Pobeda-Hitler-Stalin-Churchil-Antonescu-Mihai-1Într-un text intitulat „Vă spun și o noutate...", aflam că într-o discuție purtată la Moscova de un oficial român, Silviu Brucan, cu redactorul șef al ziarului „Izvestia", un fel de oficial rus, expertul rus în politică internațională i-a declarat omologului său român următoarele: „Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect [...]. Oscilaţia dumneavoastră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi" cu politicienii români. Şi nu numai noi".

Silviu Brucan nu a avut replică la această acuzație deosebit de gravă. N-aș pune tăcerea lui Brucan pe seama faptului că nefiind „român" nu s-a simțit jignit sau vizat! Cu ani în urmă, un ministru de externe român, neîntrebat de nimeni, s-a trezit într-un cadru relativ oficial să-i acuze pe românii săi cam în aceiași termeni (chiar şi-a cerut scuze în numele României de la un oficial german - n.n.I.M.). Acel ministru era nimeni altul decât penibilul Adrian Severin. Ca ministru și om politic, mai impostor decât „profesorul" Brucan. De data asta treaba este mult mai serioasă. Expertul rus nu pare să vorbească cu patimă și nici nu pare a fi necunoscător. Ce cunoaște el de fapt nu sunt faptele, ci opinia, larg răspândită în multe medii internaționale, cum că „românii trădează ușor"! Am întâlnit această vorbă și la alți vecini de-ai noștri, prea mulți ca să-i mai citez ca atare. Oare așa stau lucrurile? Oare românii, „în marile conflagrații europene și mondiale, nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat ușor și tot așa de ușor și-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă"? Hai să verificăm!

Evident, această vorbă are sau pare că are o acoperire suficientă în evenimentele petrecute la 23 august 1944. Lăsăm pentru încheierea acestor rânduri examinarea celor întâmplate atunci și ne întrebăm care vor fi fiind celelalte „conflagrații europene și mondiale" la care se putea gândi specialistul sovieto-rus. Dacă vom considera, pe drept cuvînt, că războiul ruso-turc de la 1877 a fost o conflagrație europeană, atunci povestea cu trădarea se confirmă, dar cu roluri schimbate: România este trădată de aliatul ei, nimeni altul decât imperiul rus! Nu intru în detaliile cunoscute, dar este probabil un caz rarisim felul în care am pierdut noi atunci sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători!... Dar se pare că decât să fii învingător alături de Rusia, mai bine lipsă! Următoarea conflagrație europeană ar putea fi considerate cele două războaie balcanice, care au antrenat toate țările din regiune. Are cineva ceva de reproșat românilor pentru cele petrecute atunci? După știința mea, numai românii ar avea ce să-și reproșeze: nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a-i ajuta pe frații lor din sudul Dunării în două privințe:
- să-i apere pe viitor de politica de deznaționalizare a românilor practicată patimaș de statele din sudul Dunării;
- să-i ajute pe frații aromâni să capete un statut politic, la care aveau dreptul prin vechime, autohtonie și contribuție economică. Un stat aromânesc în sudul Dunării, în jurul Pindului, era posibil și era și îndrituit! Dacă nu s-a înfăptuit acel stat sau măcar ținut autonom, acesta este un motiv pentru ca oficialii statelor sud-dunărene să pună surdină oricărui reproș la adresa României. (Nota bene: dreptul la un statut propriu aromânii nu și l-au pierdut definitiv). Așadar a fost trădare: guvernanții de la București i-au trădat pe românii din sudul Dunării! O trădare care nu-l confirmă însă pe rus!

Ar urma Primul Război Mondial. Din care România a ieșit nesperat de bine, peste toate așteptările. Deși la intrarea noastră în război am fost în situația dureroasă de a alege între Transilvania și Basarabia, amânând ziua Unirii cu unul dintre cele două ținuturi românești, la sfârșitul războiului ne-am văzut cu Țara întregită și spre Est, și spre Nord-Vest, într-o formulă neimaginată de niciun politician înainte de 1916. A fost un miracol, un miracol dumnezeiesc! A fost un noroc „porcesc", zic unii neprieteni, ca, prin izbucnirea „Marii Revoluții din Octombrie", lucrurile să evolueze în direcții total neprevăzute. Dar poate va fi fost și o răsplată dumnezeiască pentru soldatul român, sigurul de pe frontul de Est care a luptat cu inima și sufletul dăruite unui ideal autentic, cel național. Mulți au văzut atunci așa lucrurile: Dumnezeu nu ne-a lăsat! Dumnezeu ne-a răsplătit pentru jerfele de atunci și de odinioară, fără egal în această parte a lumii! Și așa a fost! Au trădat românii pe cineva în acele momente? Faptul că românii s-au dezis de înțelegerea dintre Carol I și Puterile Centrale, înțelegere secretă, care nu avea și nici nu putea să aibă acordul românilor, nu se cheamă trădare. Regele Carol I a ținut-o pe a lui, adică a fost loial cuvîntului dat, dar legile Țării nu-i permiteau să decidă singur. Și au decis în Consiliul de coroană persoane care nu-și puseseră nicio semnătură pe înțelegerea de la 1883. Mai degrabă atunci putem spune că a fost un gest de trădare din partea regelui Carol I, dar nu față de niște aliați, ci față de supușii săi. Eu unul însă nu aș folosi cuvîntul „trădare"!

