Dumneata sau tu ?

„Te aşteptăm la emisiunea noastră...", „Vei urmări ...", „Vei avea ocazia să ...", „Tu cu cine faci banking?", „Pentru comoditatea ta...", „Îţi vom prezenta..." etc. etc. Sunt formule cu care zilnic suntem bătuţi pe umăr şi înghiontiţi de originalii post-modernişti năvăliţi peste oraş şi revărsaţi pe piaţa post-decembristă ca boabele de mazăre scăpate din borcan. De la o companie de prestare servicii, primesc cu câtva timp în urmă o scrisoare care debutează cu „Dragul nostru client, vrem ca tu să te bucuri de servicii de cea mai bună calitate ..." şi continuă până la sfârşit să mă tutuiască ca un vechi şi bun amic pe care, însă, eu nu-l cunoşteam decât din reclame. De ce nu „Vă aşteptăm", „Veţi urmări", „Veţi avea ocazia", „Vă prezentăm", „Pentru comoditatea dumneavoastră"!?

Ei, asta-i bună! Da' învechit mai eşti prietene! Uite, d-aia! Pentru că suntem liberi şi că trăim în democraţie! Ce atâta „dumneavoastră"? Poate vrei să zici şi „dumneavoastră tovarăşe", ca să fie tacâmul complet. Ai cumva, nostalgii după vremurile trecute? Trezeşte-te, amice, trăim în secolul al XXI-lea! I-ai auzit pe americani şi pe engleji cum zic „you", adică „tu", şi şefilor şi profesorilor şi preşedinţilor? Fără mofturi şi scorţoşenie!? Direct şi prieteneşte! Stilul apropiat! Ai auzit de el?

Eu am auzit de stilul apropiat, dar am mai auzit şi că pentru a te manifesta apropiat faţă de o persoană, trebuie, mai întâi, să te asiguri că şi ea vrea să fie apropiată faţă de tine, căci dacă nu, iniţiativa ta se cheamă grosolănie. Nostalgie faţă de trecut? Nu neapărat dar, mărturisesc faptul că nu am nici un complex în a regreta dispariţia unor lucruri la care unii din prezent vor să renunţe numai pentru a fi, cu orice preţ, moderni și breji. Nostalgie faţă de buna creştere, da, indiferent de timpuri şi de vreme! În plus, nota bene, nu comuniştii au inventat politeţea şi buna creştere, aşa cum, fără să vreţi, sugeraţi. Ei s-au străduit să imite manierele „claselor decăzute", intuind că era vorba despre ceva de bine, chiar dacă nici ei nu înţelegeau pe deplin faptul că respectul faţă de ceilalţi nu izvorăşte decât din respectul faţă de tine însuţi. Mai confundau şi respectul propriu-zis, adică cel câştigat, cu respectul impus prin frică, precum în dresajul animalelor, dar noţiunea ca atare o acceptau şi o promovau după înţelegerea vremurilor. Înaintea lor, a „dumneavoastră tovarăşe", a existat şi un „dumneavoastră domnule elev", formulă de dinaintea războiului pe care un elev de ciclul gimnazial o folosea atunci când se adresa unui elev de liceu. A mai existat, tot pe vremea aceea, şi un „dumneata sau tu", când îndrăgostiţii ezitau mult până să se adreseze unul altuia cu „tu" şi nu o făceau decât atunci când erau siguri de sentimentele lor şi de reciprocitatea acestora.
Desigur, rapiditatea cu care trăim astăzi ne face să scurtăm etapele dar nu să le sărim pentru că, atunci, vom cădea direct în grosolănie.

„You", adică dumneavoastră

Americanii şi englezii, după unii, ar zice „you", adică „tu", şi şefilor şi profesorilor şi preşedinţilor. Trebuie să-i dezamăgim pe adepţii adresării libere, „fără mofturi şi scorţoşenii", şi să le spunem că „you", în engleză, nu înseamnă „tu", ci înseamnă voi sau „dumneavoastră", deci este forma de plural a pronumelui personal.

