Recomandăm atenţiei dumneavoastră două materiale pe care vă rugăm să le citiţi cu atenţia cuvenită. Primul se referă la cunoscuta poziţie a autorului de manifeste antiromâneşti - prof. Lucian Boia şi recentul său interviu acordat cotidianului ungar  „Magyar Hirlap”, publicat de noi sub titlul „Pe afară-i vopsit gardu’”[1]. Al doilea text de referinţă este publicat sub semnătura prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu din Chişinău şi intitulat „Declaraţie de protest privind lichidarea de către Dodon a Muzeului Ocupaţiei Sovietice”[2]. Ambele constituie atitudinea unor personaje aflate în slujba unor interese diferite de cele ale Neamului Românesc. Patrioţii care simt, gândesc şi mai au curajul să se exprime româneşte, ne-au trimis câteva prime reacţii pe care vi le prezentăm acum, urmând ca într-o ediţie viitoare să întregim glasul românesc cu noi luări de poziţie. Cu precizarea că nu este prima noastră ripostă la inepţiile acestor neprieteni, vă invităm să citiţi şi articolul din revista ART-EMIS, datat 22 noiembrie 2015[3], şi să accesaţi linkurile de la notele de subsol nr. 5,6 şi 7, pentru întregirea imaginii de ansamblu. Vă reamintim că în urmă cu un an, portalul „Matricea românească” publica un spumos pamflet despre atoateştiutorul istoric în chestiune, inclusiv opinia prim-ministrul Ungariei Viktor Orbán: „Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros”. Concluziile rămân la aprecierea Domniilor Voastre. (Redacţia ART-EMIS)

OPINII

Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie - Institutul de Istorie, Chișinău

Nesperata „armonie geopolitică” instalată în Republica Moldova după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, demonstrează tot mai pregnant caracterul nefiresc și contraproductiv     al alianței de guvernare P.S.R.M. - ACUM. Astfel, în timp ce Guvernul proeuropean condus de Maia Sandu consideră „alungarea oligarhilor din funcții” drept principala realizare a alianței aflate la guvernare, cealaltă componentă a acesteia își continuă nestingherit politica antiromânească și antieuropeană, dovadă în acest sens servind inclusiv intenția declarată a președintelui Republicii Moldova de lichidare a Muzeului Ocupației Sovietice.

Paradoxul situației constă în faptul că „oligarhii alungați din funcții” au promovat o politică proeuropeană mult mai firească și consecventă față de „consensul geopolitic” machiavelic dintre P.S.R.M. și blocul ACUM, - un obstacol clar în calea numeroaselor Rezoluții ale A.P.C.E., care recomandă cu insistență tuturor țărilor membre ale Consiliului Europei „să demoleze moștenirea fostelor regimuri totalitare comuniste prin restructurarea sistemelor judecătorești și instituționale, precum și prin luarea de măsuri concrete în vederea decomunizării mentalităților (a inimilor și minților)”.

O privire de ansamblu asupra evenimentelor și proceselor produse în Republica Moldova pe parcursul celor circa trei decenii de independență probează că „politica uitării”, promovată inclusiv de actuala alianță de guvernare P.S.R.M. - ACUM, este una nocivă și nu poate produce alte efecte decât compromiterea valorilor democrației și principiilor statului de drept. Este în afara oricăror dubii că inconsistența reformelor politice și economice din anii 1991-2019, debusolarea și demoralizarea societății, supuse unui grav proces de înstrăinare de reperele sale istorice, morale și spirituale, constituie în mare măsură consecința aceleiași „politici a uitării” promovată de guvernările de toate culorile și nuanțele politico-ideologice, din care motiv trebuie să cedeze neapărat locul rememorării și lecțiilor de istorie. Acest lucru este necesar inclusiv în vederea informării obiective și complexe a societății privind adevărul despre regimul totalitar comunist din istoria sa, astfel încât generațiile născute în perioada postcomunistă să cunoască esența totalitară a regimului comunist și să nu mai admită instaurarea unor regimuri similare în viitor.

O necesară revenire la „mitologia” prof. Lucian Boia

Nu poate fi nicidecum numită „evoluție” o clară involuție a unui istoric care, la începuturile carierei sale profesorale considera „originea comună a românilor și continuitatea nestrămutată pe pământul pe care îl locuiesc”, precum și „lupta neîntreruptă a poporului român pentru păstrarea ființei de stat, a neatârnării”, drept cele mai importante probleme în istoriografia română (Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 1976, p. 3 și urm.), - editând și o serie de lucrări în această direcție care l-au consacrat în plan profesional și i-au adus și titlurile științifice pe care le deține, - pentru a ajunge, într-un târziu, să-și catalogheze lucrările despre „unitatea, continuitatea și permanenta prezență românească pe acest teritoriu” drept niște „mituri”.

