Dealtfel cu ignoranța sa de care cu greu își dă seama și cu modul său prea defectuos de a raționa, omul n-ar fi putut interveni în acte de o gingășie și de o finalitate atât de minunate, fără să producă dezordinile cele mai grave”. (Nicolae C Paulescu)

Actuala pandemie de coronavirus (SARS CoV 2, sau Covid-19) aflată în multe zone ale lumii deja pe panta descendentă, a pus la grea încercare sistemele de sănătate publică din majoritatea țărilor lumii, chiar și pe cele considerate mai performante, cum ar fi cel spaniol, italian, britanic, german și chiar american. Abstracție făcând de odiseea apariției acestui virus în spectrul patologiei infecțioase (mutație naturală sau produs de laborator) în plină dezbatere astăzi, trebuie reținută patogenitatea câștigată pentru om și mai ales, gradul extrem de înalt de contagiozitate și virulență, ceea ce a făcut ca în mai puțin de două luni să cuprindă practic întreg mapamondul.

Sistemul medical și epidemia de coronavirus

Până când OMS-ul declară răspândirea pandemică a virusului, până când statele încep să aplice măsurile cuvenite și adaptate situației, viroza deja lovea predilect și năpraznic în două categorii de populație; populația vârstnică și populația purtătoare de boli cronice (diabet zaharat, obezitate, patologie neoplazică, bronhopneumopatii cronice, boli cardiovasculare, renale etc). Cine are curiozitatea să cerceteze mortalitatea generată de  Covid-19 va avea surpriza să constate că nici măcar vârsta nu a fost ținta predilectă, ci mai degrabă comorbiditățile pe care vârsta le adună. Mai mult, după ezitările pricinuite de informările tardive privind izbucnirea epidemiei,  sistemul medico-sanitar avea să constate existența unor carențe grave în resurse medicale, resurse umane și materiale necesare pentru a face față situației, ceea ce la început pentru sistemul medical însemna a intra în luptă fără arme și muniții.

Se poate spune, fără exagerare, că până sistemul medical și-a pus la punct o strategie de abordare preventivă, sub aspect epidemiologic și curativă, sub aspect terapeutic, de la medicamente și până la aparatură de ventilație asistată, molima făcea victime, deopotrivă, în populația țintă și personalul medical, concomitent cu răspândirea rapidă prin contaminarea masivă a populației. Așa încât, dacă astăzi suntem pe punctul de a intra pe panta descendentă a evoluției naturale a bolii, aceasta se datorește creșterii gradului de imunitate a populației care a atins o anumită cotă și nu măsurilor haotice și în pripă luate de autorități, măsuri cu care se vor găsi destui să se împăuneze după ce pericolul va fi trecut.

Este interesant de constatat că deși avem un sistem de urgență prespitalicească și urgență spitalicească, pe care doctorul Raed Arafat l-a moșit preț de aproape două decenii, printre atâtea situații catastrofice și chiar cataclismice cu care ne-a obișnuit, nu a prevăzut și o catastrofă biologică. Am fi avut probabil un set de norme, protocoale și proceduri în plus, de la care dacă te abați poți fi încadrat la ”zădărnicirea măsurilor de prevenire a îmbolnăvirii”, noțiune interpretabilă care face trimitere către domeniul eticii medicale și chiar al bioeticii, pentru că aduce atingere la  drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Poate singura consolare pentru cei chemați sau numiți să gestioneze situația este că dezastrul s-a regăsit și la case mai mari, care au tratat amenințarea cu un soi de aroganță și încredere, repede transformată într-un jalnic mieunat de pisică rănită, deși până atunci erau cu coada pe sus.

Realități românești

Din păcate, aceiași atitudine o vom regăsi și în România care, deși alarma generală a fost dată încă din ianuarie 2020 prin evenimentele din Wuhan, prin alerta OMS-lui și dezastrul care începuse în Italia și Spania, clasa diriguitoare era extrem de preocupată cu probleme de ordin politic (alegeri anticipate, dispute politice, răfuieli și acțiuni denigratorii la toate nivelele) care, privite retrospectiv astăzi, par de un ridicol absolut. Alerta pentru autoritățile române apare pe 26 februarie odată cu confirmarea primului caz de infecție Covid-19, ca apoi pe 22 martie să fie anunțate primele decese atribuite aceluiași virus. Sau constituit în pripă Comitetul Național pentru situații speciale de urgență, Consiliul Științific, Grupul Strategic de Comunicare, toate formate din elita infecționistă și epidemiologică a țării, adusă brusc în prim plan, dar cu mijloace de acțiune extrem de limitate.