Despre aliații pe care i-am avut în Primul Război Mondial se poate spune, pe drept cuvînt, că ei ne-au trădat! Rusia ne-a lăsat nu numai fără sprijinul militar promis, dar ne-a lăsat și fără Tezaur. Ceilalți aliați n-au fost nici ei corecți, nu și-au respectat angajamentele și promisiunile nici pe front, în timpul confruntării militare, nici ulterior, când diplomația a decis geografia politică nouă a Europei. Măcar că prin campania militară a României împotriva bolșevismului maghiar România binemerita recunoștința întregii Europe!... Prin înțelegerile cu Franța și Anglia, hotarul de Vest trebuia să fie pe Tisa, Banatul întreg era un Banat românesc și se cuvenea să fie cuprins ca atare în România de după 1918! Mare, e drept, dar nu atât de mare cât s-ar fi cuvenit. Și asta din pricina aliaților noștri, care ne-au cam trădat la Versailles! Ei, nu noi! Oricum, indiferent cum privim lucrurile și indiferent cât ar fi ele de discutabile, nicicum nu se poate vorbi de trădare din partea României. Acest cuvînt dacă ținem să-l folosim nu poate avea România decât ca obiect al acțiunii de trădare. Subiectul verbului „a trăda" fiind mai degrabă Rusia tovarășului de la „Izvestia". Dacă mă nimeream de față i-aș fi amintit rusnacului un detaliu pe care istoricii sovietici și ruși, dar și alții, l-ar vrea uitat, dispărut din conștiința publică: noi, românii, avem o legătură specială cu soarta țarului Nicolae, soartă pe care, înțelegem din același text, o deplânge insistent redactorul șef, regretând asasinarea familiei țariste imperiale.

A fost un asasinat rușinos, dezgustător. E bine de știut că țarul se bucura de protecția unei gărzi imperiale, care nu l-a părăsit în primele zile ale „revoluției". Ci abia în următoarele... Garda era alcătuită din militari selecționați din tot imperiul. Erau printre ei și mulți români basarabeni! Ei, bine, eu i-aș fi amintit lui Ivan că românii au fost singurii din garda imperială care i-au rămas loiali țarului până în ultima clipă. Ceilalți militari, de alte etnii din Rusia multi-etnică, s-au lăsat prinși în iureșul deșucheat al revoluției plătite cu bani nemțești, cu banii inamicului, și au trădat, au părăsit palatul în care era ținut arestat țarul. Românii nu s-au clintit din preajma celui pe care au jurat să-l apere. Din păcate nu li s-a permis să-l însoțească pe țar atunci când acesta, cu toată familia, a fost scos din palat și urcat în tren, spre a fi scos din Petrograd. Soarta a făcut ca de asasinarea țarului să se ocupe, cu elan revoluționar, o bandă de dezertori din armata austriaca, o echipă de voluntari unguri, printre care s-a aflat și Imre Nagy, cel căruia vecinii noștri i-au ridicat statuie la Budapesta, după 1990. Merita, firește! Deci nici la această conflagrație nu avem motive să-i stigmatizăm pe români cu pecetea de trădător!

Urmează Al Doilea Măcel Mondial. A început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au dat buzna în Polonia. Noi nu eram aliați nici cu Germania, nici cu Rusia, așa că nu am trădat pe nimeni dacă am intervenit în ajutorul Poloniei. Căci așa trebuie considerată decizia României de a-i permite Poloniei să tranziteze prin România nu numai tezaurul Poloniei, dar și cea mai bună parte a elitei militare. S-a produs astfel propriu zis o intervenție a României în desfășurarea războiului, un act de co-beligeranță cu înfrânta Polonie. Avem noi românii un talent aparte de a ne băga în sprijinul celui căzut la pământ... De a paria pe gloabe. Ceilalți, marile puteri, nu au făcut nimic pentru Polonia. Aveau tratate de alianță cu Polonia, tratate care nu au mai avut nicio valoare la încheierea războiului. Deși aflată în tabăra învingătoare, Anglia nu a mai fost deranjată de ocuparea Poloniei de către U.R.S.S. Și-a lăsat aliatul la cheremul eternului dușman - Rusia! A trădat Anglia? Nu știu cum s-ar putea numi altfel! E cazul să insistăm pe acest aspect prea ușor trecut cu vederea: intervenția României în desfășurarea primelor zile din cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu cumva, lipsindu-i pe germani de tezaurul Poloniei forța Germaniei a fost diminuată? Nu cumva, prin permisiunea acordată polonezilor, inclusiv armatei poloneze, de a tranzita România, prin faptul că n-am închis granița cu Polonia, ci am deschis-o larg, România a contribuit la sporirea forței militare a Aliaților? Căci, se știe, polonezii au fost extrem de activi ca militari în rândurile armatelor aliate! Iar dacă am intervenit încă din primele zile ale războiului împotriva intereselor germane, asta nu înseamnă co-beligeranță cu Polonia, cu Anglia și celelalte forțe militare anti-naziste?!

