
Tradiţia militară din familie a facut din tânărul ofiţer comandor un pătimaş rob al scrisului, tinzând firesc spre glorie literară, „obligând condeiul să-l întreţină".
Note bio-biografice:
- S-a născut la Ineu, într-o familie de intelectuali – tatăl mare iubitor de agronomie şi pomicultură. Studii liceale la Timişoara. Şcoala de ofiţeri de aviaţie, absolvită în 1943. Facultatea de istorie şi filozofie Bucureşti.
- Debut în presa sibiană: Lupta Sibiului, cu schiţa „Aripi prietene" (1952). Scrie de zor, ordonat, teancuri de fişe documentare la Biblioteca ASTRA, Arnivele Naţionale Judeţene, Biblioteca Brukenthal, ce-i vor susţine temeinic cărţile cu subiect istoric şi cărora le rămâne „recunoscător". Astfel munca sa în nopţi albe, în spaţiul sediului A.R.L.U.S. de pe B-dul N. Bălcescu se încununează cu un roman masiv: „Brazdă şi paloş" vol.I 1954 şi vol. II 1956. Vitrina librăriei „Mihai Eminescu", din stânga Telefoanelor, e gătită de sărbătoare cu un portret cât o icoană, din care, un bărbat superb zâmbeşte victorios, ca după un atac în vijelie asupra duşmanului, la marginile cerului românesc.
- Anul 1956 ni-l răpeşte şi-l duce pe meleagurile adolescenţei şi tinereţii fericite, ca redactor la revista de cultură „Scrisul bănăţean". Începem corespondenţa. Caldă, limpede, viguroasă, plină de învăţăminte pentru ucenicul în ale scrisului, în prag de debut. Prietenia trainică se încheagă încet, uneori cu pauze, dar sinceritatea inimii şi potriveala sufletelor îi aşează temelie de granit. Aşa se explică faptul că şi astăzi ne scriem cu drag şi folos, mai ales pentru mine şi prietenii de la Cenaclul literar şi artistic „G. Topârceanu", cât şi pentru şcoala „Mihai Eminescu", al căror oaspete drag a fost ca şi al Cercului Militar din Sibiu.
- În 1959 este ispitit de teatru cu piesa „cazul studentului Mihai Lotreanu" (scenă 1962).
- 1963 – revine în prima linie de succes literar, cu romanul „Muntele" vol.I şi vol. II în 1967. Stăpân perfect pe subtilităţile graiului sătesc bănăţean „Aproape de zei" – ipostază ikeriană pentru eroul devenit personaj incredibil.
- O culme a reuşitei sale artistice este romanul „Vulturul" (I-II) şi III-IV – personaj central – eroul de la Şelimbăr - Mihai Viteazul. Primeşte

- „Strămoşii" – de la Burebista încoace în legătură cu care autorul se destăinuie adresându-se tinerilor: „Iubindu-l în voi pe mâine, iată că vă dedic o parte din ieri, pentru ceasurile de solitudine, de taină şi confesiune". Om predestinat curajului temerar, autorul îşi defineşte dreptul şi aria de acţiune prin scris: „dreptul sacru al creatorului de artă începe şi sfârşeşte numai în limitele adevărului istoric".
Secvenţe de gândire:
„Dacă n-aş crede în funcţia educativă a artei, n-aş mai scrie".
„Universul militar ţine de istoria noastră".
„Romanul istoric obligă creatorul la o poziţie ideologică fără echivoc".
„Toate cărţile mele sunt, de fapt, proiecţia în timp şi din timp a unor idei permanente".
„Am crezut şi cred că mă justific numai în măsura în care păatrez idealul României."
„Arta este vocaţia mea. Arta este raţiunea mea de a fi. Arta este onoarea mea de ofiţer. Pentru mine asta a fost şi este ţara. Nu accept nici un compromis. Nu accept nici o altă idee. Imperiile să se concureze în domeniul economic, moral, cultural, ştiinţific. Să-şi dovedească superioritatea în spirit - nu cu armele. Nu suport ciuntirea şi siluirea ţării. Asta e legea mea morală".
Cărţile din Biblioteca ASTRA ale maestrului Radu Theodoru totalizează 14320 de pagini în 50 de fişe. Avem de-a face cu un scriitor care trăieşte concomitent cele trei ipostaze ale timpului: trecut, prezent şi viitor, dar şi cele trei dimensiuni ale timpului istoric: istoria antică (Burebista, Decebal); medieval - epoca lui Mihai Viteazul; modernă şi contemporană - „Biografie de război", „România ca o pradă", „A fost ori nu holocaust?" etc., etc. căci fără istorie s-ar afla în pustiul în care bat toate vânturile lumii Autorul e un om care, din tinereţe, posedă „un truo magnific de aviator" cu „gustul pentru eternitate agăţat de aripi", un scriitor care şi azi „te învaţă să ţii întâmplarea departe de tine." Jertfa tovarăşilor săi de zbor e sintetizată în fraza memorabilă: „Niciodată, atât de mulţi, n-au datorat atât de mult, atâtor de puţini" (1940-1945).
Relaţia cu Transilvania natală e privită de pe linia frontului răsucit cu 180o în ziua de 23 august 1944: „Românii n-au uitat şi n-au iertat. Noi ne apărăm de secole împotriva tuturor invadatorilor." Urgisit şi după moarte, mareşalul Antonescu are cel puţin o calitate de seamă: „Nu acceptă Arbitrajul de la Viena." - zice biograful său cu admiraţie. Şi pentru că suntem în preajma cinstirii „Luceafărului" literaturii române, căruia i-a dedicat multe poezii amare, menţionăm un gând final: „Mihai Eminescu, vizionar politic de geniu, a numit deschis (...) inamicii interni şi externi ai României, coalizându-i împotrivă-i. Astfel a devenit inamic public, fiind condamnat de ocultă la moarte civilă şi apoi la moarte fizică." La mulţi ani, maestre! Sănătate şi spor la condei!