Pe când în 1976, referindu-se la opera istoricului Nicolae Iorga, prof. L. Boia considera necesar să evidențieze că „o asemenea productivitate, aproape imposibil de înțeles, gândindu-ne chiar la timpul material necesar scrierii sau dictării atâtor pagini, acordă istoricului român un loc aparte nu numai în cadrul culturii noastre, dar și în istoriografia și, în general, în cultura mondială”, că „ne aflăm în fața unui personaj de excepție, înzestrat cu o putere de muncă și o disponibilitate intelectuală cu totul neobișnuite” (Ibid., op. cit. p. 240, 243), - astăzi, același mare istoric este redus la un pretins „model naționalist și autoritar”, în timp ce autorul în cauză se imaginează, „modest”, în fruntea celuilalt „model ideal, european și democratic”.

Pretenția nemăsurată și lipsită de suport științific a prof. L. Boia constă în a încetățeni „un sistem de puncte de vedere de tip nou, în istorie, ca știință, și în cercetarea trecutului”, cu mare sprijin mai ales „din partea generației tinere”, care ar fi „mai dispusă să-i urmeze abordarea europeană”. Atât doar că, în timp ce lucrările sale editate în anii „comunismului naționalist, de tip-ceaușist”, erau întemeiate pe un solid suport documentar și istoriografic, „răsturnarea tabuurilor” la care s-a dedat după 1989 îi pune sub semnul incertitudinii întregul edificiu științific ridicat cu atâta trudă și migală timp de decenii.

Din toate considerentele mai sus menționate, „demitologizarea mitologiei naționale și a panteonului național” nu poate fi calificat altfel decât un moft al autorului, fără șanse de a evolua într-un pretins „model”, „școală” sau „linie Boia”.

Numai că, aşa cum eu nu am devenit politician numai pentru că nu i-am citit în totalitate cărţile, nici punctele sale de vedere privitoare la istoria naţională a poporului român nu sunt româneşti numai pentru că el s-a născut la Bucureşti. Deşi prin descendenţă maternă are origini italiene, deşi este de credinţă catolică, trebuie totuşi să recunoaştem: dl Boia este român. Ceea ce nu înseamnă, ca un dat, că personajul este şi valoros (nu toţi istoricii români au valoare), că argumentele sale privitoare la istoria noastră sunt corecte (ne influenţate de vreo tendinţă şovină), că eforturile sale de afirmare în breasla istoricilor prin afişarea unor teze profund antiromâneşti (care dau din plin apă la moara revizionismului maghiar) sunt curate, născute din întâlnirea fericită a onestiţăţii cu adevărul.

Dl. Boia dovedeşte, prin mai tot ce afirmă, nu numai că nu are respect în raport cu adevărul istoric, dar că simte o neîndreptăţită aversiune faţă de orice şi oricine s-a dovedit a fi o valoare românească. Ca exemplu, sărind cu dezinvoltura pseudointelectualului din istorie în literatură, susnumitul a scris şi publicat într-o editură prestigioasă, cartea „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”. Cu referire la această nefericită apariţie editorială, iată ce ne spune despre autor, adică despre istoricul devenit critic literar, academicianul Mihai Cimpoi, membru de Onoare al Academiei Române din 1991, membru titular al Academiei Republicii Moldova, membru al Uniunilor Scriitorilor din România şi de la Chişinău: „Impresia e că istoricul adună lângă statuia monumentală a poetului o uriaşă gunoişte de lucruri nefolositoare (obiecte, cârpe, mărunţişuri de bricolaj, sticle, pungi), vârfuite masiv cu scopul de a-i acoperi imaginea adevărată. Tabloul personajului mitologizat Eminescu e zugrăvit în culori negre şi pus într-o ramă grotescă, meşteşugită anapoda şi semănând cu o caricatură de proporţii. E chiar obiectivul urmărit metodic: de a împinge totul în negativ, în ridicol, în absurd”[4].