S-au transmis recomandări pentru populație, s-au luat măsuri la nivel comunitar, s-a încercat mobilizarea rețelei de asistență primară (medicina de familie), mobilizarea rețelei de urgență prespitalicească și spitalicească, evacuarea spitalelor și transformarea lor peste noapte în spitale Covid și non Covid sau cu circuite Covid și nonCovid, ceea ce avea să bulverseze întreg sistemul medical al țării. Cât de eficiente au fost aceste măsuri? s-a văzut imediat, prin izbucnirea a numeroase focare în comunități, unități sanitare, azile pentru îngrijirea persoanelor vârstnice, creind o stare de panică copios exploatată de media și îndeosebi de canalele comerciale de știri. Sigur, privite evenimentele retrospectiv, oricine poate fi suspectat de subiectivism critic în analiza lor, dar totuși nu se poate trece cu vederea unele abordări nefericite,  lentoarea în luarea deciziilor și mai ales cât de nepregătit era sistemul pentru a face față unei asemenea situații.

Prima mare greșeală a fost izolarea voluntară la domiciliu ca metodă de carantinare pentru valul uriaș de români (preponderent emigranți economici și nu diaspora) care se întorceau acasă, practic goniți de realitățile țărilor în care lucrau (Italia, Spania, Franța, Marea Britanie, Germania, Austria etc) și care au contribuit decisiv la răspândirea de facto a virusului în toată țara. Aici carantinarea clasică cunoscută încă din secolul al XIV-lea, de pe vremea ciumei (moartea neagră), trebuia aplicată prin instituirea unui cordon de protecție sanitară la granița de vest a țării și reținerea într-un sistem carantinal instituționalizat de-a lungul întregii frontiere de vest, ușor de realizat prin rețeaua hotelieră a zonei sub jurisdicția armatei și autorităților locale pentru că urmarea era previzibilă.

Orientarea către această soluție devenise și mai clară când cifrele comunicate de ministrul sănătății din data de 19 martie anunțau că din cele 277 de cazuri confirmate până atunci, marea lor majoritate erau de import (Italia) sau contacți direcți ai acestora. Situația se va complica și mai mult odată cu pătrunderea în țară a peste un milion de persoane netestate pentru coronavirus într-un interval record, mai ales că în țările de unde veneau evoluția pandemiei era deja explozivă. În aceste condiții este evident că pentru situația momentului,  dat fiind contextul pandemic în ascensiune carantinarea instituționalizată trebuia să prevaleze, iar pătrunderea în țară să fie permisă doar după cele 14 zile stabilite pentru carantină, perioadă în care eventuala contaminare s-ar fi putut manifesta clinic ca boală.

Medicina primară și supravegherea epidemiologică

Acest sistem de izolare voluntară la domiciliu a pus la grea încercare sistemul de supraveghere care trebuia să fie rețeaua medicinei primare, reprezentată la noi de medicii de familie și, desigur, structurile de resort din cadrul direcțiilor de sănătate publică teritoriale. Ori, după cum se știe, medicul de familie nu gestionează medical o zonă geografică determinată și nici populația aferentă acesteia, ci o listă de pacienți în care izolatul sau familia lui poate să figureze sau nu, ca să nu mai vorbim de supravegherea epidemiologică sau stării de igienă a comunității care, prin fișa postului, îi este complet străină pentru că nu-i intră în atribuțiile contractuale.

