Din dorinţa de a întelege controversa care planează în jurul personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, am studiat aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii sale, analiza de faţă fiind rodul cercetării şi al analizei bazate pe teoria adleriană. Psihologia individuală promovată de Alfred Adler încearcă să inţeleagă şi să explice comportamentul uman, fiind o psihologie interpretativă, dinamică, de profunzime. În concepţia lui Adler, viaţa este o mişcare direcţionată, propulsată de dorinţa de a supravieţui şi având drept scop obţinerea siguranţei. Cu alte cuvinte, viaţa compensează sentimentele de inferioritate, „ca şi cum am dori să obţinem de jos un punct de deasupra". Fiecare om se naşte cu dorinţa de semnificaţie şi îşi dezvoltă propria strategie pentru obţinerea acesteia. Conceptul de siguranţă sau succes diferă de la individ la individ şi se formează în primii ani ai vieţii în concordanţă cu experienţele timpurii din mediul limitat al copilului. Fiecare om işi modelează neconştient planul său unic pentru a se descurca în această lume aşa cum o vede şi pe care ajunge să o cunoască prin simţurile proprii. El îşi fixează scopul, separă metodele, alegând unele şi renunţând la altele. Acest scop determină toate expresiile personalităţii, acţiunile, sentimentele, cuvintele, visele, ceea ce uităm, ceea ce ne amintim. Altfel spus, în jurul scopului ne construim stilul de viaţă. Comportamentul unui individ poate fi înţeles doar în relaţie cu societatea în care se dezvoltă şi trăieşte, personalitatea umană structurându-se în jurul celor trei sarcini ale vieţii: munca, relaţiile sociale şi intimitatea.

La Ion Antonescu cea mai bine aspectată este sarcina muncii, a carierei sale, de aceea, mă voi referi la modul în care activitatea Mareşalului a fost influenţată de constelaţia familiei şi în special, de faptul că a fost copil unic. Toate faptele lui Antonescu ne arată că el se percepea a fi destinat să reuşească, îsi asumă rolul celui care realizează, dând ce era mai bun pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Este cel care luptă pentru dreptate, ajutând la repararea injustiţiei, cel care işi asumă şi victoria, dar şi eşecul cu aceeaşi tărie, fără ca stima sa de sine să aibă de suferit. El susţine şi are responsabilitatea celor mai slabi, având certitudinea că-i stă în putere să aibă grijă de ei. Îndeplineşte ceea ce consideră ca fiind aşteptările poporului de la un conducător, aidoma eroilor săi din copilărie[1] Nu ştim dacă în jocurile sale, Ionel îşi imagina că o să-şi depăşească idolii, dar realitatea arată că a reuşit. Analiza personalităţii Mareşalului Antonescu se bazează pe foarte puţine date despre frageda copilărie a acestuia. Un lucru cert este că primele sale experienţe de viaţă sunt legate de relaţiile cu adulţii. Copilul unic are câteva caracteristici distincte. El nu este niciodată detronat, nu împarte nici lucruri, nici atenţia celor mari, nu concurează cu nimeni. Copilul Antonescu a învăţat să-şi lămurească lucrurile pe cont propriu şi va face asta pe tot parcursul vieţii. Nu a avut nevoie să se compare şi a crescut făcând cum a crezut că e mai bine, sub influenţa valorilor impuse, a miturilor, a modelelor parentale. Şi-a dezvoltat un fel creativ şi imaginativ prin prisma ideilor pe care i le-au transmis părinţii şi celelalte persoane adulte apropiate. Când te naşti într-o familie care nu mai are alţi copii, tu eşti singurul care poţi izbândi în viaţă. Antonescu a trebuit să se remarce, iar acţiunile sale ne arată marea încredere pe care acest om o avea în forţele proprii. Nu cred că setea de putere l-a determinat să-şi asume răspunderea pentru ţară în momentul în care alţii s-au ferit s-o facă, ci mai degrabă conştiinţa că este capabil şi crezul său, responsabilitatea de a se dărui altora, a se dărui poporului. Aceasta este o supoziţie bazată pe faptul că relaţiile sale cu familia au fost apropiate, calde, dovadă influenţa mamei de care a rămas ataşat toată viaţa. Dintre calităţile copilului singur la părinţi mai amintim intransigenţa, corectitudinea, idealismul. Antonescu a transpus aceste trăsături în tot ceea ce a însemnat munca şi activitatea sa. Se spune despre el că a dat dovadă de un mare spirit de dreptate, una dintre sarcinile sale la un moment dat, fiind să rezolve conflictele care apăreau între soldaţi şi ofiţeri, onorând această atribuţie la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Era prima dată când un ofiţer era nepărtinitor. Această latură a sa este previzibilă încă din copilărie, când nu se considera superior celorlalţi, arătând respect pentru sentimentele celor necăjiţi. Putea să facă acest lucru, pentru că la randul său primise încurajare, respect, atenţie şi grijă.[2]

