Pactul Habsburgilor cu Romanovii, din Mai 1849

Destituita Casa Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austreci împotriva a 170.000 de unguri! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească - care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate - în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii’’ Editura Humanitas pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în Mai 1849, eroul credincios al libertăţilor - Kossuth - trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor, Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărire moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost’ că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: „din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două”. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, „valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi”, iar Avram Iancu notează în jurnalul său: „o pierit toată turma lui Hatvani”. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.

Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic

După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasajul în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar’’ (Din „Transilvania sub Maghiari şi Români” de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita” - o recenzia extinsă, apărută la Editura Nagard 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc) Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Koosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari , unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 Martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic , trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.

Iulie 1849 - un dezastru jur împrejur

Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau „Bem apó” - adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.

Tags: Corneliu Florea, Laszlo Tokes, Mihai Eminescu,Liviu Maior,Emil Roman,Marko Bela, Frunda Gyory, Takacs Csaba, Georgia, Atlanta, Bucureşti,Honvedseg,Eugen de Savoia, Al Doilea Război Mondial, Trianon,Kossuth Lajos

August 1849 - Epilogul negru

Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgică sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generali la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar ca generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau. Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la „Bem apó” îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Ioseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna lui ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât priveşte slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale - barba şi mustaţa ungurească - deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848-1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu, sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lume, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU! ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.

- Va urma -