Reamintim faptul că, altădată, structura medico-sanitară sub forma circumscripțiilor medico-sanitare, nu numai că era implicată direct și cu responsabilități precise în gestionarea stăriii epidemiologice și de igienă a teritoriului arondat, dar avea și cadru specializat în domeniu, în persoana asistentului de igienă și oficiantului sanitar, care gestionau focarele epidemice sau cu potențial epidemic, obiectivele sanitare (unități de alimentație publică, surse de apă, colectivități școlare etc), starea de igienă a comunității, imunizarea populației, registrul de vaccinări și orice situație cu impact epidemiologic într-o comunitate. Este ușor de imaginat în situația pe care o trăim astăzi cât de ușor și profesionist ar fi fost de supravegheat izolarea la domicilu, fără echipe de la centru de județ sau poliție.

S-a constatat repede că această modalitate de supraveghere prin cabinetul medicului de familie este limitată ca eficiență, pentru că nevoile contextului epidemiologic exced prevederilor contractuale sau posibilităților cabinetelor medicilor de familie. S-a recurs atunci la implicarea mai largă a Direcțiilor de Sănătate Publică și Inspecției Sanitare de Stat, sau Direcției de Medicină Preventivă, altă dată instituții cu o puternică implicare în ceea ce îndeobște numim sănătate publică. (unități medicale spitalicești și ambulatorii de specialitate, dispensare medicale, epidemiologie, igiena muncii, igienă comunală, mediu, aprovizionare cu apă, alimentație publică etc).

Cu încadrare pe măsură, ca resursă umană (igieniști, epidemiologi, compartimente de specialitate bine încadrate, putere decizională și responsabilități precise în gestionarea problemelor de sănătate publică la nivelul unei regiuni sau județ) s-au obținut rezultate spectaculare pe tărâmul igienei, epidemiologiei și prevenției atât pe linie de igienă generală, cât, mai ales, în eradicarea unor boli ca; poliomielita, holera, tifosul exantematic, malaria, difteria, tetanosul, febra tifoidă, tuberculoza, tusea convulsivă, rujeola etc.

Din fericire, pentru acest trecut glorios sub aspect epidemiologic, mai avem încă personalități care pot depune mărturie despre războiul cu aceste molime (unele cu caracter endemic pentru țara sau zona noastră geografică), cum ar fi eminentul profesor Geza Molnar de la Cluj sau distinsul doctor Ion Buzdugan de la Iași, prin ele însele mărturii vii ale marii școli de epidemiologie și microbiologie românească care, prin corifeii săi, devenise emblematică în Balcani, și nu numai, personalități pe care nu le mai consultă nimeni astăzi.

În locul acestor structuri teritoriale sănătatea publică s-a trezit cu niște birouri teritoriale, cu dublă subordonare, în care epidemiologii sunt o raritate, cadrele de specialitate pe domenii sunt de asemenea o raritate, funcționând ca o structură birocratică greoaie, excelând, după posibilități, în gestionarea unor programe, sau în supraveghere și raportare statistică. Ba chiar unele voci din rândul ”reformiștilor” și ”progresiștilor”, de care nu ducem lipsă astăzi, găseau de cuviință limitarea dacă nu chiar desființarea acestor structuri care, în viziunea lor îngustă, le găseau inutile.

Sănătatea publică și mediul

Dintru început trebuie subliniat faptul că astăzi, mai mult ca oricând, sănătatea publică în accepțiunea ei largă și mai ales din perspectiva bioeticii, depășește cu mult starea de sănătate a indivizilor care alcătuiesc o colectivitate. Ea privește în egală măsură, dacă nu chiar decisiv, și sănătatea mediului în care individul trăiește, prin calitatea sa și riscurile din totdeauna pe care le presupune un mediu nesănătos. Pentru că până la urmă nu se poate vorbi de individ sănătos într-o comunitate bolnavă, așa cum nu se poate vorbi nici despre o comunitate sănătoasă alcătuită din indivizi bolnavi, ceea ce face ca relația între sănătatea individului și mediul său de viață (climă, zonă geografică, risc epidemiologic, structură demografică, patologie cronică) să fie mai strânsă ca niciodată.

Cu un număr insuficient de specialiști și cu echipe alcătuite adhoc din personal care nu rareori nu aveau nici o tangență cu epidemiologia și rigorile ei, este ușor de închipuit ce calitate aveau anchetele epidemiologice și ce calitate avea supravegherea epidemiologică a teritoriului arondat. În aceste condiții, gestionarea unei situații epidemice majore, cum pare să fie cea pe care o parcurgem, alimentată copios de un aflux uman (ca sursă de infecție greu de controlat) a devenit o problemă extrem de dificilă, ceea ce a și dus la introducerea stării de urgență cu ordonanțele militare de rigoare, cu impunerea unor restricții în care restrângerea drepturilor cetățenești erau cele mai dure.

