Niciodată, un român atât de mic nu a făcut un rău atât de mare !

Istoria României - și sunt convins că nu doar a României - este plină de acte „patriotice” și patrioți cu sau fără ghilimele. Dacă am cerceta cu atenție întreaga istorie, am constata că cei reali au pierit în condiții de cele mai multe ori tragice, uneori obscure, sau necunoscute, mulți fără să le fie cunoscute sau recunoscute  faptele de eroism sau meritele, mulți au fost uitați sau le sunt ignorate meritele, pentru că alții trebuie să se suie pe soclurile lor, cei mai mulți adevărați eroi sau patrioți, sunt necunoscuți sau uitați.  Ceilalți, de paradă, contrafăcuți, puși în capul listei de alții pentru cu totul alte merite,  apar în cărțile de istorie pentru că acestea sunt scrise de profesori de istorie „educați”, „cultivați”, promovați, susținuți politic, întroduși pe funcții de răspundere,  de miniștri sau slujbași mărunți pentru că se vând și vând istoria neamului pe „40 de arginți”. Și așa apar în istoria unor ani, vânzători de copii, de țară, dezrădăcinați, alogeni,  bâlbâiți, mutălăi,  dar, cel mai rău,  mutilați sufletește, moral, fără conțiință, care distrug țara fără remușcări, fără rușine,  fără să clipească și fără teamă, de parcă ar fi concurs.

Vorbim despre Mica Unire. Cei mai mulți din cei care cred că știu ceva despre Unirea Principatelor, zic că unirea a făcut-o poporul, că dacă nu ieșeau românii în stradă,  Cuza nu ar fi fost ales. Câți știu însă că alegerea lui Cuza în Moldova s-a datorat în proporție de 90% Ecaterinei (Cocuța) Vogoride, născută Conachi, căsătorită cu caimacanul Moldovei, omul turcilor și al austriecilor  care au  fraudat  alegerile astfel încât să ”se aleagă”Vogoride,  falsificând listele de vot.  Cocuța a aflat, a găsit documentele compromițătoare privind măsluirea alegerilor și le-a trimis spre publicare la Bruxelles (ca să vezi premoniție) unde „Marile Puteri” au aflat și astfel s-au anulat alegerile, nu fără scandal între marile puteri, pentru a se organiza alegeri curate. Dacă nu era Cocuța, în Moldova ar fi fost  rămas ales Vogiride, iar în Țara Românească ar fi fost ales, probabil,  Dimitrie Ghica, așa cum se sugerase în Convenția de la Paris din 1856.În Moldova însă partida anti-unionistă era mult mai puternică.

S-a mers până acolo încât, cu sprijinul Rusiei s-a pus la care asasinarea lui Kogălniceanu și Cuza, dar complotul a fost deconspirat de doi  eroi necunoscuți în ziua de azi, Alecu von Onciul  și Iacob Antosz. Aceștia, alături de Cocuța Vogoride sunt adevărații eroi ai unirii în Moldova. Alegerea lui Cuza la București s-a făcut, mai mult datorită lui Vasile boerescu, un boieraș cu apucături liberale,  care în noaptea de 23 Ianuarie a propus aleșilor din Divanul Ad-Hoc să îl propună tot pe Cuza și i-a pus să jure că așa vor vota a doua zi. Și așa au votat. Uneori, soarta unei țări ține de o idee sau sclipire de moment, un gest al unul om, un accident sau de perseverența sau încăpățânarea unui idealist. De cele mai multe ori însă, aceasta este făcută, scrisă și bătută în cuie de și în folosul celor puternici.

