iar toate problemele pot fi rezolvate prin tratative și bunăvoință. Dar tot așa de convins  a fost si de necesitatea de a mări potențialul militar al țării sale; mai ales al aviației care rămăsese în urma marinei, cea mai puternică marină militară a lumii de atunci. O aviație cu mare rază de acțiune (3.500 km) va domoli planurile expansioniste ale Germaniei dar și ale Rusiei. În gândirea veche, preventivă, de echilibru al forțelor (balance of power), Chamberlain considera o Germanie puternică în centrul Europei drept cea mai bună protecție a vestului Europei, o barieră față de o eventuală agresiune sovietică asupra Europei care se întrezărea prin amestecul direct al U.R.S.S. în războiul civil din Spania și acțiunile militare din Extremul Orient împotriva Japoniei. Dar după conferința de la Munchen în septembrie 1938 și mai ales după ocuparea Cehoslovaciei în martie 1939, premierul englez presat de Roosevelt a simțit pericolul izbucnirii unui conflict general și a schimbat radical poziția Angliei acordând garanții Poloniei, dar  adresate in fapt lui Hitler.

Winston Churchill a proclamat încă în anul 1935 „pericolul german”, the german menace, formând o grupare foarte activa și a preluat conducerea imperiului în condiții grele la 10 mai 1940 când tancurile germane străbăteau câmpiile Franței, a salvat 340.000 luptători aducându-i peste canal ,iar apoi a câștigat bătălia aeriană cu Luftwaffe din iulie-noiembrie 1940,l-a trimis pe Stafford Cripps la Moscova la 25 iunie 1940, la 3 zile după prăbușirea Franței pentru a-l convinge pe Stalin că Hitler este dușmanul comun care vrea să stăpânească Europa. Cripps l-a ademenit pe Stalin cu perspectiva Rusiei de a domina Balcanii și Strâmtorile și chiar de a reprimi cele 10 milioane de ucraineni și beloruși ajunși sub stăpânire străină la est de linia lordului Curzon din anul 1919 (adică în Polonia). Ambasadorul Cripps a avut succes.Asa a primit Stalin prima asigurare ca Europa de est va fi sub controlul său după câștigarea războiului.

După vechiul lor obicei britanicii împărțeau teritorii străine ca și cum ar fi fost moșia lor. Tot după acest principiu britanicii purtau războaie cu soldații altora, precum în 1914-18 în vest cu armata franceză iar în est cu armata rusă împotriva Germaniei. Din vara anului 1940, britanicii au mobilizat 1,7 milioane de soldați din dominioanele imperiului Canada, Australia, India, Noua Zeelandă și Africa de Sud pe care din 1943 i-au aruncat în luptă pe toate fronturile, dar numai 660.000 englezi.

Știm că la ultimatumul sovietic adresat României la 26 iunie 1940, ora 10¹⁵ seara prin care am pierdut Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, Marea Britanie care dăduse garanții României „nu a mișcat nici un deget și nu a clipit” la amenințarea sovietică  cu războiul. Acum înțelegem mai bine lucrurile: Anglia nici nu putea zice nimic care să pună în pericol propunerea de alianță cu Rusia adusă de Cripps de la Londra la 25 iunie, iar Stalin trata România și armata română în zilele de 28 iunie - 3 iulie 1940 „ca pe un dușman, sau chiar un gunoi”. Din „interese superioare” (adica petrolul) Hitler s-a aratat desinteresat de soarta Basarabiei si a sfătuit Bucureștii să cedeze. pentru a evita războiul. Iar Anglia avea interesul ascuns dar fundamental de a avea o Armată Roșie uriașă de partea sa care să macine masina de razboi a Germaniei. Churchill știa că nimeni, nici americanii nu pot invinge pe uscat armata germană, ci numai Rusia.

- Va urma -