Iată de ce teritorializarea asistenței medicale în structuri care să cuprindă în egală măsură asistența medicală curativă și preventivă, dar și supravegherea sanitară a teritoriului comunității respective, redevine o necesitate care poate fi adaptată desigur la realităților timpurilor noastre. În cadrul acesteia, redimensionarea activității medicale primare în alți parametri decât cei actuali, completarea ei cu activitatea în domeniul prevenției și prezența asistentului de igienă în echipa unității de asistență primară devine absolut necesară.

Serviciul de urgență în context epidemic

Un rol discutabil l-a avut și serviciile de asistență de urgență prespitalicească și spitalicească, în rândurile cărora aveau să apară primii contaminați, pentru că solicitările celor întorși acasă la apariția simptomelor se făceau doar prin numărul de urgență. Aici avea să se vadă cât de nefastă pentru unitățile spitalicești a fost crearea acestui serviciu, pentru că devenise o rutină ca pentru orice problemă medicală de oriunde din teritoriu, urgență sau nu, se apela serviciul de urgență care în felul acesta devenise un fel de taximetrie medicală.  Astfel, toată patologia din teritoriu adusă în spital în această manieră, trebuia să treacă prin unitatea de primiri urgențe, realizându-se astfel un adevărat melanj de patologie de urgență sau curentă, acută sau cronică, infecțioasă sau neinfecțioasă, contagioasă sau necontagioasă, mergând până acolo încât se gestionau chiar internările în spital.

Staționarea obligatorie în aceste unități pentru evaluarea în urgență și evaluarea de specialitate, au deschis o cale largă și sigură de intercontaminare, cel puțin în primele 2 săptămâni până la amplasarea corturilor de triere epidemiologică în curtea spitalelor (deservite de același personal), cu introducerea echipamentelor de protecție pentru personal (între care celebrele izolete pentru transportul bolnavilor – absolut inutile), a criteriilor de selecție a bolnavilor și a testelor rapide de diagnostic. Evident că emigranții economici, cu sau fără izolare voluntară la domiciliu, care se revărsau în țară goniți de realitățile occidentului, la apariția simptomelor apelau serviciile medicale prin sistemul de urgență, contribuind astfel la răspândirea infecției cu coronavirus.

Era evident, de asemenea, că transmisia bolii devenise comunitară, moment în care se poate considera că epidemia a scăpat de sub control. Din acest moment orice persoană, orice suprafață atinsă, orice zonă suprapopulată, orice spațiu neigenizat, orice deplasare dincolo de habitat se putea constitui într-un factor de risc pentru contaminare. A urmat carantinarea instituționalizată la graniță concomitent cu măsuri de limitare a revenirii în țară a emigranților, introducerea restricțiilor prin starea de urgență și introducerea ordonanțelor militare, internarea obligatorie a celor depistați pozitivi în unități spitalicești desemnate ca spitale covid și spitale de suport, indiferent de modul de manifestare a bolii; asimptomatică, forme ușoare, forme medii, severe sau grave, criteriul unic fiind testul pozitiv și definiția de caz.

Spitalizarea nejustificată pentru primele două categorii (asimptomatice și forme ușoare), relativitatea testului rapid de diagnostic care după cum se știe are o marjă de eroare importantă (2 - 20% rezultate fals pozitive sau fals negative ca orice test rapid dealtfel), au creat un climat extrem de tensionat atât în rândul personalului medical, insuficient pregătit și echipat pentru a face față situației, dar și a pacienților asimptomatici sau cu forme ușoare care s-au trezit internați cu forța. Rezultatul a fost contaminarea spitalelor care au început să cadă unul după altul, a personalului din unitățile de terapie intensivă și, desigur, creșterea numerică a contaminărilor în populație.