Făurirea României Mari este atribuită lui Ferdinand, armatei Române și mai este trecută și în cartea de onoare a liberalilor, a Brătienilor. Fără a contesta meritul acestora, din care cel mai mic este al Regelui Ferdinand, un rege cinstit, dar fără personalitate, umbrit și dominat de toți și de toate, meritul pentru realizarea Marii Uniri, deși promisă sau solicitată de cei enumerați mai sus, aparține tot unei femei, care a fost însă și regină, Regina Maria. În august 1916, când situația Antantei era șubredă, României i s-a cerut să își clarifice poziția „acum ori niciodată”. România era în coadă de pește tocmai datorită lui Ferdinand a cărui familie de origine germană îi cerea să se unească cu Puterile Centrale când de fapt interesele și orientarea României erau spre Paris. Maria a fost cea care a înclinat balanța și l-a determinat pe Ferdinand să accepte această alegere. 

După terminarea Primului Război Mondial, România, care intrase în Război la insistențele, aș putea spune șantajul  Franței, își cerea dreptul la promisiunile făcute de învingători. Numai că odată văzuți cu sacii în căruță, învingătorii aveau alte gânduri. Politicienii români au simțit că nu vor face față și au propus reginei Maria să încerce, prin poziția ei, gradul de rudenie cu casele regale europene (părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, fiind așadar nepoată a reginei Victoria a Angliei), prin elocința ei, aș putea spune și tupeu, căci avea o personalitate diamentral opusă de cea a lui  Ferdinand,  să sensibilizeze capetele „încoronate” ale Europei să acorde României Întregirea.

Ajunsă în Franța împreună cu cele trei fete ale sale, Regina Maria își urmează programul „artistic” și deși normal ar fi fost să primească ea vizita lui Clemeceau, primul ministru francez, ca un gest de curtoazie, cere ea audiență la acesta. Gestul ei voia să arate că nu a venit să se plimbe și să primească vizite siropoase, ci să rezolve probleme care nu suferă amânare și nu pot fi ignorate. Asta trebuie să fi înțeles și vulpoiul Clemenceau. Mirat de cererea Reginei Maria, dar și curios acesta a primit-o și bănuiesc că a fost încântat de prezența și prezentarea ei. Maria nu a stat la farafastâcuri și a cerut clar și răspicat ceea ce considera că trebuia să primească România prin pacea ce urma să se semneze. Clemenceau i-a răspuns că prin pacea încheiată separat (după retragerea Rusiei din Antantă, deci rămasă singură și înjumătățită, în fața forțelor bulgare germane și austro-ungare) România nu mai poate ridica  pretenții. Maria s-a ridicat să plece, știind că Clemenceau, diplomat fiind, o va invita să negocieze în speranța că va primi cereri mai mici. Dar Maria a rămas pe poziție, solicitând „Transilvania până la Tisa și tot Banatul”, așa cum i se promisese la intrarea în Război. Clemenceau, care era poreclit „Tigrul” datorită forței cu care își apăra interesele, i-a răspuns:

- Dar, Doamnă, cereți partea leului”.
La care Maria, cu o prezență de spirit cu adevărat regală, i-a răspuns:
- De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei Tigrul…

Așa a reușit România să obțină ceea ce îi aparținea,  dar risca să nu mai fie recunoscut de către învingători.

Maria, Regina inimilor românilor, a reușit să obțină printr-un curaj și o prezență de spirit de care „marii bărbați ai României” acelor vremuri nu au și nu ar fi reușit, dar acuma se laudă urmașii lor.

Și mai cunosc un gest de mare curaj și patriotism de data asta al unui om pe care istoria, sau mai bine zis ”istoricii” de azi cu lașitate îl evită, sau îl ponegresc, cu atât mai curajos și mai demn cu cât este făcut în fața unui om în fața căruia tremura întreaga Europă, de la ăl cu barba sură pân la cel cu țâța’n gură.

În 1943, România se afla în Război, de partea Axei, tot cu un rege german la cârmă.   Carol al II-lea după ce „marii om de stat”  Brătienii și Maniu refuzaseră să formeze un guvern iar țara era cu un picior în groapă, îi oferise conducerea țării  lui Antonescu. În 1943, cu România aliată a Germaniei, Antonescu purta negocieri pentru o pace separată cu „Puterile Centrale” recte Anglia. Hitler află și îl cheamă pe Antonescu să dea socoteală.  Antonescu, întrebat ce poate spune despre asta, răspunde clar și răspicat: „Cunosc, mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o !”.

