Dacă mi-ar cere cineva să caracterizez printr-un singur cuvânt perioada istorică în care trăim de câtva timp şi după cum se pare vom mai trăi multă vreme, nu cred că mi-ar lua prea mult pentru a găsi cuvântul potrivit: vremea minciunii. Parafrazându-l pe Eminescu, „acesta este cuvântul ce exprimă adevărul” zilelor noastre. Mai mult, dacă ar trebui să-i adaug şi un epitet, pentru mai multă precizie, i-aşi spune: perioada minciunii generalizate.

Să nu credeţi cumva că am schimbat profilul revistei. Nu am de gând să mă dezic de ceea ce am promis încă de la apariţia acesteia, anume să ne preocupăm de evenimentele politice de dincolo de graniţele ţării noastre şi, eventual, să tragem doar anumite concluzii pe care le considerăm de interes pentru România. De politica internă oricum sunt suficienţi, ba chiar prea mulţi, pricepuţi sau nepricepuţi, isteţi sau şmecheri, interesaţi sau dezinteresaţi, care au o preocupare permanentă în domeniu. Desigur, modul în care o fac ar putea fi folosit cu succes pentru a justifica tema minciunii, dar nu suntem noi românii nici cei mai pricepuţi nici cei mai răi în această acţiune de amploare. Eventual am putea spune că suntem ca o oglindă ce reflectă şi ea, cu distorsiunile balcanice de rigoare, realitatea înconjurătoare. Noi nu suntem precum chinezii să copiem întocmai lucrurile, noi, împinşi de curent sau de mimetism ni le însuşim şi pe ici pe acolo le „îmbunătăţim”. Ne aducem contribuţia noastră originală, de cele mai multe ori caracterizată prin exces, pentru a le adapta după cum credem că ni se potrivesc mai bine, dar fără a ieşi din cadrul general.

Revenind la minciună, de curând am descoperit că fenomenul nu a scăpat neobservat, ba chiar i s-au dedicat studii de filozofie, sociologie, psihologie, comportament uman etc. Mai mult chiar, a primit şi un nume: „postmodernism” sau „postadevăr” (post truth). Înainte de a analiza cum a pus minciuna stăpânire pe viaţa noastră cea de toate zilele, doresc să lămuresc întrucâtva ce este post modernismul şi cum a apărut în contextul conceptului de societate post-adevăr.

Trebuie spus că postmodernismul este un concept filozofic ce are o vechime de cel puţin un secol. El se caracterizează printr-o abordare cinică asupra adevărului, prin scepticism, subiectivism şi neîncredere în raţiune. Manifestă sensibilitate faţă de rolul ideologiei în dobândirea şi menţinerea puterii politice. Iniţial concepţiile postmodernismului au fost aplicate artei, arhitecturii, literaturii, muzicii etc. Ulterior tezele postmodernismului au fost îmbrăţişate şi de sociologie. În general, tezele postmodernismului afirmă că: adevărul obiectiv nu există; afirmarea adevărului nu este nimic altceva decât o reflexie a ideologiei politice a individului; posesia puterii permite şi controlul asupra adevărului.

În ton cu această filozofie, se poate afirma că negarea ştiinţei a dus la postadevăr şi ambele determină dar îşi au şi originea în postmodernism[1]. Astfel, pe baza unei concepţii filozofice solide, care tinde să devină şi ideologie politică, pe nesimţite omenirea a evoluat într-o nouă etapă de dezvoltare istorica, aceea a domniei Măriei sale Minciuna.

Scopul meu prin această lucrare este acela de a semnaliza fenomenul şi a-l analiza superficial în speranţa că, în ceea ce vom scrie noi şi în ceea ce veţi citi şi auzi dumneavoastră, vom reuşi să dobândim mai mult discernământ, ne vom fundamenta opiniile pe ceea ce ne spune ştiinţa, pe fapte cunoscute direct şi pe educaţia personală. Dacă vom reuşi să înţelegem şi cine profită de pe urma lansării diferitelor campanii de dezinformare va fi cu atât mai bine, dar acest lucru este greu nu numai datorită abilităţii celor interesaţi să transforme minciuna în adevăr, dar şi a firii umane predispusă să accepte cu uşurinţă ceea ce îi convine şi de a adapta realitatea sau, mai bine spus, a transforma realitatea în funcţie de propriile opinii politice, ideologice, economice, sociale, etc.

