Pe zi ce trece observăm cum prim planul scenei politice internaţionale este luat de China, care, în pofida tuturor estimărilor de implozie, stagnare, răcire sau supraîncălzire, îşi continua drumul spre supremaţia economică mondială. Îngrijorător este şi faptul că liderii chinezi au înţeles cât se poate de clar că o astfel de construcţie economică nu poate rezista dacă nu este apărată de o forţă militară capabilă să ţină adversarii la distanţă. Aşa cum este de aşteptat, apariţia unui competitor global atât de dinamic şi periculos pentru stabilitatea ordinei internaţionale convenite după Al Doilea Război Mondial nu poate să nu trezească îngrijorare în rândul celorlalţi jucători geopolitici. Reacţiile sunt diferite, unii încearcă o confruntare directă, alţii încearcă să se alieze cu noul venit, alţii, mai prudenţi, încearcă să se poziţioneze astfel încât să beneficieze de pe urma relaţiilor cu cei doi competitori majori. După cum se poate vedea, în natură aceasta este o regulă de aur, probabil de supravieţuire, ea putând fi observată atât la fiinţele evoluate cât şi la cele aflate pe diferite trepte ale evoluţiei. Revenind la geopolitică şi personalizând jucătorii, constatăm că S.U.A. a ales să confrunte direct China, Moscova încearcă să obţină o alianţă pe picior de egalitate cu Beijingul, iar U.E. doreşte realizarea unei cooperări extinse cu Beijingul dar fără să-i afecteze relaţiile cu Washingtonul.  Istoria ne învaţă că în politică acest lucru este posibil…până la un punct.

Ambiguitatea relaţiilor U.E. cu Rusia şi China

Războiul comercial dintre China şi S.U.A. creează o bună ocazie pentru U.E. de a intra, în condiţii favorabile, pe piaţă chineză. Liderii mai multor ţări europene (Franţa, Germania) care au vizitat China au solicitat ca investitorii europeni să se bucure de aceleaşi facilităţi de care se bucură şi companiile chinezeşti, iar guvernul de la Beijing să înceteze practica acordării de subsidii pentru companiile proprii. Prin aceste solicitări liderii europeni ar dori să elimine astfel decalajul artificial creat între investitorii autohtoni şi cei din Europa. Aceste solicitări par premature în actuala etapă deoarece nu există încă o presiune serioasă asupra guvernului chinez care să determine modificarea modelului său economic, dar dacă confruntarea cu S.U.A. va căpăta forme mai radicale, unele compromisuri vor fi necesare. În timp ce liderii europeni caută metode de a penetra piaţa chineză, investitorii chinezi sunt deja prezenţi în Europa, chiar într-un mod destul de agresiv, ceea ce este de natură să îngrijoreze Bruxellesul. „Invazia”, deocamdată economică a Chinei asupra Europei este de mare amploare, ea având loc prin Est (Ucraina, Belarus şi R. Moldova), prin Sud (Grecia, Serbia, Italia) şi Nord (Marea Britanie, Danemarca), Vest (Spania), Centru (Germania, Belgia) şi acesta este doar începutul.

Ceea ce îngrijorează cel mai mult liderii europeni este faptul că această expansiune economică poate fi transformată la un moment dat în influenţă politică. La nivel european se poate observa clar un fenomen ce pare a fi de durată: guvernele ţărilor au nevoie de investiţii cât mai mari pentru a depăşi fără tulburări interne prea mari perioadele succesive de criză. Foamea de investiţii externe, evidentă atât la ţările mai sărace ale Europei (Ucraina, Belarus, R. Moldova, Grecia), dar şi la cele mai bogate (Italia, Danemarca, Belgia) este în multe privinţe în antiteză cu politica generală a UE, ceea ce poate duce la accentuarea tendinţelor de fragmentare politică a Uniunii, tendinţe deja vizibile.