Prin acest răspuns Antonescu a riscat pierderea capului, dar a preferat să îi cadă tăiat de sabie, decât să îl aplece.

Și a mai avut astfel de „ieșiri”. Încă de la prima întâlnire cu Hitler, la intrarea în Război,  Antonescu îi spusese :  „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”.

Și încă un exemplu de patriotism și spirit de sacrificiu. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, că aceștia țin legătura cu „dușmanul”,  Antonescu  pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!”.

Antonescu s-a dovedit un bun cunoscător al înțelepciunii populare, aplicând proverbul care spune „să nu îți pui toate ouăle într-un coș”.

Ouăle lui Iohannis

Sper din toată inima ca cei care citesc să nu creadă că fac referire la cele la care făcea și Năstase, adică la ferma de la Cornu, în primul rând pentru că Iohannis nu are. Nu are fermă la Cornu, bineînțeles. Ceea ce va urma se referă la ouăle din coșul prezidențial. Am dat exemplele de mai sus pentru a arăta că totuși România a avut și lideri, formali sau informali de valoare, care au știut să fie și diplomați  și mână de fier atunci când a trebuit, chiar dacă poziția României ca stat în lume, la vremea lor, a fost la fel ca și acuma, adică o remorcă la caleașca „imperială”. Au fost și sunt țări mari cu oameni pe măsura lor la conducere,  țări mici cu oameni mari, țări mari cu oameni mici  dar și țări mici cu pitici la putere sau în creierul celor de la putere.

Nu știu cum se consideră cei aflați astăzi la conducerea României, dar în mod cert nu se ridică la valoarea exemplelor înaintașilor pomeniți mai sus sau alțora.

Situația României în ziua de azi este poate mai joasă decât era  nu pe vremea fanarioților ci pe vremea atacurilor succesive ale popoarelor migratoare, când venea cine voia, lua ce voia și cât voia și pleca când voia,  nu îi întreba nimeni nimic, nu avea cine să îi oprească, nici să le ceară socoteală, România, nu ca stat, că nu exista ca stat atunci,  ca teritoriu, ca populație locuitoare nu opunea nicio rezistență, nu exista o formă de organizare, nu exista o națiune, nu exista o armată, existau niște oameni, care nici un popor nu erau considerați, o aglomerare de ființe umane fără conștiință statală,  fără apartenență, fără identitate. Trăia fiecare pe unde apuca, cum apuca, prin păduri, dealuri, câmpii, cu familia, în grupuri mici sau mai mari, care poate  se și băteau între ei (mă întreb cine i-o fi învățat, că pe vremea aia nu se inființaseră partidele politice, sau mă înșel eu) iar când veneau neamurile alea de peste Prut, „gohungeaslavbulgunpecumtătu”, își băgau capul între urechi și coada între picioare și se ascundeau prin păduri, peșteri, fântâni, minele de aur sau argint, sau bordeie, până trecea valul.

După câte văd eu acuma, dacă va veni cineva peste România, ca pretin sau dușman, cam tot atâta putem face și asta din cauza și nu datorită actualei conduceri și sentimentelor de patriotism care îi anima și cu care se împăunează scumpii conducători.  Cam la fel vom face și acuma, numai că acuma dacă vrem să ne ascundem  în păduri trebuie să mergem în Austria că acolo au migrat ale noastre, dacă vrem să ne ascundem în mine trebuie să ne adresăm canadienilor sau americanilor, dacă vrem să ne ascundem în peșteri trebuie să cerem voie celor cărora le-au fost retrocedate odată cu munții, poate lui Paul, poate Buzeștilor, dacă vrem să ne ascundem în bordeie trebuie să le facem și nu mai are cine să le facă.