Nu ştim cum a fost Ion Antonescu în relaţia cu tatăl său pentru că aşa cum spuneam, datele rămase sunt puţine. Se spune că unchiul patern, Anton, a fost cel care l-a îndrumat către cariera militară, putând deduce că acesta a reprezentat una dintre figurile masculine care au marcat dezvoltarea sa. Linia ghid feminină este dată de mama sa, Chiriachiţa Antonescu, care era o femeie dârză, hotărâtă, aprigă, inteligentă, dar afurisită, tăcută, inspirând teamă celor din jur. În concepţia adleriană, un copil este influenţat de părinţi, în două moduri: fie alege să le copieze comportamentele, fie face tocmai invers. Mareşalul pare să fi adoptat ideile mamei sale, hotărârea, fermitatea acesteia. Se spune că aceasta l-a învăţat să nu împartă puterea cu alţii. Cu alte cuvinte, a nu împărţi este o caracteristică a copilului unic, la care se adaugă linia directoare maternă. Copilul unic, când este dorit şi iubit, este suveran în familia sa. Dominanţa controlului şi incapacitatea de a împărţi puterea sunt opuse unei structuri democratice, dar nu putem amesteca un context politic cu caracterul unui om. Mareşalul Antonescu a guvernat într-o formă de conducere totalitară din considerente pur politice, dar profilul său de personalitate nu este nici pe departe cel al unui dictator, adică al unui om lipsit de scrupule în ceea ce priveşte respectarea drepturilor oamenilor. În istoria vieţii sale nu există un suport real pentru ipoteza unei personalităţi destructurate, antisociale, ci dimpotrivă. Cercetarea stilului său de viaţă demonstrează o cunoaştere reală a problemelor lumii în care trăia, iar în soluţionarea acestora a arătat gradul înalt de solidaritate umană de care era capabil şi disponibil. Numeroase fapte îl califică drept o persoană care arată compasiune, simţ social, înţelegere, respect pentru demnitatea umană. I se reproşează că a luat multe decizii proaste, printre altele că în anul 1940 a preferat să instaureze un stat totalitar, în loc să formeze un guvern de uniune naţională, dar se trece cu vederea că au existat demersuri în această direcţie şi chiar a încercat. Personalitatea sa puternică şi hotărâtă, viziunea pe care o avea asupra situaţiei în ansamblu, puse laolaltă cu atitudinea forţat superioară, dar şi evazivă a reprezentanţilor partidelor politice, au fost, probabil, factorii care l-au determinat pe Mareşal să ia hotărârea de a merge împreună cu cei care, dintr-un motiv sau altul, în acele momente se bucurau de simpatie populară şi mă refer aici la legionari, care s-au afirmat şi au intrat în simpatia poporului datorită înflăcăratelor lor sentimente patriotice manifestate în mişcarea lor "incipientă". Se estimează că peste 80% din tineri şi intelectuali simpatizau cu Mişcarea Legionară. Scopul său, al Conducătorului Statului era să se asigure că ţara va redeveni intreagă. De ce l-a ales pe Hitler în locul bolşevicilor este o întrebare la care Mareşalul Antonescu a răspuns. Şi Istoria a răspuns!

Din punct de vedere psihologic, o explicaţie rezonabilă ar fi că a ales calea care s-a potrivit cel mai bine scopului său. Pentru întregirea ţării luptase în primul război mondial, pentru acest sfânt ideal, atâţia oameni pieriseră. Conform rolului pe care şi l-a asumat, năzuieşte să recapete integritatea statală, să recâştige teritoriile pierdute şi o face în modul pe care l-a considerat cel mai potrivit, cu resursele la care avea acces atunci, în contextul european respectiv, analizând situaţia în ansamblul său, luând în calcul riscurile, avantajele, dezavantajele. Aceste decizii au fost rezultatul cunoaşterii şi priceperii sale la acel moment. Personalitatea pozitivă este descrisă în psihologia adleriană ca fiind puternic marcată de un profund spirit comunitar, persoana este conectată la ceilalţi, este apreciată şi se simte încurajată. Mareşalul Antonescu a dovedit simţ social şi o mulţime de acte ale sale întăresc această ipoteză. Una dintre situaţiile care scoate în evidenţă compasiunea şi respectul său pentru oameni este povestită de urmaşii unui martir al celui de-al doilea război mondial, locuitor al unui sat ialomiţean. În bătălia din împrejurimile Odesei, soldatul Gheorghe R. Gheorghe îşi pierde vederea la ambii ochi. În spital, este vizitat de Mareşalul Antonescu, care, printre altele, îl întreabă ce şi-ar dori, şi, aflând că îi place să cânte, îi trimite o armonică. Bucuria cea mai mare i-o face însă, când se oferă să-i fie naş de cununie, iar aceasta se săvârşeşte la biserica din satul său natal, Sărăţeni, în mijlocul consătenilor şi al rudelor sale. Veneraţia soldatului pentru Mareşal, admiraţia pentru gestul său, i-a luminat acestuia întreaga existenţă. Şi-a petrecut toată viaţa în întuneric, dar gestul Mareşalului încărcat de omenie şi recunoştinţă a făcut ca martiriul său să fie unul strălucitor. Ion Antonescu a condus oamenii în luptă, la comanda sa unii dintre ei au rămas marcaţi pe viaţă sau au murit, dar scopurile sale nu au fost împotriva oamenilor, ci pentru ei. Mareşalul a pus Ţara înainte de oameni, iar poporul a apreciat asta. Este descris de mulţi - inclusiv de fostul suveran - ca un mare patriot şi privind faptele istorice, oricine înţelege de ce. Oricine, cu excepţia celor care au interes să nu o facă.

Ca o concluzie, Adler poate ar spune că un copil unic nu este predispus să adopte un stil de viaţă competitiv, ci mai degrabă are o părere foarte bună despre propria persoană. În profilul lui Antonescu cele mai pregnante trăsături pot fi considerate curajul şi îndrăzneala de a acţiona. Fiind un copil care s-a bucurat de afectivitate în propria familie, încurajat de ai săi şi înzestrat de la natură cu inteligenţă excepţională, ajunge să se apropie de scopul vieţii sale. Chiar dacă a sfârşit tragic, modul în care a murit a fost unul exemplar, care a servit scopului său. Faptul că a rămas atât de viu în conştiinţa colectivă, arată că Mareşalul şi-a împlinit destinul.

„Să ai curajul să fii imperfect!", spune Alfred Adler. Prin toate faptele sale, Ion Antonescu a demonstrat că a avut acest curaj!