Investiţiile Chinei în tehnologii de avangardă sunt de natură să provoace fricţiuni şi nemulţumiri de ambele părţi. Ţările europene cele mai avansate în domeniul tehnologiilor de vârf (Germania, Franţa, Olanda), dar care sunt şi cele mai expuse intereselor Chinei, s-au văzut silite să adopte măsuri restrictive, de tipul mecanismelor de verificare a străinilor sau de semnare de clauze potrivit cărora firmele chinezeşti se vor abţine să spioneze pe teritoriul ţării unde au investiţii (Germania cu Huawei). În pofida eforturilor făcute de Bruxelles, astfel de mecanism nu a putut fi introdus la nivelul întregii comunităţi europene, acestea rămânând la nivel bilateral şi cu eficienţă încă nedemonstrată. Pe de altă parte, Washingtonul face presiuni asupra U.E. de a întării măsurile de oprire a accesului investiţiilor chinezeşti din domeniul tehnologiilor de vârf de tipul inteligenţei artificiale, dezvoltarea reţelelor G5 etc., deoarece acestea au impact negativ asupra comerţului şi cercetării din ţările occidentale.

U.E., ca şi în cazul Chinei, se află în situaţia de a adopta aceiaşi atitudine de ambiguitate şi în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Rusia. Astfel, de bună voie sau sub presiunea S.U.A., Bruxelles-ul a extins sancţiunile aplicate Moscovei până la jumătatea anului 2019 şi întrucât şansele ca Rusia să dea înapoi, ceea ce este puțin probabil, este de aşteptat ca aceste sancţiuni să se tot prelungească. Deşi există o lentoare din partea marilor puteri europene în implementarea sancţiunilor convenite, sunt totuşi semnale că liderii europeni au înţeles, în sfârşit, că valorile recunoscute de liderii de la Moscova nu sunt aceleaşi cu cele occidentale, că dacă vor tolera politica agresivă a Rusiei nu fac altceva decât să o încurajeze să ceară sau să facă mai mult.

Situaţia este complicată şi în ceea ce priveşte poziţiile în rândul ţărilor membre UE: Polonia şi Ţările Baltice doresc întărirea relaţiilor politice, economice şi militare cu SUA pe care o consideră un aliat de încredere împotriva ameninţării ruseşti; Grecia este oarecum ambivalentă în privinţa modului în care percepe pericolul rusesc, fiind mai mult preocupată de Turcia; Ungaria tulbură apele în U.E. şi cochetează cu Rusia, păstrând nostalgia trecutului; iar ţările din Centrul şi Vestul continentului, care au altă percepţie asupra ameninţării din partea Rusiei decât cele din Est, încearcă să satisfacă cerinţele SUA, fără să neglijeze interesele economice care pot decurge dintr-o viitoare cooperarea cu Rusia (Germania, Italia etc.); iar Balcanii de Vest redevin un teatru de luptă între puterile europene la care se mai adaugă S.U.A. şi Turcia. În concluzie se poate spune că avem o Uniune Europeană fără unitate şi coeziune. Această realitate caracteizează mandatul României pentru preşedinţia Consiliului Europei.

Ce este China pentru U.E.?

La această întrebare se pot da mai multe răspunsuri: poate fi o oportunitate; o revanşă a istoriei; sfârşitul rolului global al U.E. sau dimpotrivă, potenţarea acestuia; poate însemna trădare; conflict şi lista posibilităţilor ar putea continua. În ceea ce ne priveşte vom încerca să analizăm unele tendinţe care pot duce în anumite circumstanţe specifice către una sau alta din variantele posibile. Un lucru devine din ce în ce mai clar, anume că în perioada imediat următoare liderii europeni vor trebui să renunţe la ambiguitate şi să hotărască de ce parte sunt. Mai devreme sau mai târziu această decizie trebuie luată fiindcă taberele deja sunt conturate. Va fi o decizie grea fiindcă de ea depinde existenţa U.E. în actuala formă, unitatea continentului sau renaşterea ambiţiilor imperialiste şi revenirea la vechea politică a zonelor de influenţă. Cu alte cuvinte, va însemna progres sau un salt major…în trecut.