Aceste aspecte, care se succedau cu repeziciune, preluate de massmedia ca știri de senzație însoțite de bilanțuri apocaliptice, cu intervenții inoportune și prezentări ignorante comentate de tot felul de vedete de conjunctură și lideri de opinie, cu prezentări bizare a unor secvențe din secțiile ATI deservite de figuri, la rândul lor bizare, într-un echipament incomod (un adevărat supliciu pentru cei care îl purtau) care mimau costumațiile astrale, mișcându-se cu dificultate printre monitoare, ventilatoare, aspiratoare, oxigenatoare și perfuzoare, au creat o stare de angoasă colectivă până la panică, o adevărată psihoză de masă.

Spitalul și corpul medical în mentalul colectiv

În cadrul aspectului pompieristic în abordarea evenimentelor generate de această epidemie, apare și ordinul ministrului sănătății (533/29-03-2020) de a evacua spitalele într-un timp record, prin externarea forțată a pacienților internați, reducerea cu 80% a programărilor și cu 50% a activității ambulatoriilor de specialitate, închiderea cabinetelor stomatologice și laboratoarelor. Se reduce astfel asistența medicală doar la activitatea în urgență, paralizând efectiv un sistem de parcă altă patologie, înafară de cea legată de coronavirus nu ar mai fi existat, ca și cum problemele de sănătate acute sau cronice ale populației au dispărut brusc.

Dincolo de efectul asupra sănătății în general, această decizie a avut un impact devastator asupra stării de spirit în rândul personalului medical, dar mai ales în rândul populației prin inducerea unei stări de neliniște, nesiguranță și frică până la panică. Pentru că în percepția publică spitalele au devenit brusc zone periculoase care trebuiau evitate, în care riscul contaminării și a diagnosticării Covid pozitive, cu toate consecințele draconice în plan personal, familial și microsocial efectiv înspăimântau, și aveau de ce. Mai mult, a apărut o anumită reținere față de lucrătorii în domeniu fie ei; medici, paramedici, asistenți medicali, infirmiere, ambulanțieri, care au mers până la manifestări ostile (considerați apriori ca purtători de viruși), în pofida prezentărilor apoteotice din massmedia, de care (în paranteză fie spus) corpul medical chiar nu are nevoie, pentru că el face ceea ce a făcut din totdeauna în vremuri de restriște; luptă pentru viață până la sacrificiul propriei sale vieți.

Un scurt recurs la istoria noastră ne aduce aminte că în epidemia de tifos exantematic din iarna anului 1917, de exemplu, au căzut victimă molimei 350 de medici și 1000 de sanitari dintr-un total de 300.000 de victime (125.000 de militari și 175.000 din rândul populației civile) epidemie stinsă în cinci luni prin măsurile intreprinse de marele nostru savant, colonel dr Ioan Cantacuzino, aflat atunci la conducerea Serviciului Sanitar al Armatei. Și sunt numeroase exemple în istoria noastră, și nu numai, care consemnează marile sacrificii pe care corpul medico-sanitar le-a adus pe altarul sănătății publice în context epidemic sau pandemic, fără publicitate ieftină și aspirații eroice.

Fără îndoială, că după ce lucrurile se vor liniști, prin faptul că însăși viroza își va domoli expansiunea în cadrul evoluției naturale, caracteristică de altfel, oricărei manifestări epidemice de tip pandemic, evaluările și bilanțurile care se vor face vor putea analiza părțile pozitive sau negative ale intervenției umane în cadrul evoluției acestei calamități, fie ea naturală sau artificială. Până atunci însă, este de reținut că acest climat de nesiguranță și spaimă colectivă a căpătat o amploare deosebită, favorizată de creșterea cazurilor noi de îmbolnăvire, a internărilor în terapie intensivă și mai ales a deceselor care se contabilizau doar în spectrul SARS-CoV 2, a focarelor de infecție care apăreau cu predilecție în spitale și stabilimente pentru vârsnici, a lipsurilor de medicamente, echipamente de protecție și materiale sanitare.