Cine sunt cei care pot minţi credibil? Răspunsul la această întrebare nu este greu, cei ce au puterea, adică: marile companii, clasa politică, mass media. Dintre toate acestea puterea şi interesul cel mai mare aparţin marilor companii internaţionale, trusturilor, marii finanţe. Sunt singurii care pot să-şi permită să înhame la realizarea propriilor interese atât clasa politică cât şi mass media. Aceasta nu însemnă că și cele din urmă nu au propriile interese în a modifica percepţia publică în funcţie de agenda proprie. Să le luam pe rând. Aşa cum am afirmat, marile companii sunt cele mai active în a promova minciuni care să fie interpretate de marea masă a populaţiei drept adevăr sau măcar să sădească îndoiala în mintea oamenilor. Exemple se pot da multe - campania înverşunată ani-vaccinare care a ajuns şi pe meleagurile noastre şi care a avut ca urmare, atât la noi cât şi la americani, reapariţia cazurilor de febră tifoidă după ce aceasta fusese eradicată de multă vreme, afacerile oneroase ale „big farm” (marile concerne farmaceutice) - dar o să mă opresc asupra a două exemple care să ne elucideze cât de cât modul de acţiune.

În momentul în care oamenii de ştiinţă au făcut legătura între frecvenţa îmbolnăvirilor de cancer pulmonar din cauza fumatului, patronii companiilor implicate în industria ţigărilor s-au simţit ameninţaţi datorită posibilităţii diminuării profitului. Ca urmare, reprezentanţii marilor companii producătoare de ţigări s-au adunat şi au hotărât să combată această descoperire a ştiinţei prin crearea unui alt adevăr „ştiinţific”. Pentru aceasta au semnat un protocol, au disponibilizat sume importante pentru recrutarea de oameni de ştiinţă dispuşi să facă compromisurile cerute, au înfiinţat un centru de cercetări care a produs materiale menite să combată teoria că fumatul poate duce la cancer pulmonar şi au închiriat pagini întregi de ziar în care făceau reclamă la ţigări. Mai bine de 40 de ani a funcţionat această schemă până ce ştiinţa a fost în măsură să aducă dovezi incontestabile privind nocivitatea fumatului şi astfel adevărul a ieşit la iveală. Companiile de ţigări au fost amendate cu 200 de miliarde de dolari.

Dacă analizăm această schemă putem înţelege cu uşurinţă mecanismul său: recrutarea de oameni de ştiinţă dispuşi să mintă, realizarea unui conflict cu ştiinţa, fabricarea de evidenţe pentru a genera neîncredere şi dubii privind adevărul, repetarea prin toate mijloacele media a poziţiei pseudo ştiinţifice, folosirea relaţiilor politice şi a lobby-ului pentru a promova legi favorabile sau a împiedica promovarea de acte normative defavorabile. Toate acestea sprijinite cu sume uriaşe de bani pentru a susţine minciuna, în pofida faptului că au ştiut adevărul încă de la început. Amenda primită nu cred că a egalat câştigurile realizate de companii producătoare de ţigări în cei 40 de ani în care dezinformarea a funcţionat.

Probabil că nu toţi fabricanţii de ţigări erau complet lipsiţi de scrupule fiindcă în una din vizitele făcute la Washington DC, trecând pe lângă un cimitir am văzut un panou enorm pe care scrie: „Dacă doriţi să ajungeţi mai repede aici, fumaţi Marlboro”. O schemă asemănătoare a fost aplicată şi pentru a combate opinia ştiinţifică potrivit căreia încălzirea globală a apărut ca urmare a acţiunilor omului, în principal a consumului necontrolat de hidrocarburi. De data aceasta autorii acestei dezinformări au fost liderii marilor companii petroliere americane. Deşi tehnica de dezinformare a fost asemănătoare, totuşi putem remarca introducerea unor îmbunătăţiri: folosirea pe scară largă pentru promovarea intereselor proprii a mass mediei sociale, crearea unui centru de documentare, educare, realizarea unei bănci de date care să sprijine propagarea şi documentarea cu informaţii false legate de schimbările climatice (în 1998 a fost creat American Petroleum Institut, fundaţie non-profit).

