„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta (...), iar pe aproapele tău, iubeşte-l ca pe tine însuţi"- este îndemnul biblic asupra căruia gânditorii omenirii şi-au plecat fruntea, au zăbovit, au cugetat, şi-au pus întrebări. Răspunsul? Greu de dat! Uneori chiar riscant, din considerente ce pot merge de la contextul social-istoric (pe vremea Inchiziţiei, ehe!), până la starea omului, conştient de sine, într-o lume ca reprezentare (evident, exprimată la nivelul limbajului).
Puţini sunt cei care au îndrăznit, în timp, să spună ceva de substanţă (distanţaţi mai ales de dogme), în legătură cu citatul de mai sus! Enumerarea lor nu îşi are rostul! Printre ei însă, şi Jean Jacques Rousseau, filozof francez de origine geneveză (28 iunie 1712 - 2 iulie 1778). El se încumetă să proclame ca neputinţă a omului expresia „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi'', din considerente specifice: conservatorism (ce ţine de structura mentală); instinctul de conservare, locul în care natura umană subiectivă, universal manifestă, îşi spune cuvântul. Versetul biblic citat, la care s-au adăugat frământările din veacuri, nu ne-au dat nici nouă pace, nu ne-au lăsat să vegetăm, mai pe româneşte, nu ne-au lăsat să mergem cu capul între umeri, şi surzi, şi muţi, la bălmăjelile contemporanilor, etalate, zice-se, doar spre binele omului. Aş! Poveşti şi nici măcar atât, câtă vreme, la baza contrucţiei lor (a poveştilor), stă şi ştiinţa de-a le scrie şi de a le spune (chestiune ce ţine de minte şi limbaj, ca să nu mai amintesc de măreţia omului care, după noi, ar consta tocmai în puterea de a povesti şi a ne lăsa povestiţi).

Revenind, nu ascundem faptul că, cel puţin la nivel raţional, ne situăm undeva alături de Rousseau. Emoţional însă, a-ţi iubi aproapele (în sensul biblic) a căpătat (în sensul larg şi nobil al cuvântului) o altă conotaţie: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" în forma sa manifestă echivalează cu „preţuieşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi!" Că în preţuire, contextual, picură din noi şi dragostea de lume, şi iubirea pentru aproapele nostru, este o altă chestiune ce vine să completeze, ba, mai mult, să dea forţă cuvântului „preţuire''. Altfel spus, dacă nu avem puterea sfinţilor mergători prin lume, putem fi asemenea lor, că doar preţuirea stă la îndemâna oricui, mai ales atunci când nu suntem plesniţi de cine mai ştie ce tip de mitocănie (la noi un fel de patologie cu iz naţionl, dacă ne gândim la versiunea cu capra vecinului căreia i s-a dat, spre îndestulare, frunza şi falusul carpatin (simboluri, spre cunoaşterea noastră în lume). Nu de alta, dar cică am fi popor potent, chiar şi numai cu verdeţuri sau murături, dacă alături lor stă fie şi numai oala cu vin! Aiurea! Se vede de la o poştă cum tremurăm ca piftia la ieşirea din aşternut, şi cum confuzia stăruie în noi până spre seară, când suntem din nou la pământ. Apropo de asta: am să propun Parlamentului României reintroducerea articolului 402 (dacă nu mă înşel, cel care interzicea consumul de alcool mai devreme de orele 10 şi în timpul programului), măcar pentru instituţiile de cultură, spre a mai struni creaţia ce curge, după câte se pare veşnic cu falusuri!. Dacă mai adăugăm mişcarea din buric şi manelizarea la nivel naţional, imaginea e completă. În consecinţă, de aici, din mitocănie, şi diferenţa. Preţuieşti însă pe cine?

Pentru a clarifica, oarecum, orizontul deja creionat, trebuie să amintesc faptul că, nu putem preţui la întâmplare, chiar dacă, de exemplu, postmodernismul îţi dă voie (ce-i drept, doar cu partea aceea a lui de trei parale, adică cu aia ce stă sub sintagma „cine a pus rahat pe cleanţă?". Să mai spun că sub umbrela expresiei şi izul emanat, stă rangul de mare creator? Nu, o las pentru altă dată! Ori aici e aici! În chestiunea cu preţuirea, stă, un fel de premergere, povestea cu înţelegerea, concept complicat şi nu la îndemâna oricui bălmăjeşte sub starea halucinant-acustico-vizuală, urmare a vreunei intoxicaţii cu poşircă vândută de nea cutare ce pune preţ pe dispreţ la a sa bodegă în care. Norocul nostru cu cei care au făcut din stiinţă şi ştiinţa de carte, profesie! Greu îi mai suportă, astăzi, tot felul de al de fluieră-vânt, dar, până una, alta, dacă vrem să fim în rândul lumii, nu avem încotro! În acest sens, amintesc spusa lui Priddy, R. C., profesor la Universitatea din Oslo, Norvegia: „Nu putem exclude din cadrul înţelegerii nici explicaţia cauzală, nici raţionamentul logic, nici interpretarea teoretică şi nici calităţile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compătimitoare sau aprecierea calitativă. Pe scurt, înţelegerea autentică nu exclude niciodată astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personală, etică şi respectul pentru ceilalţi. Diversele forme de activitate mentală - gândire, memorie, analogie, interpretare, raţiune, intuiţie, precum şi alte operaţii sau resurse nenumite - ne permit să descoperim conexiuni şi relaţii între posibilele obiecte ale intereselor noastre". Înţelegere, în zilele noastre, vizează ansamblul, iar natura sa de tip holistic vine odată cu procesul globalizării. (...) „Principiul înţelegerii şi al metaştiinţei este de a descoperi unitatea în diversitate. Ipoteza principală este că, aşa cum fiinţa umană este în esenţă la fel peste tot în lume, la fel este şi facultatea esenţial umană a înţelegerii" (Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html)" Asta pe de o parte! Pe de altă parte, gradul de înţelegere, dar şi calitatea ei ţine de inteligenţa noastră. Simplificând, într-o analiză practică a înţelegerii, trebuie avut în vedere că fiecare dintre noi vorbim cel puţin o limbă.