Întrebări pertinente și necesare

De reținut este și faptul că orientarea asistenței medicale în cvasitotalitatea ei spre zona pandemică, a prejudiciat grav asistența medicală curentă, a cărei grad de încărcătură era și așa suficient de mare și cu destule probleme. Și atunci, întrebarea firească; cine își asumă blocarea asistenței medicale timp de două luni perioadă în care patologia curentă, dar mai ales patologia cronică nu a putut fi diagnosticată, evaluată și tratată corespunzător? Câți bolnavi nu au putut beneficia de proceduri, tratamente specifice, întervenții chirurgicale și alte terapii specifice funcție de patologia lor și, mai ales, câte decese au rezultat ca urmare a lipsei unor îngrijiri medicale adecvate?

De ce nu s-au folosit ca spitale de suport rețeaua de spitale militare, oricum supradimensionate pentru nevoile reale, pentru că ele au fost concepute pentru a desrvi o armată de 350.000-400.000 de militari cât avea armata română cândva? În această abordare s-ar fi putut introduce managementul și disciplina militară cu care ministrul sănătății amenința sistemul și la care chiar a recurs în cazul spitalelor din Suceava și Deva. Acestora li se puteau  adăuga și rețeaua de spitale CFR, de asemenea supradimensionate, unități care împreună ar fi egalat numărul spitalelor de suport (34) din rețeua publică desemnate prin ordin de ministru.

În această formulă s-ar fi acoperit cu siguranță nevoile de asistență medicală generată de epidemie, mai ales dacă nu s-ar fi recurs la internarea asimptomaticilor și formelor ușoare obligate în mod irațional să se interneze în spital. S-ar fi putut satisface astfel necesarul de paturi, ca să nu mai vorbim de secțiile ATI care au funcționat la un sfert din capacitatea lor. În plus, l-ar fi scutit pe ministrul sănătății să alerge în urma dricului, acuzând în dreapta și în stânga managementul defectuos, de parcă, în calitatea lui de fost manager de spital, nu ar fi știut ce înseamnă managementul unui spital subfinanțat.

De altfel este de așteptat o evaluare și eventual o nouă reformă a sistemului medical pe care ministrul sănătății a promis-o de îndată ce epidemia va fi trecut. Va reuși numai dacă va ține cont de istoria organizării sistemului medico-sanitar din România, atât de performant altădată și va renunța la principiile liberale de organizare care s-au dovedit total ineficiente în condițiile pandemiilor moderne.

Coronavirusul în perspectiva viitorului

Odată cu venirea verii virulența și contagiozitatea virusului SARS CoV 2 va scădea treptat în mod natural și concomitent cu creșterea gradului de imunizare prin boală a populației. Trebuie subliniat faptul că după evoluția sa genetică, deja patru mutații pe parcursul său pandemic, se pare că și acest virus va intra mai devreme sau mai tîrziu în categoria virusurilor sezoniere, alături de alte surate din aceiași familie, cu aceiași capacitate mutagenă caracteristică acestor virusuri,  asemănătoare întrucâtva virusurilor gripale. În acest context, imunizarea prin vaccin (atunci când va fi disponibil) devine necesară doar pentru populația țintă, adică populația purtătoare a unor boli cronice; diabet, obezitate, patologie cardiovasculară, renală, respiratorie, neoplazică etc și, eventual populația vârstnică, cu două condiții; vaccinarea să nu devină o miză comercială și vaccinul să fie produs în țară.

În rest, că această pandemie va schinba lumea, că nimic nu va mai fi ca înainte, că umanitatea trebuie să-și revizuiască principiile și modul de abordare a vieții, toate acestea trebuie considerate ca aprecieri de conjunctură și puse pe seama stării emoționale induse de necunoscut și promovată apocaliptic de media - fericită că are un subiect de tocat - și clasa politică - că poate avea o miză desigur, politică. De altfel, multe din măsurile întreprinse au amprenta presiunii publice induse de aceste două categorii. Mai greu de explicat va fi crahul economic produs prin măsurile disproporționate față de realitatea fenomenului, anticipat oarecum de profesorul Adrian Streinu Cercel, singura minte luminată și om cu viziune, din acel faimos comitet (din care a și fost eliminat) care acționa după cum bătea vântul.

