Problematica pregătirii unui tânăr pentru a deveni comandant militar a fost întotdeauna o chestiune deosebit de importantă şi, în general, abordează două direcţii principale: componenta psihologică şi cea practică. Din cele mai vechi timpuri, nobilii, îi vom numi aşa pe toţi cei care într-un fel sau altul făceau din război o îndeletnicire de bază, se preocupau, aşa cum am amintit de educaţia urmaşilor.

Cele mai directe metode de pregătire erau tradiţiile familiei, cuprinse, nu de puţine ori în legende sau povestiri eroice, tablourile războinicilor înaintaşi, victoriile şi faptele lor de arme, apoi tot familia era cea care vorbea despre onoare, spirit de sacrificiu, datorie, credinţă, loialitate şi devotament, cu pilde care nu puteau lăsa indiferent un copil. Urma apoi dascălul, cel care ridica virtuţile în luptă la rang de mit, şi nu de puţine ori, ceremonii destul de sumbre, marcau dezvoltarea afectivă a copilului, doritor la rândul său de nemurire şi glorie. Dar, în tot acest timp, copilul era antrenat şi pentru a mânui cât mai bine armele, castelele având obligatoriu, săli de arme, terenuri de instrucţie şi maeştri de lupte, fiecare cu specialitatea lui. Antrenamentele şi lecţiile se desfăşurau în colectiv, alături de prezumtivul viitor rege, prinţ, conte sau duce, fiind prieteni din acelaşi cin nobiliar, pentru că, prietenia în luptă, era considerată şi ea o virtute. Aici, exemplele lui Achile şi Patrocle, sau Castor şi Pollux, era favorite. Lecţiile şi antrenamentele erau foarte dure, iar batjocora faţă de cei slabi era necruţătoare. Astfel putem explica de ce regii sau comandaţii militari, de orice rang, erau bărbaţi căliţi, lipsiţi de beteşuguri. Iar pentru un rege, la urcarea pe tron, multă vreme, integritatea fizică, era o condiţie sine qua non. Putem aminti, specifică orientului, deci şi Ţărilor Române, mutilarea vizibilă (tăierea nasului) pentru înlăturarea unui pretendent prea insistent. În procesul de pregătire militară specific evului mediu intrau şi alte categorii, ţărani sau târgoveţi, aleşi după capacităţile fizice şi atraşi desigur de perspectivele vieţii de soldat, de cele mai multe ori, mult superioare celorlalte. Ca să nu mai vorbim că opţiunea aducea nu numai o altă platformă socială, dar şi, foarte important, semnificative scutiri de biruri (străbunicii actualelor impozite). Este important să observăm că, dacă în perioada veche, greacă, persană sau romană, educaţia şi instrucţiunea, în general, avea şi o componentă de tip ştiinţific (Alexandru Macedon i-a avut ca profesori nu numai pe asprul Leonidas, spartanul, ci şi pe tracul Aristoteles din Stagira), în evul mediu timpuriu, sau chiar în cel de mijloc, educaţia tinerilor nobili se rezuma de obicei numai la călirea fizică şi mânuirea armelor.

Este drept că şi adversarii erau pe măsură! Popoarele migratoare ajunseseră în inima bătrânei Europa şi nu te îmbiau deloc la reflexii filozofice. Îi putem aminti numai pe huni, o populaţie atipică chiar şi pentru acel veac al V-lea. Scunzi, cu capete deformate prin intervenţii, încă de la naştere, greoi la mersul pe jos, dar neîntrecuţi călăreţi, trăindu-şi aproape întreaga viaţă în şa, de o cruzime fără margini, având faţa brăzdată de cicatrici pentru a nu le creşte părul, cu un singur strai toată viaţa şi acela nespălat, nu erau deloc războinicii pentru care să trebuiască să înveţi mersul astrelor sau dihotomia viaţă-moarte. Prin urmare conducătorii acelor vremuri erau de cele mai multe ori analfabeţi (Carol cel Mare semna cu ajutorul unui şablon). Abia după secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în perioada Renaşterii, lucrurile încep să revină al starea din urmă cu două mii de ani. Şi, în curând, vor apărea şi instituţii specializate pentru formarea cadrelor de comandă ale armatelor. Apariţia lor a fost impusă de necesitate spre sfârşitul secolului al XVII, deoarece, pe de o parte, nobilii nu mai manifestă acelaşi interes pentru cariera armelor, pe de alta, că armatele tind să devină instituţii ale statului, ieşind din domeniul privat, iar nevoia de cadre de comandă pregătite este din ce în ce mai mare, proporţional cu dezvoltarea forţelor angajate în conflicte de anvergură tot mai ample. Mai sunt de menţionat două aspecte: costul din ce în ce mai mare al armelor (apar armele de foc) şi tendinţa tot mai accentuată de centralism a monarhiilor. Pregătirea cadrelor care comandă (ofiţeri) se face acum întrunit, după principii unice, iar noţiunile de loialitate şi devotament au ca destinatar regele şi ţara fiind exprimate, de regulă, în impresionante ceremonii, tot printr-un jurământ. Acest tip de educaţie se va reflecta mai târziu, cu multă forţă, în complicatul proces istoric de apariţie a naţiunilor şi a armatelor naţionale subordonate structurilor politice de conducere, respectiv parlamentelor. Dar, ca un specific, niciodată nu vor dispărea unele structuri militare (de regulă regimente) subordonate direct coroanei, sub comanda sa directă şi asigurate logistic din caseta regală (imperială). Este cazul celebrilor muschetari, sau la fel de cunoscutele gărzi ale cardinalului Richelieu, ienicerii, dragonii regali, sau aşa numitele regimente de gardă ale ţarilor. Ei aveau uniforme speciale, cu însemne speciale, şi se bucurau de condiţii mult mai bune de echipare şi instruire. Desigur, pentru a face parte din aceste trupe, de elită, trebuia să treci prin diferite selecţii. În acest proces, cântărea foarte mult apartenenţa socială, dar nu se manifesta exclusivist.

Nu va fi abordată problematica structurilor paramilitare de tip miliţii, pompieri sau forţele înarmate ale structurilor politice, deoarece nu ţin de metodologia acordării gradelor militare, decât printr-un ciudat proces început în anul 1918, care va fi prezentat mai târziu. În timp, datorită apariţiei unor arme din ce în ce mai sofisticate, academiile militare se diversifică şi se specializează, apar instituţii militare care au ca scop pregătirea cadrelor pentru funcţii de comandă înalte, dar şi instituţii care pregătesc personalul tehnic sau de logistică, subordonat, respectiv sergenţi, plutonieri sau maiştri militari. Oricum, învăţământul militar devine, în toate ţările (uimitor consens) parte integrantă şi cu pondere deosebită în cadrul oricărui sistem de învăţământ naţional.