Mass media socială confruntată cu două opinii divergente a ales să prezinte în paralel ambele opinii dând astfel posibilitatea minciunii să se dezvolte, să se amplifice şi să dobândească adepţi. În rest, oamenii de ştiinţă duplicitari, cadrul pseudo-ştiinţific, lobby-ul politic, semnarea unui pact și altele, toate au fost prezente. Diferenţa faţă de primul exemplu este aceea că la o săptămână de la semnarea pactului a avut loc o scurgere de informații în presă şi protocolul a fost publicat. Rezultatul a fost că, în pofida evidenţelor de necontestat, totul a continuat aşa cum au dorit marile companii petroliere mai bine de 20 de ani. De fapt dubiile continuă să se manifeste chiar şi în prezent deşi efectele încălzirii globale sunt tot mai vizibile iar cauzele acesteia nu pot fi contestate. Ca o trecere lină către cel de al doilea factor producător de minciuni, cel politic, trebuie să menţionez faptul că personalităţi marcante din cadrul sistemului politic american, dintre care cel mai reprezentativ este preşedintele Donald Trump, neagă şi acum că schimbările climatice sunt provocate de acţiunile umane.

Concluzia este că această campanie, care iniţial urmărea promovarea prin informaţii false şi presiune politică a unor interese economice, cu timpul s-a transformat într-o ideologie politică ce are un puternic impact catastrofal. Fiindcă tot am adus vorba de preşedintele american, acesta are un record absolut unic pentru un lider de stat democratic şi liberal aşa cum este S.U.A.. Conform C.N.N.[2], în anul 2019 preşedintele Trump a recurs la nu mai puţin de 2.700 minciuni dintre care cele mai multe cu scopul vădit de a induce în eroare sau a manipula opinia publică. Mai mult, Trump a elaborat şi o strategie adecvată comportamentului său politic, aceea de a califica toate informaţiile negative la adresa sa drept „ştiri false” (fake news). După cum se vede postmodernismul este suficient de creativ, dând frâu liber imaginaţiei liderilor politici[3]. Acum, aflat în plină campanie electorală, dar şi ameninţat de punerea sub acuzare (impeachment), preşedintele Trump a mai scos un as din mânecă - QAnon.

QAnon[4] este o organizaţie sau o mişcare de extremă dreapta, adeptă a teoriei conspiraţiei, care se declară susţinătoarea preşedintelui Donald Trump. Ei susţin existenţa unui complot secret organizat de „deep state” (statul profund, statul paralel) împotriva preşedintelui Trump şi a suporterilor acestuia. Q este simbolul mişcării iar postările lor în media sunt semnate cu formula #WWG1WGA ceea ce reprezintă abrevierea motto-ului organizaţiei: „When we go one, we go together” (unde merge unul, mergem toţi). Adepţii organizaţiei susţin că au acces la informaţii secrete conform cărora o serie de actori cunoscuţi pentru orientarea lor liberală, majoritatea de la Hollywood, lideri politici ai Partidului Democrat şi înalţi funcţionari de stat ar fi implicaţi într-o reţea internaţională de traficare a copiilor pentru a fi exploataţi sexual.          În opinia lor, capii reţelei ar fi Barak Obama, Hillary Clinton şi George Soroş.

În materialele publicate de QAnon limbajul folosit face trimitere la conceptele religioase privind apocalipsa şi mileniarismul. Ei vorbesc despre existenţa unei cabale satanice de pedofili care controlează politicieni, jurnalişti, actori, al cărui scop era să controleze lumea. Realizarea acestui obiectiv a fost împiedicată de alegerea lui Trump în funcţia de preşedinte al SUA. Menirea mesianică a lui Trump este aceea de a distruge cabala, iar cea a organizației QAnon este aceea de a demasca membrii cabalei. Aceasta presupune că zeci de mii de „conspiratori” vor fi arestaţi şi trimişi în închisoarea de la Guantanamo Bay unde ar urma să fie eliminaţi fizic. În acest context, rolul Armatei ar fi acela de a prelua prin forţă conducerea ţării şi va sprijini implementarea noii ordini mondiale. Membrii QAnon participă frecvent la mitingurile electorale organizate pentru susţinerea campaniei electorale a preşedintelui Trump. La rândul său, preşedintele Trump îşi arată în diferite moduri, mai direct sau mai voalat, sprijinul şi încurajarea membrilor QAnon:

- în cadrul unui miting electoral Trump a folosit mottoul organizaţiei (ulterior a negat că a făcut aşa ceva);

- trimite mesaje de sprijin prin Tweeter susţinătorilor săi din organizaţie (conform datelor apărute în presă, într-o zi a trimis 20 de mesaje fanilor săi din QAnon);

- a declarat că cei 68 de milioane de membrii ai organizaţiei sunt susţinătorii lui în campania electorală (chiar dacă cifra este exagerată, mesajul subliminal este clar);

- membrii din staff-ul preşedintelui, dar şi el însuşi au declarat că existenţa unei mişcări de tipul şi de anvergura QAnon dovedeşte că teoria conspiraţiei are o bază reală;

- preşedintele a invitat la o conferinţă organizată la Casa Albă membri din conducerea Qanon, nu ca să-i critice, ci pentru a face fotografii cu ei.

Interesant este că mulţi membrii ai staff-ului de campanie al lui Trump nu cred şi nici nu se bazează pe această mişcare. Astfel, Jessie Jane Duff scria într-un mesaj pe Tweeter: „Ştiu că noi în această campanie electorală nu sprijinim Q şi toate elucubraţiile lor. Q este o absurditate şi nu înţeleg de ce preşedintele îi sprijină în pofida faptului că nimănui nu-i pasă de ei? Aceasta nu este nici o problema de campanie, nici una economică…”. După câteva zile Duff a şters mesajul de pe Tweeter.

Probabil că Duff nu ştie prea multă istorie, dar un răspuns la nedumeririle ei poate fi găsit în cartea lui Timothy Snyder, „On Tyrany”, în care este o formulare pe deplin edificatoare: „postmodernismul este pre-fascismul”. Se pare că FBI a înţeles ameninţarea reprezentată de QAnon deoarece consideră activitatea sa ca potenţială sursă de destabilizare socială. Această opinie este sprijinită de o serie de violenţe ce au apărut ca urmare a propagandei organizaţiei: două crime, episodul violent de la pizzeria „Ping Pong” din New York care se putea termina tragic, etc.

Poate am acordat prea mult spaţiu QAnon, dar ideologia şi acţiunile sale, dinamica sprijinului popular, înclinaţia vădită către violenţă, propagarea unor învinuiri fără dovezi, ura bazată pe ideologie şi mai presus de toate, manipularea cinică exercitată de la cel mai înalt nivel politic pentru un scop cât se poate de prozaic, acela al obţinerii de avantaje electorale, ne lămuresc pe deplin despre ce înseamnă postmodernismul şi postadevărul. De partea cealaltă a hărţii geopolitice a lumii, minciunile preşedintelui F. Ruse, Vladimir Putin, nu sunt mai puţin nocive. Problema este că minciunile lui Putin îmbracă haina dezinformării, sunt mai sofisticate, mai rare şi mai greu de depistat. Putin ştie să tacă şi să acţioneze. În această categorie intră poziţia sa privind rămânerea la putere după expirarea actualului mandat, în anul 2024. După primele două mandate de preşedinte a urmat soluţia Medvedev; acum presa vorbeşte despre demersuri în vederea unirii Rusiei cu Belarus şi formarea unei confederaţii. Astfel, Putin ar putea candida pentru ocuparea funcţiei de preşedinte al nou formatei entităţi statale. Planul de uniune dintre cele două state este vechi de peste 20 de ani, dar până acum preşedintele Lukaşenko a reuşit să evite această soluţie politică. Ar mai putea fi luat în consideraţie modelul fostului conducător al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, dar acesta este mai puţin compatibil cu specificul politic rusesc. Oricum, preşedintele Putin nu a dat niciun indiciu privitor la ce va face, deşi este clar că nu va renunţa la putere.

Un alt exemplu lămuritor este acela al invadării Georgiei (2008) de către forţe armate ruseşti. Practic a fost un război fulger cu o durată de patru zile în care Moscova şi-a atins toate obiectivele propuse. Conducerea politică a Rusiei a învinuit Georgia de iniţierea războiului şi a numit intervenţia sa militară ca fiind o „acţiune de impunere a păcii”. În Ucraina asistăm la aceiaşi propagandă susţinută, împotriva evidenţelor, de cei mai înalţi reprezentanţi ai puterii politice de la Moscova. Până de curând, în pofida celor 13.000 de victime ale luptelor din Estul Ucrainei, a dovezilor clare aduse de reprezentanţii UE şi de autorităţile ucrainene, Putin a negat chiar existenţa unui conflict militar în care sunt implicate şi forţe militare ruseşti.