Ceea ce trebuie reținut îmsă, este faptul că sistemul medico-sanitar trebuie gândit și sub aspect epidemic sau pandemic pentru că, dintre cele trei calamități cu impact devastator asupra populației (războiul, foametea și epidemiile), de departe cele mai grave și periculoase au fost, sunt și rămân epidemiile și pandemiile pentru că ele lovesc otova.  Afirmația că România a trecut printr-o situație nemaiîntâlnită în istoria sa este total gratuită. Un simplu recurs la istoria noastră, și nu numai, va dovedi cu prisosință contrariul. Problema este a rezolvării raționale și la nivel global, pentru că privește viața în ansamblul ei. O cale posibilă este aplicarea cu rigurozitate a principiilor bioeticii cu cele trei ramuri ale sale; etica medicală, etica animală și etica mediului, pentru că în definitiv și omul este o formă de viață care coabitează cu alte forme de viață, prietenoase sau ostile, într-un mediu comun și destul de limitat, în care până la urmă adaptarea este condiția supraviețuirii. Măcar sub acest aspect omul va trebui să-și reconsidere locul și rostul său pe pământ și să nu uite că natura lovește năpraznic pe cel care-i încalcă legile.

Aș mai face o remarcă cu privire la lecțiile pe care istoria medicinei și îndeosebi istoria pandemiilor ni le oferă. Parcurgându-i parcursul vom vedea că epidemiile și pandemiile fac parte integrantă din istoria umanității. Locul bacteriilor în producerea epidemiilor (lepra, ciuma, febra tifoidă etc) a fost luat treptat de virusuri (variolă, poliomielită, tifos exantematic, gripă, HIV, Ebola, Covid-19). O privire atentă a pandemiilor secolului XX, arată că ele au fost dominate de virusul gripal care a intrat puternic în scenă prin gripa spaniolă a anilor 1918-1919, producând peste 50 de milioane de decese, infectând între 20-50% din populația Terei, A fost urmată apoi de pandemia din 1934-1935 care în țara noastră va produce peste 240.000 de îmbolnăviri cu 46.000 de decese dintre care 14.000 de copii, gripa din 1957 cu virusul gripal A/H2N2 care l-a nivel mondial a produs 2 milioane decese, gripa cu virusul A/H3N2 Hong Kong din 1971-1972 cu 1 milion de victime (14.000 în România) și gripa aviară A/H1N1 din 2009 cu 18.156 decese la 622.482 cazuri, devenind cu timpul o viroză sezonieră cu efectele cunoscute și acceptate ca firești.

Secolul XXI se pare că va fi secolul coronavirusului care, deși exista în spectrul patologic al virozelor respiratorii, intră în scenă în 2003 cu tipul SARS CoV 1 care s-a oprit în zona asiatică, apoi MERS CoV  care s-a oprit în Orientul Mijlociu și în sfârșit SARS CoV 2 sau Covid/19, care are răspândire pandemică deja pe panta descendentă și care a lovit cu predilecție zona opulenței, aroganței și disprețului față de valorile umanității. Nu am auzit de nici un focar epidemic care să fi izbucnit în taberele de refugiați din Turcia,de exemplu, sau mai aproape de noi, printre oamenii străzii la care numai măsurile și regulile de igienă în combaterea epidemiei nu pot fi invocate.

În loc de încheiere

Șansa României nu a fost eficiența sistemului său medical (pe care o vor specula mulți și îndeosebi autoritățile) ci amplasamentul său geografic, structura demografică a populației, modului de viață mai simplu și mai apropiat de natură. De aceea când se fac analize și evaluări, comparația trebuie făcută cu țările din zona noastră geografică; Bulgaria, Ungaria, Ukraina, Rusia, Serbia, care au aceleași rezultate ca și noi în combaterea pandemiei, fără să impună măsuri atât de draconice ca la noi. Comparația cu țările occidentale, de regulă în cifre absolute și nu în procente (cum ar fi normal), este forțată și inoportună, pentru că ne raportăm la parametri cu totul diferiți, între care; număr de populație, durata medie de viață (cu peste 10 ani mai mare decât la noi), structură demografică, zonă geografică, stil de viață, mod de trai și morbiditatea cronică crescută prin boli ale civilizației.