În engleza veche existau forme pentru pronumele personal atât la singular, cât şi la plural. La singular persoana a II-a se folosea „thou", iar la plural aceeaşi persoană, se folosea „ye" sau „you". După cucerirea normandă, sub influenţa formelor curtenitoare din limba franceză, se generalizează folosirea formei de la persoana a II-a plural pentru adresarea politicoasă. Treptat, se renunţă la toate formele persoanei II-a singular („thou"- la nominativ şi vocativ, „thee"- la dativ şi acuzativ, „thy" sau „thine"- la genitiv) şi se înlocuiesc cu „you" (la nominativ, dativ, vocativ, acuzativ) şi „your" (la genitiv). Din acea perioadă, „you" s-a folosit atât pentru „voi" sau „dumneavostră", cât şi pentru „tu". Deci, încă o dată: forma de la plural a înlocuit-o pe cea de la singular şi nu invers, cum se încearcă astăzi să se impună în limba română, de către unii care nu se sinchisesc prea mult nici de limba româna și nici de limba engleza, în goana lor după contestare cu orice preţ. Evoluţia a fost de la vulgar (mă refer la sensul iniţial al cuvântului) către complex, la curtenitor şi politicos. Cum la noi vulgarul (aici nu mai sunt singur că mă refer doar la sensul iniţial) se revarsă ca o maree de petrol deversată dintr-un tanc eşuat la marginea civilizaţiei şi este aplaudat ca modernism, lucrurile pot să ia amploare dacă nu luăm aminte. Astfel, din aceeaşi necunoaştere înfumurată şi alergare după noutăţi, se fac uneori traduceri de-a dreptul ridicole la filmele englezeşti. Adresarea „You, sir!" pe care un şofer o foloseşte pentru șeful său sau un soldat pentru superior este tradusă de unii din bravii noştri interpreţi cu „Tu, domnule!". Probabil reminiscenţe ale subtilităţilor lingvistice sub-locale de genul „măi, doamnă" sau „băi, domnule".

Orie e albă ori e neagră

Evoluția formelor de adresare de la „tu" la „dumneavoastră", a urmat în toate limbile o cale lungă, de secole și secole (poate că vom avea ocazia să vorbim, vreodată, şi despre ea). Această evoluţie a urmărit îndeaproape însuși cursul civilizației umane. Să renunțăm la formele de adresare politicoasă ar fi similar cu a renunța la civilizație, a ne întoarce cu veacuri în trecut, a intra în grosolănie şi în vulgaritate. Nota bene, grosolănia, atunci, la începuturi nu exista pentru că nu existau termeni alternativi. Grosolănia este o podoabă care ne aparține nouă, cei care, având forme evoluate care nuanţează sensuri şi raporturi, le ignorăm şi alegem spre folosință formele necioplite.

Despre cei care consideră „scorţoşenie" folosirea pluralului de politeţe, nu se poate spune altceva decât că au o foarte vagă idee despre această noţiune elementară de comportament, numită politeţe. Dar, dacă se simt încorsetaţi de multitudinea formelor pronumelui personal din limba română şi se încurcă în nuanţe, pot renunţa şi ei, la unele, la cele de singular, de exemplu, precum englezii. Dacă tot vor să îi imite cu orice preţ, să îi imite corect, în cunoștință de cauză.

Se pare, însă, că pretinsa simplificare a limbajului de adresare, prin folosirea amicalului „tu", în loc de „dumneavoastră", a singularului în loc de plural, nu este acceptată în ambele sensuri de către promotorii ei, bănuind că, pe undeva, s-ar putea totuşi ascunde ceva nu tocmai cuşer. M-am dus la centrul de relaţii cu publicul al amintitei companii de prestare servicii, cea care mi se adresase în scris cu „tu", şi am încercat să îi vorbesc şi eu casieriţei tot la singular, gândindu-mă că, dacă aceasta era politica firmei, nu era frumos să contrazic. I-am arătat scrisoarea şi am întrebat-o: „Spune-mi, te rog, ce ar trebui să fac pentru a..." Atât i-a trebuit respectivei dudui, numai că nu m-a făcut derbedeu, pentru că necivilizat se vedea clar că eram, după modul în care mă adresasem unei persoane necunoscute, cu singularul în loc de plural.

Stimaţi creatori şi vorbitori originali de limbă română prost-modernă (nu este greşeală de ortografie), măcar puţină consecvenţă!

De unde, încotro?

Ignorarea pluralului de adresare și folosirea ostentativă a pretinsului limbaj amical declanşează o altă incongruenţă lingvistică şi comportamentală, la fel de inestetică şi de agresivă: promovarea apelativelor rurale „nea" (prescurtare de la nenea) şi „fă" (prescurtare de la fată) ca pe nişte trofee şi dovezi ale modernismului retro. „Nea" se întinde ca o pecingine peste oraşe, odată cu explozia posturilor de televiziune care, în lipsa unor ziarişti calificaţi şi educaţi pentru acest gen de media, au fost nevoite să improvizeze cu persoane provenite din medii diverse, şcolite cu aproximaţie dar grăbite şi hotărâte să epateze cu ceea ce cred că ştiu, de fapt cu ceea ce nu ştiu, cu exprimări cât mai noi, oricât de vechi ar fi în fond. Astfel, cunoscutul interpret de muzică populară Benone Sinulescu este numit de prezentatorul unei emisiuni de televiziune drept „Nea Beni". Celebrul antrenor Mircea Lucescu (licenţiat în comerţ exterior, vorbitor a mai multe limbi străine şi campion, atât ca jucător cât şi ca antrenor) devine „Nea Mircea", reputatul cântăreţ Gică Petrescu, era „Nea Gică" pentru niște specialiști în mass media care puteau să-i fie cel puțin nepoți, nu numai ca vârstă dar și ca prezență publică sau artistică. Exemple de felul acesta pot continua cu zecile.