Dacă am defini inteligenţa umană ca fiind descrisă de raţionalmentul creativ obţinut prin adunarea diverselor informaţii (vechi şi noi), pe baza cărora pot fi obţinute noi concluzii, am observa că limbajul uman este una dintre dovezile inteligenţei şi, evident, a superiorităţii umane. Chiar dacă argumentul anterior este relativ firav, el permite, totuşi, câteva concluzii
- cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre, iar sunetele care dau gravitatea lor arată cât de inteligenţi suntem;
- s-ar putea demonstra că, fără comunicarea lingvistică, nu ar mai fi literatură, poezie, ştiinţă, pe scurt, acumulare de cunoştinţe teoretice şi practice (poezie în sensul demn al cuvântului, şi nu aceea de forma: „scârţa, pârţa,/ ţaca, paca/ mulge vaca/, foaie verde laba gâştii,/latră mâţa-n pom/...);
- nimic nu poate stabili mai bine inteligenţa şi superioritatea noastră, decât existenţa comunicării verbale. (După Descartes, „chiar şi nebunii care spun lucruri nebuneşti, dau dovadă de o formă de inteligenţă pe care nici un alt animal nu o are" - R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucureşti, 2001, p. 30).
În altă ordine de idei, mai amintim că:
- Înţelegerea reprezintă semnul distinctiv al gândirii care nu poate fi concepută în afara sesizării şi corelării atributelor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, a faptelor în general. Ea este trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane (exceptând cazurile patologice sau de rea credinţă), fără de care nici celelalte activităţi ale gândirii (conceptualizarea, sistematizarea, axiologizarea, creaţia etc.) nu ar fi posibile, chiar dacă, de exemplu, gestaltiştii o cantonează între un act brusc, spontan, de ,,prindere" a unei relaţii sau situaţii, şi o iluminare instantanee, intervenită în procesul rezolvării anumitor probleme.
- Din perspectiva lui I. P. Pavlov, înţelegerea ar fi o „închidere bruscă de circuit", închidere care, în opinia sa, reprezintă utilizarea vechilor cunoştinţe (cunoaşterea acumulată, stocată, care este de fapt cunoaşterea teoretică), în vederea deprinderii unor noi noţiuni, momentul înţelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunoştinţe în cele vechi.
- Tucicov, în anii '70, defineşte înţelegerea ca „o activitate de pătrundere şi de relevare a relaţiilor dintre obiectele şi fenomenele realităţii." (A. Tucicov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 9.)
- „Dacă înţelepciunii noastre (în măsura în care nu am făcut umbră pământului degeaba), suntem în stare să adăugăm înţelepciunea altora, puterea noastră de a înţelege, tinde spre forma sa manifestă, iar preţuirea este atrasă, direct, fără efort, de către repere. [...] A fi în stare să recunoşti înţelepciunea în alţii şi să ai calitatea de a putea învăţa de la o astfel de persoană nu este un lucru obişnuit, nici pentru oamenii de rând, nici pentru cei educaţi formal. Tradiţia secolelor susţine că un înţelept apare în calea oricui cel puţin o dată în viaţă, dar rar el este văzut şi ascultat. Calea spre adevăr este presărată cu certitudini abandonate. Nivelul purităţii morale, clarităţii mentale, veridicităţii intelectuale şi stabilităţii emoţionale decide adevărul pe care ne putem baza. Când orizontul se lărgeşte, valurile se astâmpară şi furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevărului ne vin la îndemână" (R. C. Priddy, Conversations with Bhagavan Sir Sathya Sai Baba, Dr. John Hislop, 1984, p. 43.)

- Despre înţelegere, s-au scris cărţi. Adunate, probabil ar forma bibiloteci, însă noi, în scurtul demers, nu putem tinde spre un rotund fără a mai adăuga măcar faptul că înţelegere fără conştiinţă este aproape un non sens.
(...) ceea ce este corect sau greşit ne este cunoscut doar prin conştiinţă. Ceea ce este corect, uneori se face simţit de o certitudine interioară, astfel încât avem convingerea că ştim fară a avea îndoieli. „Cunoştinţa... este Spiritul Suprem omniprezent, Singura Realitate dominantă. Din ea, vine Conştiinţa, care este vocea adevărului din interior." (N. Kasturi, „What is Truth?", în Indian Journal Sanathana Sarathi, January, 1987, p. 35).
Ca să încheiem, dacă alături spuselor anteriore, adăugăm trăirea empatică (despre care o să vorbim cu alt prilej), dacă reuşim re-cunoaşterea aproapelui prin ratarea specificităţii acestuia (prin a da la o parte ceea ce îi este specific), preţuirea lui, a aproapelui, este tot una cu preţuirea de noi însine.
În cazul în care însă ratăm tot ce am spus anterior, rataţi suntem. În acest caz, şi noi şi preţuirea aproapelui nu depăşeşte preţul pe dispreţ în bodega lui nea cutare...