Să revenim la prezent şi să analizăm argumentele care ar putea influenţa decizia ca Europa să meargă alături de S.U.A. sau să-şi croiască propriul drum într-o nouă ordine mondială. Este evident că europenii sunt sceptici în ceea ce priveşte intenţiile Chinei şi au înţeles şi metodele de acţiune ale acesteia, dar nu împărtăşesc nici poziţia dură de confruntare totală adoptată de administraţia americană. Perspectiva de a fi prinşi într-un nou război rece politic şi economic nu este de natură să-i tenteze. Europa, fiind o putere economică majoră a lumii, are interese economice extinse în China şi, spre deosebire de SUA, are interese de securitate limitate în zona Asia-Pacific, ceea ce face ca atitudinea liderilor europeni să fie mai nuanţată faţă de pericolul chinezesc decât cea a colegilor lor de la Washington.

Lansarea de către preşedintelui Chinei, Xi Jinping, a iniţiativei „Made in China 2025” este o declaraţie fără echivoc a intenţiei de a depăşi S.U.A. în ceea ce priveşte implementarea celor mai noi tehnologii menite să revoluţioneze întreaga sferă a activităţilor umane, pornind de la comunicaţii, conectivitate, bănci de date, inteligenţă artificială şi terminând cu domeniul militar. Această iniţiativă, suprapusă pe o altă iniţiativă mai veche, dar de asemenea de o amploare globală, anume „One Belt, One Road”, dă semnale evidente că a trecut timpul în care China stătea în expectativă; acum poate acţiona ca un jucător global care emite pretenţii credibile la împărţirea avuţiei planetare. Desigur, liderii europeni nu pot rămâne indiferenţi faţă de metodele prin care China îşi promovează interesele legate de iniţiativa „One Belt, One Road”.           Prin acordarea de împrumuturi mari unor ţări  din Africa, Asia Centrală, Asia de Sud etc. aceasta se insinuează la vârful deciziei politice a ţărilor respective devenite insolvente şi astfel dependente de Beijing. Deci, aservirea economică a acestor ţări este transformată ulterior în una politică. Astfel, China a reuşit să-şi constituie o vastă reţea de porturi, infrastructuri portuare, depozite, şantiere navale etc., toate situate în poziţii strategice, pe traseul noului „Drum al mătăsii”.

China încearcă aplicarea acestei politici ce s-a dovedit atât de eficientă până în prezent şi în Europa. Astfel, în prezent majoritatea ţărilor continentului au intrat în dialog economic cu guvernul chinez sau cu firme chinezeşti, dintre care sunt 16 ţări ce au început deja să deruleze proiecte majore de infrastructură. Faptul că U.E. nu poate concura cu oferta chineză este o dovadă de slăbiciune, la care se adaugă şi lipsa unor mecanisme de protejare a interesului comunitar. Stabilirea unui mecanism de constrângere devine din ce în ce mai necesar, dar se pare că acest lucru nu este dorit nici de guvernele ţările din Estul, nici de cele din Vestul continentului, din motive lesne de intuit. Astfel, după ce chinezii au cumpărat portul grecesc Pireu, au început tratativele cu guvernul italian pentru cumpărarea portului Trieste şi cu autorităţile daneze pentru a construi un aeroport în Groenlanda. Intenţia de a deţine o poziţie importantă în Groenlanda denotă o viziune mult mai amplă a liderilor chinezi, care se gândesc şi la timpul în care Oceanul Arctic va fi navigabil tot timpul anului şi deci la posibilitatea ca Beijingul să proclame China „ţară arctică”.