Dacă-mi aduc bine aminte, nu aveam nicio alianță, nicio înțelegere militară cu Polonia! Așa cum aveau alte state! Și atunci de ce am intervenit în sprijinul Poloniei?! Simplu: pentru că dintotdeauna România și românii au avut o înțelegere cu Dumnezeu! O înțelegere pentru ceea ce se cheamă sentimentul onoarei, al cavalerismului, al demnității! Dacă România și-ar fi închis granița cu Polonia lăsându-i pe polonezi pradă sălbăticiei nazisto-bolșevice, toți românii s-ar fi simțit rușinați de lașitatea guvernului. Ar fi simțit că guvernul ne trădează pe noi, pe români, că nu pune niciun preț pe valorile dragi tuturor românilor, că se dezice de tradiția românească cea mai profundă! Nimeni în acele zile nu a protestat împotriva guvernului care luase această decizie în deplin acord cu omenia românească, vestită și activă la ceas de cumpănă pentru Celălalt! I-am primit pe refugiații din Polonia cu toată omenia și compasiune! În acest spirit tatăl meu, Zaharia Coja, i-a oferit casă și slujbă bună lui Cazimir, ofițer polonez. E jenant să constatăm că istoricii noștri nu s-au priceput să comenteze în termeni potriviți ce s-a întâmplat în septembrie 1939! Mai ales că termenii în care se puteau comenta acele evenimente sunt termeni de elogiu și laudă aduse spiritului românesc, capacității românești de a pune anumite valori morale mai presus de interesele propriu zise! Căci, o asemena intervenție în desfășurarea războiului, în favoarea Poloniei, ne punea automat în adversitate cu cotropitorii Poloniei! E oare o întâmplare că la scurtă vreme am avut de suferit și noi din partea acelorași cotropitori, Germania și Rusia?! Amputările teritoriale din vara lui 1940 să nu aibă nicio legătură cu faptul că în septembrie 1939 le-am încurcat socotelile celor doi monștri ai istoriei mondiale?[1]

Dacă nu mă înșel aveam și noi niște aliați în 1940. A schițat vreunul dintre ei un gest de solidaritate morală măcar, cu suferința noastră atât de nemeritată? Nu cumva am fost puțin, puțin de tot, foarte trădați?! În niciun caz nu am trădat noi, românii, vreun aliat în vara anului 1940. Ne-au trădat aliații însă, și nici până azi nu le-am bătut obrazul! Din nou, cel mult va fi fost o „trădare" a românilor de către propriii guvernanții, dar acesta este alt subiect! Iar discuțiile pe acest subiect vor avea de înfruntat alte stereotipii mentale. Îi asigur însă pe cititori că nu poate fi vorba de trădarea Bucureștiului față de românii din Basarabia sau Transilvania în vara lui 1940. Exemplul Finlandei, care este mereu invocat, trebuie citit până la capăt: sacrificiul finlandez a fost inutil. Au făcut jocul germanilor, dar cu ce preț? La sfârșitul conflictului, Finlanda a pierdut mai mult decât le ceruse Stalin să cedeze prin ultimatumul său. Și pierdut a rămas!... Rămânem așadar la subiectul nostru: care sunt aliații pe care românii i-au trădat, cum susțin o mulțime de Severini și Brucani etc. Pun la „etc" și pe ambasadorul care l-a însoțit pe secătura de Brucam la întâlnirea cu Ivan cel obraznic! A tăcut și acel ambasador! Nu de diplomat ce e, ci de ignorant și fără șira spinării ce este! Că numai așa ajungi diplomat!...
- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu
----------------------------------------------
[1] Notă: Într-o discuție pe acest subiect, fiind total de acord cu cele de mai sus, domnul T, fost ministru de externe, a mai adăugat un eveniment tragic pe care l-a provocat răzbunarea lui Hitler pentru intervenția României în desfășurarea invaziei, stricând planurile naziste care mizau pe Tezaurul polonez și pe militarii polonezi ce urmau să fie făcuți prizonieri, adică mână de lucru super-calificată și ieftină: primul ministru al României, cel care a încuviințat deschiderea granițelor, a pierit tot în septembrie 1939 într-un asasinat ai cărui autori nu au știut niciodată că fuseseră manipulați din ordinul lui Hitler. Domnul T avea de unde să cunoască culisele asasinatelor politice din România. Firește, deocamdată este o ipoteză, pentru mine. Repet: domnul T nu vedea povestea de mai sus ca pe o ipoteză, ci era ferm convins că îmi oferă o informație certă!