Englezii au dus întotdeauna, încă din secolul al XVI-lea o politică  egoistă pe care au numit-o „pragmatică”. În anii 1800-1813 când Napoleon cutreiera Europa, l-au „domolit” la Trafalgar, au privit „interesați dar pasivi” cum Corsicanul a măcelărit 3 milioane de europeni. La Waterloo au pus „punctul pe « i »” și l-au trimis în concediu de odihnă pe insula Sf. Elena.  Acolo, asteptand eliberarea s-a stins el la 1821.

În anul 1919, Churchill a fost dușman înfocat al „revoluției  socialiste”, a inițiat „intervenția” contra bolșevicilor, a susținut armatele lui Wrangel, Denikin și Kolceak, a condamnat dur uneltirile internaționalei comuniste în anii 1923-1936 în diferitele țări ale Europei. Dar tot așa, pragmatic, a organizat coaliția antihitleristă cu U.R.S.S. în frunte alături de  S.U.A. iar Anglia în planul doi și Franța liberă în planul trei. Tot pragmatic,  Winston a cedat în octombrie 1944, așa cum a promis în 1940 prin Stafford Cripps, Europa de est Uniunii Sovietice cu vestitul sau biletel cu procentele. La Yalta, Roosevelt era în ultimile sale zile de viață lipsit de orice energii și a lăsat lui „Oncle Joe” toata inițiativa căci Armata Roșie a avut rolul hotărâtor la învingerea Germaniei iar Anglia a contribuit enorm propagandistic dar militar mult mai puțin. Generalul de Gaulle a readus Franța între învingători și în compania selecta a Celor Cinci Puteri.

Dar tot pragmatic, în noiembrie 1946, la 17 luni după victorie, la Fulton, Churchill a inițiat noua politică a vestului față de Uniunea Sovietică: îngrădire, combatere și izolare. Din „prietenia” anilor 1942-1945 când Statele Unite au susținut cu livrări strategice efortul militar al Uniunii Sovietice, după 1946 s-au dezvoltat „războiul rece” care a durat 40 ani cu alianțele militare mari si antagoniste, N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia. Nu știu dacă este adevărat sau o găselniță a jurnaliștilor afirmația lui Churchill „că de fapt nu am înjunghiat porcul care trebuia înjunghiat”. Dar Winston Churchill a declarat în noiembrie 1939 un mare adevăr, poate singurul din întreaga sa viață: „Noi am intrat în război nu pentru Polonia ori să scăpăm Germania de Hitler, Europa de național-socialism sau să apărăm evreii de represiunea nazistă ci ca și în anul 1914 pentru nu mai puțin nobilul scop de a înlătura puterea economică și dominația politică adică hegemonia Germaniei în Europa”. Nimic mai clar deci.

Într-o lucrare deosebit de documentată dar critică, elaborată de generalul german în rezervă Gerd Schultze-Rhonhof apărută în 2003 și reeditată de 8 ori „Der Krieg der viele Väter hatte” (Războiul care a avut mulți părinți) după prezentarea și analiza profundă a tuturor evenimentelor premergătoare cunoscute sau dezvăluite și interpretate pentru a stabili cauzele războiului mondial din anii 1939-1945 trage concluzia că nu se poate găsi nici o cauză majoră care să justifice marșul spre război al atâtor națiuni, totodată puteri militare și mai presus de orice țări civilizate cu un inalt  nivel de dezvoltare industrială economică și culturală: Marea Britanie, Franța, Germania, S.U.A., U.R.S.S., Cehoslovacia, Italia și Japonia. Autorul,enumeră crizele din anii 1936-1939 care au înfierbântat atmosfera politica internațională  si au polarizat interesele care au  condus la formare celor două mari tabere. Prima criza a fost Războiul Civil din Spania cu amestec militar sovietic și germano-italian. Apoi au urmat crizele cunoscute:
- anexarea Austriei căreia i s-a interzis în anul 1919 reunirea cu Germania (1);
- criza sudetă sau separarea a trei milioane germani cu teritoriul lor locuit de 1100 ani, de Cehoslovacia (2);
- anexarea regiunii Memel cu 400.000 locuitori germani din Letonia, trăitori acolo încă din Evul Mediu (3);
- dezmembrarea Cehoslovaciei și transformarea Boemiei și Moraviei în protectorat german (4);
- criza polonă: Germania cere orașul german Danzig luat Prusiei la Versailles și un drum spre Prusia Orientală. Polonia revendică orașul Danzig și păstrarea ieșirii la marea Baltica.(5)