Trebuie subliniat totuşi faptul că iniţierea negocierilor cu partenerii chinezi nu însemnă că acestea vor fi duse la bun sfârşit. Tot mai multe piedici au început să fie puse iniţiativelor Chinei, se pun tot mai multe întrebări, se cer garanţii, se ridică obiecţii de ordin politic şi de securitate, se încearcă limitări în cadrul organizaţiilor economice internaţionale la care China este parte. Astfel, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (W.T.O.) negociatorii U.E. împreună cu cei ai Japoniei şi SUA au reuşit să impună limitarea subvenţiilor de stat, iar în caz de încălcare a acestei prevederi să se aplică sancţiuni. Evident că această decizie vizează direct China. Cu toate aceste măsuri de protecţie, lumea (politică, economică etc.) este sensibilă la oferta chinezească şi cu siguranţă liderii de la Beijing, cu răbdarea care îi caracterizează, vor găsi fisuri prin care se va strecura capitalul chinezesc. În concluzie, la întrebarea ce este China pentru UE, un posibil răspuns este că poate fi „cutia Pandorei”, dar indiferent cum se va termina această confruntare planetară în care U.E. este totuşi un jucător secundar, lumea nu va mai arăta la fel. De asemenea, nu putem să nu remarcăm că planurile Chinei sunt într-adevăr grandioase, atât prin dimensiune cât şi prin viziune şi au forţă transformatoare.

Relaţiile economice chino-europene 2025

Multitudinea intereselor dar şi a pericolelor ce pot rezulta în urma extinderii necontrolate a relaţiilor economice dintre U.E. şi China a determinat necesitatea de a stabili o platformă comună pe baza căreia să se desfăşoare cooperarea bilaterală. La elaborarea acestui program au participat centre puternice de analiză economică din China (Centrul de Schimburi Economice, Institutul de Economie şi Finanţe din cadrul Universităţii din Hong Kong) şi din Europa (Bruegel, Chatham House), sprijinite de diferite  grupuri de experţi care timp de 18 luni au studiat şi stabilit domeniile în care cooperarea poate avea loc neobstrucţionată de limitări politice, economice şi de altă natură. Perioada acoperită de raportul final este până în anul 2025. Autorii raportului consideră că pentru cele două mari puteri globale au apărut oportunităţi semnificative care justifică intensificarea cooperării economice bilaterale cu scopul creşterii considerabile a investiţiilor în ambele direcţii. De asemenea, sunt menţionate o serie de obstacole ce stau în calea evoluţiei accelerate a cooperării, printre care diferenţele dintre sistemele politice şi economice ale părţilor par a fi cele mai importante.

Printre cele mai semnificative domenii evidenţiate în raport în care se pot realiza progrese în domeniul cooperării bilaterale menţionăm:
1. cooperarea în domeniul industrial şi al inovaţiei tehnologice, al integrării pieţei financiare, al serviciilor şi pentru stabilirea nivelului investiţiilor străine;
2. definitivarea acordului bilateral privind investiţiile (se consideră că existenţa acestui acord poate impulsiona atât iniţierea unui nou set de reforme economice, inclusiv pe cele privind companiile de stat, cât şi procesul de liberalizare a pieţei chineze;
3. începerea negocierilor pentru realizarea acordului privind comerţul liber între U.E. şi China;
4. participarea activă a ambelor părţi la întărirea mecanismelor internaţionale de bună guvernare (se subliniază faptul că U.E. şi China sunt beneficiari ai sistemului internaţional de comerţ şi că între ele nu sunt dispute de securitate directe);
5. iniţiativa „One Belt, One Road” poate deveni o platformă pentru extinderea cooperării economice şi comerciale bilaterale - se consideră că U.E poate deveni ancora vestică a acestui proiect, instituţiile sale financiare putând juca un rol important datorită expertizei lor în managementul investiţiilor pe termen lung în proiecte complexe de infrastructuri;
6. extinderea cooperării dintre părţi în domeniul securităţii energetice şi a protecţiei mediului, cu accent pe schimbările climatice.

După cum se poate observa, sunt multe intenţii pozitive din care ambele părţi ar avea de câştigat. Ceea ce nu se precizează este cum ar trebui să arate climatul geopolitic pentru ca planul să devină realitate. Acoperirea temporară, limitată, a acestui plan denotă nesiguranţa şi lipsa de predictibilitate ce caracterizează climatul politic internaţional actual. Considerăm  că este formulat destul de prudent şi nu are o valoare strategică, ambele părţi având posibilitatea să continue ca şi până acum, să revină la zero sau să amplifice cooperarea în funcţie de interese. Poate că anul 2025 este considerat de liderii europeni termenul la care Europa va trebui să ia o hotărâre în ceea ce priveşte calea pe care va merge.