Exemple pot fi date multe, dar ceea ce trebuie evidenţiat este strategia elaborată de Putin pentru justificarea acţiunilor reprobabile întreprinse de Rusia. Departe de a fi nouă, strategia adoptată de liderul de la Kremlin nu şi-a pierdut eficienţa. Aceasta constă în a neaga tot şi a arunca vina pe ceilalţi, sub pretextul că acţiunile acestora atentează la securitatea Rusiei sau a ruşilor. De cele mai multe ori aduce argumente concrete dar scoase din context, face apel la trecutul glorios al U.R.S.S., la panslavismul rusesc şi la datoria Moscovei de a apăra populaţia rusă oriunde s-ar afla. Astfel şi-a creat un cadru ideologic care îi permite justificarea oricărei acţiuni politice sau militare, poate calma tensiunile interne şi motiva iniţiativele de politică externă.

Analizând comportamentul politic al celor doi lideri ai principalelor puteri geostrategice ale lumii, am putea trage concluzia că faza de vârf a perioadei postadevăr este aceea în care conducătorii statelor devin agenţi de dezinformare. În general minciuna are picioare scurte şi o minciună, chiar generată de la cel mai înalt nivel, iese repede la iveală fiind demascată chiar de cursul evenimentelor. Astfel, ştirile şi imaginile halucinante ce apăreau pe toate canalele de TV privind atrocităţile făcute de trupelor irakiene ce invadaseră Kuwaitul (1990), după un timp s-au dovedit a fi nereale, multe din imaginile prezentate fiind realizate la Hollywood. De asemenea, o dezinformare similară s-a desfăşurat pentru convingerea opiniei publice că Irakul posedă arme nucleare.

Exemple sunt multe, dar ceea ce doresc să subliniez este faptul că atunci când conducătorii de state ajung agenţi de dezinformare reacţia imediată ce se generează este aceea de neîncredere în lideri, în clasa politică, în mass media, chiar şi în omul de lângă tine. Şi totuşi cum s-a ajuns aici? Probabil sunt multe explicaţii şi poate că toate sunt adevărate. În ceea ce mă priveşte, eu cred că principala cauză izvorăşte din lipsa de încredere a clasei politice în poporul care a produs-o. Incapacitatea liderilor de a conduce constructiv, dependenţa faţă de forţe pe care nu le controlează, polarizarea politică excesivă, determină liderii politici să facă compromisuri, uneori în detrimentul celor pe care îi conduc. Duplicitatea, vinovăţia, corupţia, nepriceperea, îi determină să se ascundă în spatele minciunii. Se pare că această strategie funcţionează fiindcă altfel nu ajungeam la societatea postadevăr. Această situaţie mai dezvăluie o realitate a lumii contemporane, anume aceea a lipsei unor oameni de stat, a unor lideri carismatici care să aibă forţa necesară pentru a conduce popoare. În lipsa unor astfel de valori, ideologia şi economia au produs societatea postadevărului.

În altă ordine de idei, societatea nu pedepseşte pe cei care au minţit cu bună ştiinţă pentru a-şi atinge propriile obiective. Ce exemplu mai elocvent poate fi găsit decât cel referitor la neoconsevatori (Dick Cheney, Donald Rumsfeld, David Frum, etc.), adică acei lideri politici care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a justifica şi a provoca războiul împotriva Irakului (2003). Până la urmă acest război a fost absolut dezavantajos pentru S.U.A.: s-au pierdut vieţi omeneşti, s-au irosit resurse, s-au compromis avantaje geopolitice, s-a slăbit încrederea aliaţilor în capacitatea S.U.A. de a-i sprijini, iar Rusia a fost readusă în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea autorii dezastrului, aşa numiţii „rechini”, sunt liberi, prosperi, respectaţi şi majoritatea activează în mediile politice, universitare sau de afaceri.