Dintre aceste teme de conflict, crizele 2, 3, și 4 au fost revendicări care s-au rezolvat în baza principiului Wilsonian de drept natural de autodeterminare al popoarelor, încălcat în aceste trei cazuri de Conferința de Pace de la Versailles. Anexarea Austriei a fost acceptată volens-nolens ca fapt împlinit iar războiul civil spaniol a dovedit agresivitatea comunismului sovietic, fascismului italian și național-socialismului german, adică al stateor totalitare.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost un grav act de încălcare a dreptului internațional de către Germania chiar dacă a avut loc  concomitent cu desprinderea voită a Slovaciei din statul multietnic cehoslovac: 6,5 milioane cehi, 2,5 milioane Slovaci, 700.000 unguri, 500.00 ruteni (și 3,3 milioane germani până la 30 septembrie 1938). Dezmembrarea unui  stat suveran ca Cehoslovacia a determinat schimbarea radicală a politicii Angliei și Franței și hotărârea de a pune capăt agresiunii germane chiar cu prețul unui război.

Criza poloneză a fost agravată din martie 1939 de către garanția dată de Anglia pentru integritatea teritorială a Poloniei împotriva agresiunii germane dar nu și sovietice. Conducerea Poloniei, tot un stat multietnic cu 5,2 milioane ucraineni, 2,3 milioane beloruși, 3,3 milioane evrei, 1,7 milioane germani și numai 62% locuitori de limbă maternă poloneză s-a aflat între Germania și U.R.S.S. care nu a recunoscut niciodată frontiera acceptata în est în anul 1922 după războiul ruso-polon în starea de slăbiciune militară a Rusiei Sovietice. Disputa germano-polonă agravată de incidente de frontieră și de încăierări între grupuri extremiste de ambele părți mai ales în zonele cu populație amestecată în voievodatele date Poloniei de conferința de pace din anul 1919 a ajuns la varf in august 1939. Conducătorii de atunci ai Poloniei erau siguri că în cazul unui conflict militar, la Berlin va izbucni o revoluție contra lui Hitler și ca urmare prabușirea nazismului, ceea ce nu a avut loc.

Hitler nu a crezut că Anglia va intra pentru Polonia în război chiar dacă a dat garanții care însă geografic și militar erau nerealizabile. Și nici Anglia nu a crezut că polonezii se vor comporta inflexibil neacceptand tratativele, propunerile de soluționare sau chiar concesiunile propuse de ambasadorul englez Henderson care a încercat până în ultimul moment să domolească adversarii. La 1 septembrie 1939, Hitler a ordonat atacarea Poloniei cunoscând bine starea precară a armatei poloneze. Un război inegal, tancuri împotriva cavaleriei și un șoc total: Anglia și Franța nu au ezitat și la 3 septembrie au declarat război Germaniei. Starea de război nu a produs entuziasm nici la Berlin dar nici la Londra, Paris sau Roma.

O bucurie adâncă dar ascunsă au trăit două grupuri interesate: la Washington și la Moscova: cei din jurul lui Franklin Delano Roosevelt și cei din jurul lui Iosif Visarionovici Stalin. La prima vedere cauzele războiului au fost Cehoslovacia și Danzigul, ambele, rod ale Versailles-ui. Dar nici conferinței de la Versailles nu i se poate da toată vina. De aceea vina trebuie căutată în așezarea lumii de acum 100 ani  și în interesele imperiale ale unora din cei care au fost la cârma lumii în 1939. Nu Praga și nici Danzig nu au fost cauza războiului. Cauza reală a fost voința bolnavă de a stăpâni lumea, în fapt o nebunie atât la 1812 cât și la 1914 dar și la 1939 sau 2020. Iar  omenirea nu a învățat nimic din istorie pentru că adevărul a fost mereu ascuns iar lumea toata înșelată cu abilitate prin istoria scrisă de învingători.

Mulți istorici consideră că abia la 10-15 ani după războiul mondial din anii 1939-1945, schimbările politice de pe tot mapamondul au scos la iveală cauzele adevărate care au dus la război: voința de hegemonie mondială a S.U.A. și U.R.S.S. Două imperialisme, unul capitalist, celălalt comunist, neatingându-și  scopurile  sau mulțumit cu situația bipolară care s-a numit război rece deoarece înarmarea celor două supraputeri nucleare a atins nivele incredibile de cheltuieli care pînă la urmă au îngenunchiat Uniunea Sovietică. Si astfel a ajuns America unica putere a lumii. Dar America  a aprins cateva focare de razboi dupa 1990: Irak, Afganistan ,Libia,  Siria, Yemen, toate in apararea pacii, facandu-si un miliard de dusmani de tot felul, cei mai multi musulmani in frunte cu „Statul Islamic”, o ideologie fanatică asemenea  celorlalte ideologii binecunoscute care au otrăvit lumea secolului al XX-lea. Iar acum, în secolul al XXI-lea s-a ridicat o noua putere, China, cu care va fi mai greu de găsit căi de înțelegere. Se pare ca S.U.A. au depășit Zenitul fără a  făuri Pacea.