Din interiorul micului ecran care se lungește spre noi tinzând să ne confiște comportamentul și să ne dicteze gândurile, slujbașii săi, urmași închipuiți ai enciclopedistului Pico della Mirandola ameţiţi de perfidele succese de audiență și ferm convinşi de misiunea lor civilizatoare, promovează cu o categorică încântare de sine „valorile" noi, după chipul şi asemănarea lor, valori cu efect garantat și verificat în mediile din care au fugit. Aşa a apărut şi a năpădit „sticla" vedeta de astăzi, năvalnică, agresivă, lacomă, certăreaţă, obraznică şi vulgară, care a fugit spre luminile bulevardelor, lăsând vraiște ușile casei părintești și ocolind cât mai pe departe sfaturile lor și îndemnurile dascălilor, toți niște muceziți și niște anacronici. Aici, în mediul bulevardier, nu pierde vremea. Nu se uită cum se îmbracă lumea, cum mănâncă, cum vorbeşte, cum scrie, cum gândeşte, pentru că n-are timp. Îşi face loc cu coatele spre scaune înalte şi cât mai la vedere, strigă şi ameninţă la cine-i stă în cale. N-are timp. Tropăie cu cizme nămolite peste parchete lustruite, covoare, accente, acorduri gramaticale şi cuvinte. Ca să acopere rupturile din turul limbii române pe care crede că o vorbeşte, a învăţat repede nişte petice colorate din limba engleză şi le lipeşte grăbit cu cocă. Nu are timp să le mai şi coasă. Tutuieşte pe toată lumea, le ştie pe toate, oricum ceea ce merită știut, adică ceea ce e „haios" sau aduce bani. Seara merge la televiziune. Stă până aproape de ora doisprezece şi va încasa peste doisprezece mii. Trece din emisiune în emisiune, de pe un canal pe altul, face audienţe şi aduce câştiguri. Explică dând din mâini, dând cu părerea, dând verdicte, dând sfaturi, dând savant cu presupusul şi se aprobă singură dând din cap. Stabileşte ce este greşit, ce ar trebui să facem, ce şi cum ar trebui să scriem, să vorbim şi ce să înţelegem noi din ce ni se întâmplă nouă astăzi.

Tinerii liceeni iau aminte cu invidie şi, sub imperiul aceleiaşi impetuozităţi de originalitate şi dorinţă de ieşire din anonimat, cred că este foarte „trendy" şi „cool" să se adreseze fetelor cu „fă" (fete care se simt vrăjite de masculinitatea termenului), să facă sex la şcoală, să asculte muzica tare, tare, tare (cum zice şi cântecul), să consume alcool, tot tare, să se drogheze (fumatul e învechit şi face rău), să ameninţe sau chiar să lovească profesorii retrograzi, să meargă pe stadioane la „smardoială", că numai proştii se mai duc să vadă întrecerea sportivă. Noi rămânem cu gura căscată, interzişi sau amuzaţi de acest particular tupeu şi nu oprim noroiul să ne intre-n case odată cu inundaţiile de după dezgheţ. Privim cum acumulările civilizaţiei citadine se scufundă în vulgaritate şi stupid. Cum sunt trase înapoi, răsturnate, risipite, negate, acuzate, alungate şi batjocorite. Cum civilizaţia noastră, se hârtopeşte. Cum se hârtopeşte de dăm cu toții în gropi. Sărim din gropi în gropi şi, uneori, filozofăm pe marginea blestemului Meşterului Manole care ne întoarce mereu de unde am plecat, în lipsa unui sacrificiu pe care nimeni nu este dispus să îl accepte. Și filozofând ne considerăm absolviţi de indolenţă şi exceptaţi de la prostie.

Încotro mergem? Renunţăm la „dumneavoastră" şi rămânem doar cu „tu"? Renunţăm la politeţe, la comportamentul civilizat şi le declarăm inutile, depăşite, expirate? Dumneavoastră ce ziceţi? „Tu" ce crezi?