Oricum, cert este că dacă vine un eventual popor migrator, cazac, Khazar, cazarmar, afgan, sau mai știu eu din ce stepe sau munți, noi suntem fii ploii. Unii români, din neștiință, strigă să plece ungurii înapoi de unde au venit. Sunteți nebuni ? Păi dacă pleacă de unde au venit toți ungurii, nu trebuie să treacă iară prin România? Și dacă cumva se împiedică și cad de pe tancuri la noi, sau pur si simplu rămân impotmoliți pe „autostrăzi” și nu se mai pot „retrage”? Cum îi mai suim noi la loc și cum mai pleacă că nu le mai putem asigura nici combustibilul și nici măcar fân să plece călare nu mai avem că am dat tot grâul, cu paie cu tot.  Iar la câtă armată și ce dotare are Ungaria în comparație cu noi, ne bat cu levierele.

În aceste condiții, în conjunctura asta extrem de periculoasă,  toate  ouăle românilor au fost puse în „coșul cu numarul 5”, iar  dacă se rupe cosul sau îl fură cineva, sau pur și simplu nu se ține cont de el,  ne trezim fără ouă. Eu să fiu sincer nici nu cred că mai avem vre-un ou măcar în coșul ăla,  cred că am rămas  toți românii fără ouă, că prea stăm așa fără să vedem ce mai e pe acolo, prin lume, prin țară.

Mă uit la polonezi. Băi frate, strâng ăia la ouă de te doare capul. Au și ei un coș numărul 5, că a devenit un număr de poveste, ca „Mambo nr.5”, dar pe ei nu îi interesează coșul ăla, ei își pregătesc ouăle în diferite coșuri, ale lor, numai ale lor, nou nouțe, proaspete, nu din alea trăzvite, care put când le spargi, și nu știu de unde le iau dar sunt toate mari ca de pterodactil și tari parcă ar fi de bibilică. Eu nu știu ce i-a apucat, parcă se termină găinile.

Noi de ce nu facem așa? Nouă nu ne trebuie? Noi nu avem nevoie de nimic? Avem coșul nr 5 și gata? Se sperie cineva de noi numai când aude sau ne vede? Nu, noi avem cocosi cât munții cu creier cât bibilica.

Recent cocoșul șef al cuibarelor din România a fost în vizită în Țara Soarelui Răsare. Nici Napoleon de la Austerlitz nu s-a întors atât de mândru și cu pieptul atât de umflat, deși câștigase „bătălia celor trei imperii”. Ce vorbești domnule, citiți jurnalul de călătorie al plimbărețului și veți ajunge la concluzia că în România curge lapte și miere, că vizita asta este exact bomboana pe coliva prezidențială, la crème de la crème, că asta îi mai lipsea României pentru a fi proclamată buricul Pământului, că nici extratereștri dacă ne atacă nu ne pot mișca din loc. Doamne Dumnezeule, nici lemn pentru cozi la furci nu mai avem. Cu ce ne luptăm?

Plimbărețul se dă mare cocoș și consideră că fiecare plimbare a sa,  mai ales cele făcute când se cerea prezența, decizia sau măcar opinia sa în țară, sunt dovezi de mare patriotism, pentru că ”a reprezentat țara”. Nu vreau să știu ce impresie o fi lăsat pe unde a fost, dar se cam cunoaște, după cum suntem tratați ca nație, o țară ocupată, suptă, mulsă și … și… nu mai spun. România, dacă va intra în război, va intra târâtă de „patrioții” actuali, nu pentru apărarea idealurilor neamului, nu pentru apărarea teritoriului ci pentru apărarea intereselor celor care le-au asigurat lor ascensiunea accederea la putere și averile.

Despre ce vorbeam ? A începusem cu patriotismul, cu Cocuța Vogoride, cu Vasile Boerescu, cu Regina Maria, cu Mareșalul, cu România. Astăzi copii întreabă care Cocuța, care Boerescu, care Maria? Mâine vor întreba, care România?

Bibliografie web: