Cele două concepte pe care se bazează studiul geopoliticii sunt geografia și puterea. Iar România s-a aflat dintotdeauna exact la confluența dintre cele două: puterea a venit dinspre răsărit sau dinspre apus - Imperiul Otoman sau Țarist, iar mai târziu U.R.S.S., Imperiul Austro-Ungar sau Germania - exact pe traseele geografice care au traversat țara noastră de la Marea Neagră, poalele Carpaților spre Câmpia Nord-Europeană. Nici în prezent nu suntem ocoliți de aceste manifestări geopolitice.
Conform conceptului geografic, definit de englezul Halford MacKinder și denumit „Heartland Theory”, cine ajunge să controleze Eurasia, poate controla întreaga lume. Această teorie a dominat întreaga strategie vestică (britanică și americană) în perioada Războiului Rece. Un alt concept este al amiralului american Alfred Thayer Mahan care încearcă să aducă un contraargument la teoria lui MacKinder, spunând că cine controlează apele mărilor conduce întreaga lume. Istoria a confirmat că, într-un fel, ambele puncte de vedere erau valabile. Mackinder a avut dreptate dacă ne gândim că prăbuşirea Uniunii Sovietice a lăsat drum liber Statelor Unite pentru a deveni unica putere mondială. Însă concepția americanului Mahan a fost cea care a explicat că destrămarea Uniunii Sovietice a fost determinată de creșterea puterii Statelor Unite pe mare.
În prezent, din punct de vedere geografic, România se află în zona de siguranță sau zona tampon unde puterile estului se măsoară cu cele ale Occidentului. Dacă mare parte din a doua jumătate a secolului al XX-lea Uniunea Sovietică a controlat Eurasia; de la Germania centrală la Pacific şi până în sudul îndepărtat, la Caucaz şi Afghanistan, după căderea acesteia, frontiera ei vestică s-a deplasat înspre est cu aproximativ 1610 km, de la graniţa Germaniei de Vest până la graniţa rusă cu Belarus. De la Hindu Kush, graniţele s-au mutat înspre nord cu 1600 km, spre graniţa rusă cu Kazahstan. Rusia a fost împinsă de la graniţa cu Turcia spre nord, înspre Caucazul de nord, unde mai duce şi până-n ziua de azi război cu rebelii ceceni pentru a-şi păstra influenţa în regiune. Puterea rusească se află în prezent mai la est ca niciodată. Practic Rusia și-a pierdut întreaga zonă tampon, care era folosită strategic pentru uzura și întârzierea unor eventuale forțe care ar dori invadarea țării.
Trebuie să înțelegem că teatrul european reprezintă, desigur, zona aflată imediat la vest de Rusia. În această regiune, graniţele de vest ale Rusiei se împart cu trei ţări baltice, respectiv Estonia, Letonia şi Lituania, şi cu două republici independente, Belarus şi Ucraina. Toate aceste ţări au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Dincolo de aceste ţări se află centura de foste state satelit ale Uniunii Sovietice: România, Polonia, Slovacia, Ungaria şi Bulgaria. Ruşii trebuie să domine Belarusul şi Ucraina pentru securitatea lor naţională de bază. Teoria arată că Europa de Est nu este și nu poate deveni o zonă critică, atâta timp cât ruşii sunt ancoraţi în Carpaţi la sud şi dispun de forţe puternice în Câmpia Nord-Europeană, implicit, Ucraina şi Belarusul sunt de mare importanţă pentru ei. Dacă aceste două ţări ar adera la N.A.T.O., Rusia ar fi într-un mare pericol pentru că Moscova se află la circa 320 km de graniţa rusă cu Belarus, iar Ucraina la mai puţin de 320 km de Volgograd, fostul Stalingrad.
Expansiunea Vestului a pus în mare dificultate pe strategii de la Moscova care adoptă strategii din ce în ce mai complexe. Crizele simultane din Belarus, Nagorno-Karabah şi Kirghizstan, controlate de Rusia, scot în evidenţă hotărârea Kremlinului de a nu ceda nimic din autoritatea asupra statelor care reprezintă zona rusă de influenţă. După ocuparea Crimeii, Rusia a dovedit mai mult tact în abordarea relaţiilor cu vecinii şi nu mai acţionează întotdeauna în forţă. Profitând de conflictele lor interne, Rusia conduce un proces de manipulare a deciziei, astfel încât liderii, pentru a-şi păstra poziţia, solicită chiar ei sprijinul Moscovei. În felul acesta, Rusia nu mai apare în postura de invadator, ci de pacificator. Aparent, Rusia pare slabă, incapabilă de vreo reacţie. În realitate, obţine ceea ce şi-a dorit. În Crimeea, de exemplu, şi-a asigurat supremaţia navală la Marea Neagră, fără să-și scrifice niciun militar.
În toată această complicată competiție dintre statele vestice și Rusia este important de înțeles că distanţa dintre Ucraina şi vestul Kazakhstanului este de aproape 650 km, întocmai regiunea în care Rusia a reuşit să-şi exercite puterea asupra Caucazului. Am putea presupune că elementul cheie al întregii strategii de putere al Rusiei stă în capacitatea acesteia de a domina Caucazul. Iar, din punctul de vedere occidental, Caucazul este călcâiul lui Ahile al Rusiei. De aceea, orice acțiune în forță a Rusiei în această zonă este o testare a statelor riverane Mării Negre și, implicit a întregului Occident care îi controlează în prezent întreaga zonă tampon peste care stăpânea înainte de 1989.
Fizic, Caucazul reprezintă graniţa dintre puterea rusă şi cea turcă şi a fost, de-a lungul istoriei, punctul fierbinte dintre cele două imperii și a continuat să fie un punct fierbinte şi în timpul Războiului Rece. Graniţa turco-sovietică trecea prin Caucaz, pe partea sovietică aflându-se trei republici: Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, toate independente în prezent. Caucazul se întindea, de asemenea, înspre nord, în Federaţia Rusă, inclusiv în regiunea musulmană Daghestan şi, foarte important, în Cecenia, unde continuă să se desfăşoare un război de gherilă împotriva dominaţiei ruse, încă de la căderea comunismului.
Astfel, controlul Ceceniei este indispensabil Rusiei, iar reintegrarea Georgiei reprezintă o dorință demnă de ambițiile acesteia. Păstrarea Azerbaidjanului nu reprezintă un avantaj din punct de vedere strategic - dar nu e rău să fie păstrat ca zonă tampon împotriva iranienilor. Poziţia ruşilor acolo este tolerabilă, dar Georgia, care nu s-a aliat din întâmplare cu Statele Unite, este o ţintă tentantă.
„Rivalităţi acerbe continuă să răvăşească regiunea, aşa cum se întâmplă mereu în regiunile muntoase unde predomină naţionalităţi de mici dimensiuni. Armenii, de exemplu, îi urăsc pe turci, pe care îi acuză de genocidul asupra poporului armean din secolul XX. Armenia se bazează pe protecţia ruşilor. Rivalitatea armeano-georgiană este intensă şi, în ciuda faptului că Stalin era georgian, georgienii sunt ostili faţă de armeni şi extrem de circumspecţi faţă de ruşi. Ruşii cred că georgienii se fac că plouă atunci când prin ţara lor trec transporturile de armament către Cecenia, şi faptul că georgienii sunt foarte apropiaţi de americani face situaţia şi mai delicată. Azerbaidjanul este ostil faţă de Armenia - aşadar, apropiat Iranului şi Turciei”[1].
Situaţia din Caucaz este nu numai dificil de înţeles, dar şi dificil de rezolvat. Uniunea Sovietică reuşise, de fapt, să o rezolve, incluzând toate aceste trei ţări în uniune după Primul Război Mondial şi suprimându-le fără milă autonomia. Rusia nu poate să rămână indiferentă faţă de această regiune, acum sau pe viitor, decât dacă este pregătită să-şi piardă poziţia din Caucaz. Din moment ce Statele Unite văd Georgia ca pe un bun punct strategic, reinstaurarea Rusiei în regiune este posibil să provoace o confruntare cu Statele Unite. Americanii vor vedea încercarea rușilor de a controla Georgia ca pe o subminare a poziţiei lor în regiune.
„Definirea limitelor de influenţă ale Rusiei se va dovedi o chestiune controversată. Statele Unite – şi ţările din fosta sferă sovietică - nu vor dori să meargă prea departe. Ultimul lucru pe care statele baltice îl doresc este să între din nou sub dominaţie rusă. Nici statele aflate la sud de Câmpia Nord-Europeană, în Carpaţi, nu doresc acest lucru. Foştii sateliţi sovietici - mai ales România, Polonia și Ungaria - ştiu că întoarcerea puterilor ruse la graniţele lor ar însemna o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Cum aceste ţări sunt acum membre N.A.T.O., interesele lor sunt şi interesele europenilor şi ale Statelor Unite. Rămâne deschisă întrebarea: unde se va trasa linia de demarcaţie în vestul Europei? Această întrebare s-a pus întotdeauna de-a lungul istoriei şi a fost principala provocare în Europa, de-a lungul ultimilor 100 de ani”[2]
Notă: Text publicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul VI, nr.11/ aprilie 2021
[2] Ibidem.