Un istoric are avantajul de a judeca prezentul si viitorul pe baza zestrei informaționale acumulate de-alungul activității de cercetare a documentelor, de cunoaștere a judecăților de valoare exprimate de specialiștii în domeniu, de coroborare a surselor, de comparare a faptelor și a evenimentelor, de analizare a fenomenelor in toata complexitatea lor, astfel încât poate ajunge la o înțelegere a evoluțiilor politice, sociale și de alta natură, mai obiectivă , mai apropiată de adevăr, cu probabilitate de concretizare mai mare decât aceea pe care ar da-o o abordare superficială, simplistă, caracteristică, din păcate acelor persoane aflate de un sfert de secol la cârma țării ; îndrăznesc a spune că în acești ani în România a tronat categoria numită „politicieni" și nu oameni politici , aceștia din urmă putându-se număra pe degetele unei singure mâini.

Un mare diplomat și om politic francez din secolul trecut, Louis Barthou, ucis la Marsilia odată cu regele Alexandru al Regatului sârbo-croato-sloven la 7 octombrie 1934 de teroriști antrenați în Ungaria horthystă pentru că încerca să coalizeze forțele antirevizioniste din Europa într-un ultim proiect de salvgardare a securității colective, a supus unei analize riguroase statutul de "om politic" și statutul de „politician"[1]. Demonstarția sa duce la judecăți de valoare care nu și-au pierdut valabilitatea nici după aproape un secol. El definește astfel pe „omul politic": „Un om politic se confundă cu interesul general. Un om politic este, prin definiție, un om care aparține tuturor. El nu exercită o profesiune; el îndeplinește un mandat... omul politic trebuie să dea socotelaă tot timpul pentru ceea ce face iar clientul său este poporul întreg. Omul politic trebuie să lupte din răsputeri pentru cauza care i s-a încredințat de către electorii săi, trebuie să fie devotat misiunii dată de popor".

Autorul precizează că un om politic seamănă cu un politician „tot atât cât seamănă un cabotin cu un artist". Și Louis Barthou caracterizează astfel pe politician: „politicianul trăiește din politica pe care o exploatează ca pe o meserie... Un mandat este pentru el o profesiune din care vrea să obțină, pe cât posibil, onoruri și bani. Dacă este adevărat că a te gândi numai la tine însuți și la prezent constituie o sursă de erori în politică, politicianul comite această eroare cu bună știință. Nu-l preocupă interesul general și viitorul. Se ocupă numai de el și de avantajele pe care le poate avea din combinațiile în care intră. El își face jocul și, dacă-l câștigă, scopul lui este atins. Nu-l interesează gloria , onoarea numelui său în prezent și în viitor" (subl. ns.).

Consider că definiția „politicianului" formulată acum aproape o sută de ani de ministrul de externe francez Louis Barthou, se potrivește ca o mănușă celor care în România din ultimul sfert de veac au afișat lozinci, „reforme " , declarații, programe, pentru „construirea" democrației și a „statului de drept"(?!?), acaparând putere, bogății nemăsurate și lăsând în urma lor sărăcie, dezastru pe toate planurile și în toate domeniile. Românul are o zicală pentru astfel de oameni: „Dă-mi Doamne ce n-am gândit și mă mir ce m-a găsit!"

La cartea de vizită a politicianului român se mai adaugă însă niște trăsături: trădarea intereselor naționale în favoarea unor interese străine, mita, corupția, slugărnicia, ura față de propriul popor, ambiția de a acapara cât mai multă putere, trăsături care includ copios prostia, dezinformarea, tembelismul, necunoașterea realităților dar și o incultură crasă. Nu sunt o adeptă a teoriei „conspirațiilor" prin care, practic, se poate explica orice și oricând. Teoria asta, cu o mare doză de fatalism, exclude de la sine răspunderea pentru orice nereușită, pentru orice eșec, orice nenorocire care s-ar abate asupra unei națiuni, asupra destinului ei. Exclude folosirea oricăror mijloace de împotrivire sub cele mai simpliste și comode „motivații" ,exclude lupta pentru apărarea intereselor naționale chiar și prin asumarea unor riscuri majore.

De regulă, abandonarea rezistenței în fața unor ingerințe externe, cu motivația că „altfel nu se putea" nu exonerează de răspundere pe autorii unor decizii care afectează grav valorile naționale românești, interesele naționale ale țării, decizii cu grave consecințe pe multiple planuri și pe timp nedeterminat. Acest gen de decidenți au însă tupeul de a vopsi în alb strălucitor actele antinaționale pe care le-au comis și de a le prezenta celor neinformați sau interesați, la rândul lor, în susținerea unor astfel de „machiaverlâcuri", ca pe niște „realizări" de importanță istorică. Dacă deschizi o carte de istorie adevărată, găsești nenumărate exemple. Stalin a încheiat cu Hitler, la 23 august 1939, pactul secret prin care și-au împărțit teritorii și sfere de influență; Stalin și corul din jurul său au susținut că acest pact „a salvat omenirea de război"! Churchill, Stalin și Roosevelt au împărțit și ei în mare secret lumea, fără să consulte chiar lumea aceea a cărei soartă au decis-o la masa verde!

În România, țară copârțită sub pretexte ca „eliberare de sub jugul burghezo-moșieresc", sau „apărarea drepturilor minorităților", și altele, s-au găsit personaje care și-au asumat acte ce au ignorat voința națiunii și interesele naționale ale țării . S-a spus că intrarea în N.A.T.O. ar fi fost „condiționată" de încheierea tratatului de bază cu Ucraina - o sfruntată minciună! Total favorabil Ucrainei - cum au afirmat chiar liderii săi - total nefavorabil României, tratatul nu a „cumpărat" intrarea în N.A.T.O. Ne este prezentat ca o mare realizare a politicii externe a administrației Emil Constantinescu, o mare realizare a acelui ministru de externe de tristă amintire, Adrian Severin - adunat de Silviu Brucan de la Școala de partid „Ștefan Gheorghiu " și plasat în guvernul Petre Roman. Îmi amintesc de prostia ministrului „Apărării Naționale"( !?!) de atunci, generalul Degeratu, care, în euforia „intrării în N.A.T.O." a pregătit la nunta friicei sale un tort imens pe care scria N.A.T.O. , căruia televiziunile din acel timp s-au grăbit să-i facă prezentări care mai de care mai elogioase

Ca să răspund unei afirmații alăturea cu drumul făcută de Adrian Severin după care „nu istoricii încheie tratate!", afirmație făcută în urma observației mele că istoricii români au protestat vehement contra încheierii unui tratat cu Ucraina arătând, în cursul unei puternice campanii de presă, că prevedeile tratatului, așa cum se prefigurau, încalcă interesele naționale ale României: este adevărat că „istoricii nu încheie tratate", decât poate, când sunt ei înșiși politicieni sau oameni politici (vezi cazul M.R.U.- Leuștean), dar ei sunt deținătorii unor informații, a unor documente care le-ar fi de folos decidenților politici dacă le-ar consulta. Ar fi puși la adăpost nu numai de gafe și hotărâri neconforme cu mersul istoriei la români, dar ar înțelege mai corect acel „de ce"? trebuie sau nu făcut un anume lucru!

La fel, imensa moștenire lasată de Emanoil Gojdu tinerilor români din Transilvania a fost „cedată" Ungariei de guvernarea Tăriceanu-Ungureanu-Băsescu - pentru ce? pentru avantaje personale ale grupării din jurul lui Răzvan Ungureanu. I-a întrebat cineva ceva pe români, a dat Biserica Ortodoxă Română care era executoarea testamentară a lui E. Gojdu, acordul ei de renunțare la această uriașă avere? NU! Tratatul s-a semnat, a intrat în vigoare, Parlamentul nu l-a ratificat dar nu s-a mai schimbat nimic! Ce s-a dat, e bun dat! Ce a câștigat România? Umilință, pierderea unei mari averi istorice, înșelarea poporului român și, probabil, avantaje pe linia Sörös pentru susținătorii acestui sistem. Să nu scăpăm din enumerare Tezaurul de la Moscova. Ce a determinat trimiterea acelei faimoase telegrame ministrului României la Moscova, Dumitru Prunariu, prin care i se interzicea continuarea negocierilor cu Moscova privitor la Tezaurul românesc? Cei ce au elaborat acea telegramă - Ungureanu-Leuștean - n-au explicat nimic nici până în ziua de azi. Nu i-a întrebat nimeni de sănătate! Circulă zvonuri - nici confirmate, nici infirmate - că M.R.U. ar fi cedat Tezaurul Israelului drept despăgubire pentru „holocaustul" săvârșit în România! Cine știe adevărul ? Asupra acestui gest al titularului de la Externe s-a așternut o tăcere totală. Mai există o comisie-fantomă româno-rusă care bate apa în piuă și „rămâne cum ne-am înțeles", adică noi nu știm nimic, voi aduceți degeaba tot felul de documente, mai schimbăm o vorbă și ne întoarcem la ale noastre!

Cândva, M.A.E. constituise la nivelul conducerii o comisie de consultare formată din istorici - din care am avut onoarea să fac parte. Se discutau multe și felurite probleme acolo, cu participarea celor din conducerea Ministerului, se lămureau o serie de necunoscute, eram întrebați despre aspecte mai puțin știute ale istoriei naționale și internaționale. Nu elaboram tratate și convenții internaționale dar decidenții din minister aflau ceea ce trebuia pentru proiectele din agenda lor. De ani buni auzim altă „muzică": „istoria începe cu noi!" Numai niște capete goale pot debita asemenea enormități! În orice caz, politica acestor capete cu creiere bine spălate, puse pe cai mari în România (de cine și în ce scop ?), au scos treptat și sistematic Istoria Românilor, a Neamului din preocupările școlilor de toate gradele. De ce ? Pentru simplul motiv că fără istorie o nație nu există, si dacă nu există faci ce vrei cu ea! Ceea ce se și întâmplă cu această țară!

Dacă știi ceva istorie, ești conștient de un lucru: niciodată Rusia n-a făcut rabat la politica ei expansionistă, n-a renunțat la teritoriile cucerite cu arma în mână sau obținute prin tratate semnate cu pungile de bani și sabia pe masă (vezi tratatul de la București din 1812 cu imperiul otoman). De la Petru I la Putin, niciun om politic rus nu a abandonat această politică. Este oare posibil ca înțelegerile Gorbaciov-Bush de la Malta și de aiurea să fi schimbat mentalitatea rusă de care vorbeam? Greu de crezut că Rusia, descoperindu-și vocația pentru democrație, a renunțat de bună voie și nesilită de nimeni la uriașele avantaje economice, strategice, politice etc. pe care le avea prin dominația directă sau mai voalată a țărilor zise „comuniste"! Ce s-a întâmplat în ultimul sfert de veac? Țări ca Cehoslovacia și Iugoslavia nu mai există, le-au luat locul o puzderie de state mici, măcinate de conflicte interne, disputate de mai marii lumii, fără forță economică, militară, financiară. România este și ea vizată de o astfel de politică de fărâmițare politică. Nu s-a reușit, dar planul e în picioare: „lichidare prin privatizare" - sloganul la modă după decembrie 89 ca și găselnița lui Petre Roman că industria lui Ceaușescu „este un morman de fiare vechi" au marcat începutul catastrofei care nu s-a mai oprit. S-au lichidat industria, agricultura, s-a vândut pământul, apele, pădurile, s-a atentat la fibra națională prin deturnarea preocupărilor de la cultura adevărată și tradițiile strămoșești, la așa zisa „cultură" de import care a adus cu ea degringolada și deculturalizarea sistematică și masivă a națiunii.

Atacurile concertate la adresa Bisericii Ortodoxe Române - cea care a ținut trează tradiția, credința, unitatea de limbă și cultură, conștiința națională -, au darul de a rupe o altă verigă importantă a rezistenței acestui neam. Sărăcia rezultată din lanțul așa-ziselor reforme privind trecerea de la socialism la capitalism, a dus la sărăcie, la exodul a millioane de români în alte țări unde îi așteaptă munci degradante, prost plătite și pericole pe care sunt departe de a le intui. S-a ajuns, așa dar, acolo unde trebuia: o țară fără vlagă, cu națiunea sărăcită, roasă de boli și de neputința de a-și afla dreptate, cu frica zilei de mâine sau poate a orei care urmează, deculturalizată, numai bună de pus pe masa tranzacțiilor între marile puteri.

De regulă, istoria se repetă Este în legea universului. Dacă România va fi sau nu iarăși ciopârțită sau înghițită cu totul, dacă va fi sau nu stearsă de pe harta lumii este o situație reală si nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Totul depinde de modul cum această națiune va reuși să renască din propria ei cenușă, de modul cum va reuși să măture din cotloanele cele mai ascunse ale Puterii pe trădători, pe slugile venite din afară ca să „ne învețe " democrația, de modul cum ne vom îndrepta spatele și vom hotărî noi înșine să spunem „NU!", așa nu se mai poate! Românii au mai trecut prin astfel de momente de cumpănă și au reușit să iasă la lumină. L-am împușcat pe Ceaușescu pentru că a „subminat economia națională", pentru că s-a împotrivit rușilor așa cum a știut și cum a putut, pentru că ne-a lăsat o țară întreagă, fără autonomii, cu pământul strămoșesc aproape întreg, cu codrii seculari neatinși! Acum ce suntem? Oare istoria se va repeta?

În încheierea acestor reflecții, relatez o întâmplare plină de tâlc. În 1990, am cunoscut, cu totul întâmplător, pe nepotul de frate al lui Gheorghe Tătărescu, fost prim ministru al României în deceniul al patrulea al secolului trecut. Era căsătorit cu fiica lui Mircea Eliade. Veniseră din Argentina, unde se ocupase cu comerțul maritim și dorea să se stabilească în România. Prin el am cunoscut-o pe Sanda Tătărescu, fiica lui Gh. Tătărescu. S-au creat relații de amiciție între familiile noastre. Aveam dese și lungi convorbiri despre evenimentele ce aveau loc în România atunci. Foarte interesat de evoluția situației din țară, domnul Tătărescu era contrariat de modul cum evoluau lucrurile. Considera, de pildă, că în România, de la bun început s-a pus sub semnul întrebării democrația când s-a hotărât desființarea partidului comunist.

Politica guvernului Roman de lichidare a industriei „ceaușiste", campania de demolare prin dinamitare a Casei poporului, le socotea niște adevărate pericole pentru dezvoltarea României. I se părea că „Piața Universității", departe de a fi o manifestare anticomunistă reprezenta un pericol la adresa suveranității țării și o subminare a democrației. Considea că tulburările din România, ura care se dezlănțuise în țară, ciocnirile sângeroase care aveau loc cam peste tot nu făceau decât să alimenteze dezordinea, să slăbeasă societatea, să pericliteze integritatea României. Realitatea este că lucrurile nu se așezau deloc în țară, totul era dat peste cap, se demola și nu se punea nimic în loc. O întrebare: Avea dreptate acest liberal din familia Tătărescu ?
-----------------------------------
[1] vezi Louis Barthou, Le politique, Paris, 1923.