Este exact ceea ce face dl Boia şi cu istoria poporului român! Şi procedează astfel întrucât el, nu numai din punctul meu de vedere, este un exibiţionist care jonglează după bunul plac sau după cum îi dictează interesele cu evenimentele istorice definitorii ale poporului român în scopul de a şoca, de a se afirma într-un domeniu unde, de-ar fi fost corect, nu s-ar fi putut ridica la un nivel care să-i satisfacă setea bolnăvicioasă de notorietate.

Desigur, observându-i tendinţele şi pentru a profita din plin de ele, în spatele pseudoistoricului s-au adunat o mulţime de oportunişti, se mişcă sume importante de bani, sunt angajaţi jurnalişti pentru a-i răspândi ideile, sunt plătite ore de transmisie la televiziuni pentru a-l face cunoscut, este alimentată mişcarea revizionistă maghiară care propăvăduieşte anularea Tratatului de la Trianon.  Iată motivul pentru care, astăzi, se discută atât de mult despre cel denumit de către cotidianul ungar „Magyar Hirlap” -  „partizanul împăcării istorice ungaro-române”. Iată motivul pentru care i se face o publicitate cu mult peste ceea ce ar merita, îi sunt accesibile renumite edituri din ţară şi de peste hotare şi pentru care despre scrierile sale, de natură istorică sau nu, se discută în mod serios la congrese ştiinţifice. Şi, fiindcă o asemenea ofensivă mediatică monstruoasă în favoarea unor evidente derapaje istorice nu poate rămâne fără reacţie, este şi motivul pentru care noi, acum, vorbim despre dl Boia.

Interviul din ziarul „Magyar Hirlap”, dincolo de ţinta evident revizionistă, nu face decât să scoată în evidenţă un istoric român care fără ruşine „falsifică istoria” (Acad. Ioan-Aurel Pop) şi care, prin tot ceea ce produce, dă impresia că „asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român” (Prof. univ. dr. Ioan Scurtu).

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nu „generalul Gh. Mărdărescu a invadat Ungaria și a ocupat Budapesta” la 4 august 1919, ci Armata Română, cu acceptul și chiar din însărcinarea Antantei, pentru că Ungaria bolșevică condusă de către Bela Kun (născut Cohen, originar din Transilvania) a atacat România în două rânduri, cu declarație de război în regulă, pe data de 16 aprilie și pe 20 iulie 1919. Cine nu știe aceste lucruri elementare poate fi considerat un corigent la disciplina Istorie, precum acest Lucian Boia, care află astăzi de bine să deplângă dispariția bolșevismului ungar de acum o sută de ani;

În urma încheierii păcii după Primul Război Mondial, Ungaria în calitate de stat învins a pierdut 71% din teritoriu, fapt perceput în mentalul colectiv maghiar drept o uriașă catastrofă.  Însă lucrurile nu stau foarte simplu. La momentul formării monarhiei dualiste Austro-Ungare, la recensământul din 1868 maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din totalul populației, altfel spus maghiarii erau minoritari în propria lor țară.                                                                                              

În Ungaria se vorbește azi de „colonizarea internă” a orașelor Transilvaniei cu români pe vremea comunismului, în fapt un efect natural al procesului de industrializare, dar Ungaria de dinainte de Primul Război Mondial a recurs la o puternică ofensivă intenționată și programatică de maghiarizare forțată a etniilor nemaghiare, folosind în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale creștine. În anul 1912 a fost înființată o Episcopie Greco-Catolică maghiară și maghiarizatoare cu sediul la Hajdudorog, în condițiile în care greco-catolicismul nu este o confesiune tradițională maghiară. Cei aproximativ 350.000 de credincioși greco-catolici maghiari din Ungaria de azi sunt, istoricește vorbind, foști nemaghiari ortodocși, români și ruteni, maghiarizați prin mijloace neortodoxe, adică prin biserica Greco-Catolică. În fapt, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria nu a pierdut atât teritorii proprii maghiare, cât a pierdut posibilitatea de a maghiariza pe mai departe alte naționalități, din teritorii nemaghiare și în care maghiarii erau în minoritate.

Consider că, la fel ca oricare alt cetățean, Lucian Boia este liber să-și exprime opiniile sale, chiar dacă unele sunt greșite și se bazează necunoașterea și/sau neînțelegerea unor fapte, dar nu este normal ca de la înălțimea unei catedre universitare omul să debiteze tot felul de baliverne și să primească pe deasupra și un salariu de la stat pentru asta. În calitate de alumn al Almei Mater din București, subsemnatul mă simt jenat de acest lucru. 

- Va urma –

Aranjament grafic - I.M.