În ceea ce priveşte creşterea puterii de influenţare a mass mediei sociale aceasta s-a produs concomitent cu declinului mediei tradiţionale. Apariţia televiziunii prin cablu, a mass mediei electronice, a site-urilor de socializare, a generat declinul calitativ al informaţiei, concomitent cu diminuarea consumului de ştiri ce respectau regulile deontologice ale jurnalismului tradiţional: respect pentru adevăr, verificarea informaţiilor etc. Presa tradiţională nu poate rezista financiar în competiţia cu media socială care facilitează accesul la informaţii gratuit, aproape în timp real şi este uşor de accesat. Pe de altă parte, atuurile presei sociale au determinat şi slăbiciunile acesteia: difuzarea de informaţii neverificate, nefiltrate, ştiri false şi fake news (am folosit intenţionat formula „ştiri false” pentru a sublinia că acestea sunt informaţiile false transmise neintenţionat şi opusul lor, „fake news”, prin care se înţelege numai acele ştiri voit false). Aceste slăbiciuni au dus treptat la decredibilizarea presei sociale, realitate întărită şi de implicarea sa partizană, adică acceptarea unui patron care să-i asigure funcţionarea în schimbul promovării intereselor proprii, fie ele politice, economice sau de altă natură[5]. Aduc din nou ca argument al acestei afirmaţii relaţia preşedintelui S.U.A., Donald Trump cu presa. În primul rând campania sa prezidenţială a fost puternic susţinută de media socială. S-a estimat că televiziunile prin cablu i-au oferit gratis timp de emisie în valoare de 5 miliarde dolari. În prezent, discursul preşedintelui american este acela că presa nu poate fi de încredere. Probabil că este cel mai în măsură să facă această afirmaţie, justă de altfel.

Se pare că postmodernismul are şi efecte adverse pentru cel care îl promovează. Recent am citit un material în Stratfor[6] în care şefii structurilor de contrainformaţii, mai ales cei ai marilor corporaţii, se plângeau că principiile postmodernismului au slăbit motivaţia angajaţilor de a păstra secretele angajatorului, fie el guvernamental sau privat. Se pare că majoritatea companiilor nu mai pot pune bază pe faptul că angajaţii lor vor respecta setul de reguli şi norme de protecţie a secretelor şi vor fi tentaţi să fure date protejate şi să le ofere celor interesaţi să le cumpere. Cu alte cuvinte, postmodernismul ajută pe cei implicaţi în spionaj, fie ei recrutaţi, fie din convingere, să găsească justificare pentru faptele lor. Ca să vedeţi, postmodernismul este o armă cu două tăişuri. Cu siguranţă vom mai găsi exemple de acest gen şi în politică, administraţie, justiţie etc.

Este greu să anticipez cum va evolua societatea postadevăr, încotro ne va duce, cum va implementa tehnologiile viitorului şi cum va influenţa viaţa oamenilor. Democraţia nu poate funcţiona împreună cu minciuna şi cum democraţia este în regres şi minciuna în ascendenţă, concluzia este că cei ce vor deţine puterea vor stabili şi ce este adevărat şi

Karl Rove, consultant politic republican şi fost consilier politic al preşedintelui George W. Bush afirma: „acum suntem un imperiu şi atunci când acţionăm creăm propria noastră realitate”. Pentru a crea propria realitate, mai întâi trebuie să realizezi un control politic extins asupra populaţiei, adică pentru populaţie deosebirea dintre real şi fals, dintre adevăr şi minciună să dispară, ceea ce poate însemna o ameninţare politică serioasă şi sugerează drumul către o ordine politică autoritară.

Oare să încerce politicienii americani să înveţe ceea ce liderii ruşi au ştiut dintotdeauna?

--------------------------------------
[1] Encyclopedia Britanica, definiţie post-modernism
[2] CNN, News din 31.12.2019
[3] Lee McIntyre, Post – Truth, pg. 94-97; 119-120
[4] The New York Times, Conspiracy Theory, 02.01.2020; Bussines Insider, 27.12.2019;
Daily Best, Team Trump Wrestles With its QAnon Problem, 12.09.2019
[5] Mark McClish, 10 Easy Ways to Spot a Liar, 72- 98; 114-131
[6] An Era of Unparalleled Espionage Risk Is Upon Us, Stratfor, 05.11