Acad. Florin Constantiniu, art-emisLa 26 de ani de la sângerosul decembrie 1989, România arată că un animal bolnav şi hăituit. Privim în urmă şi nu ne vine să credem că a trecut peste un sfert de veac de speranţe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturi neterminate, jaful şi corupţia, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată, aducerea în mizerie şi pauperizarea poporului, haos şi chiar sclavie după model medieval.... Lipseşte o viziune, un proiect naţional de salvare. României îi lipseşte harta viitorului. Jalnica privelişte n-a căzut din cer şi nu ne putem ascunde după deget. Au creat-o „politicienii" şi românii înşişi. Ca o confirmare, regretatul academician Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, chiar şi după dispariţia sa pământeană ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, poate ne vom află izbăvirea. Textul pe care vi-l supunem atenţiei este o adaptare după declaraţiile marelui istoric făcute în urmă cu şapte ani[1], la fel de valabile şi astăzi. De astfel de oameni are nevoie România, nu de iude şi marionete globaliste, purtătoare ilegale de capete. În anul de graţie 2016, patrioţii - în sensul corect şi real al ideii - sunt pe cale de dispariţie, dar să nu ne panicăm: „Nu mor caii când vor câinii!". (Redacţia)

Şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost ratate

Evaluez cele peste două decenii că pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste. Pentru istorici, perioada din 1990 încoace este foarte instructivă, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, că aceea scursă de la căderea regimului comunist.
Prima perioadă: 1859-1878. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877/1878). Politică de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864, şi politică de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut că statul român să se smulgă din înapoierea determinată - în principal - de dominaţia otomană, şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar „Junimea" şi Eminescu!
A două perioada: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.

Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: în 1859, aşa cum am spus, se aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârseste unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide „paranteză" comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord - sper - că la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimele decenii nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.

Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o

Românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele amintite. Perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia „România Mare" şi afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea românească a fost profund divizată, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.

Clasa politică postdecembristă, cea mai incompetenţă, cea mai lacomă şi cea mai aroganţă din istoria României

Vorbind de clasa politică şi de societatea românească, cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetenţa, cea mai lacomă şi cea mai aroganţă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultură e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută. Criză economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politică prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum, vedem că politică este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire.

Un popor de oi naşte un guvern de lupi

Principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze" setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc., şi-a rezolvat pasul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară, când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă - din nevoia de câştig - să lucreze în Spania sau Italia, (Anglia - n.r.), să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.

Am intrat în N.A.T.O la grămadă, pentru că S.U.A. au vrut-o!

Aduceţi-va aminte că, în 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, S.U.A. ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid. În dorinţa de a câştigă bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva „terorismului islamic", S.U.A. aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a N.A.T.O. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară, şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul sau această extindere, şi atunci, la grămadă - iertaţi-mi expresia! - am intrat şi noi.

În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei

Pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva României îi lipseşte o „mare idee", un mare proiect naţional. Înainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a fost desăvârşirea Unirii. Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut că Bucureştiul să devină Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul... În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de „reforme" şi „programe" inepte şi distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

În anumite cercuri ale intelectualităţii noastre Patriotismul e privit ca o boală ruşinoasă

Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezistaă. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, ţară cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problema, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii - îi am în vedere pe cetăţenii S.U.A. - ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunată lor pildă.

Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie

Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Este o valoare de nepreţuit. Eu unul am aderat la principiul atât de sănătos al „Junimii": „Patriotism în limitele adevărului". Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.Peste o sută de ani, cred că judecată urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 (2016 - n.r.) vor fi consideraţi o perioada de declin, clasa politică şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi! 
----------------------------------------------
[1] http://www.formula-as.ro/2009/896/spectator-38/acad-florin-constantiniu-clasa-politica-postdecembrista-este-cea-mai-incompetenta-cea-mai-lacoma-si-cea-mai-aroganta-din-istoria-romaniei-11878