Un singur exemplu este suficient de ilustrativ în acest sens; nici una din țările menționate mai sus nu a impus interzicerea manifestărilor religioase cu ocazia sărbătorilor pascale, cum au fost impuse la noi, aspect care a produs un gol imens în sufletul creștinului român, deoarece pentru prima dată în 2000 de ani, biserica i-a fost închisă, cimitirul i-a fost ferecat, comuniunea creștină i-a fost interzisă, împărtășirea sfintelor taine condiționată. Nimeni nu a observat însă, sau s-a făcut că nu observă, că deși în țările ortodoxe din jur manifestările pascale au fost libere, cu aglomerațiile de rigoare în asemenea împrejurări și măsurile de protecție mai mult decât precare, nu a apărut totuși nici o explozie epidemică de care diriguitorii noștri au făcut atâta caz, speriindu-se ca niște iepuri fricoși. Este o dovadă că clasa politică nu a înțeles că pentru ”omul de rând” (sintagmă folosită de o manieră arogantă și disprețuitoare cu privire la capacitatea de înțelegere a acestuia), mai important decât orice raționalism de conjunctură este familia și bunăstarea ei, valorile morale în care a crescut, tradiția creștină în care s-a născut și tot ce ține de spiritualitatea sa creștină. Ba mai mult, în manifestările unora dintre actorii principali ai momentului, pe care nu mă sfiesc deloc să-i nominalizez; Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Raed Arafat, Nelu Tătaru, s-a simțit o atitudine vădit anticreștină, fără ca vreunul din ei să-și dea seama că în mintea românului ”de rând” această atitudine poate fi asimilată ca una antiromânească.

Dincolo de această experiență tristă pentru umanitate - pentru că și-a călcat în picioare spiritualitatea care i-a dat valoare - și tragică pentru om, care nu-și dă seama că prin raționalismul său păgubos, riscă propria sa existență într-un context biologic în care nu este decât o ființă viețuitoare, care trebuie să-și cunoască locul și rostul printre alte ființe viețuitoare de care depinde efectiv. Și atunci ne întoarcem la înțelepciunea marilor noștri gânditori „De altfel cu ignoranța sa de care cu greu își dă seama și cu modul său prea defectuos de a raționa, omul n-ar fi putut interveni în acte de o gingășie și de o finalitate atât de minunate, fără să producă dezordinile cele mai grave” cum spunea profetic și pe bună dreptate marele nostru savant Nicolae C Paulescu când se referea la atitudinea omului față de lumea în care trăiește.

Altfel, omul riscă în fiecare moment, ca dintr-o trestie gânditoare (Blaise Pascal) să devină o salcie plângătoare.

Bibliografie selectivă

- Alexandrescu Viorel, Pandemia de gripă H1N1 2009, Rev. Rom. ee Boli
Infecțioase, vol XIII, nr 3, 2010;
- Beuchamp T L. Childress, J T, Principles of Bioetichs, 6th Ed. New YorkOxford Press, 2009;
- Buta Gelu M, Buta Liliana,  Bioetica – între mărturisire și secularizare, Cluj Napoca, Ed. Renașterea, 2008;
- Cyranoski D, Inside the Chineze lab poised to study the World’s most dangerous pathogen, Nature, 542, 23 febr. 2020;
- Iețcu Ioan și colab, Înainte să fie prea târziu, Congresul IX SRIM, Vaslui, 2019, Ed. PIM, Iași, pg 657-672;
- Lupu V, Lupu V. V, Știința medicală între bioetică și biotehnologie în Medicină și Societate, Iași, Ed. PIM, 2014, pg 24-29;
- Mark Mathias, Omenirea post-corona, https//www.horx.com - aprilie 2020
- Oprișan C, Marea gripă din 1971 , https//a1.ro, 27 aprilie 2020;
- Paulescu C – Fiziologie filosofică,(ed Dr V Trifu), Bucureşti, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă, 1944;
- Paulescu C – Noțiunile de Suflet și Dumnezeu în fiziologie, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1999;
- P S Ignatie - Episcopul Hușilor,  Scrisoare adresată preoților locului, Vremea Nouă” 8 mai 2020, pg 5;
- Pop Ioan Aurel, Gânduri la vremuri de restriște, https//cluj-am.ro - 19.03.2020;
- Tristram Engelhardt H, Fundamentele bioeticii creștine, Sibiu, Ed Deisis, 2005.