Televiziunea este o modalitate subtilă de control al minţii, la fel sau chiar mult mai nocivă pentru organism decât oricare alt drog. Drogurile constituie o ameninţare la adresa ordinii sociale, televiziunea este însă un drog esenţial care creează dependenţă, transformându-ne într-un fel de mutanţi, alternâdu-ne nivelul de cunoştinţă şi de conştiinţă, facilitându-ne evadarea din vicisitudinile realităţii cotidiene, în altele mult mai grave şi deformatoare. Pentru noua metodă de spălare a creierelor, românii (dar nu numai ei) sunt hipnotizaţi, folosindu-se tehnici subtile, care, cuplate cu efectul televizorului asupra undelor creierului, fac să pară infantilă ingeniozitatea celor mai erudiţi psihologi. Ce şi-ar putea dori mai mult un guvern sau o altă organizaţie decât o masă de zombie uşor manevrabili?
În anul 2006, televiziunea postdecembristă (aşa zis) Română şi „liberă"... de noţiunea adevărului, a realităţii şi a bunului simţ , TVR 1, a „organizat" şi a pus în scenă un serial de spectacole sub incitantul generic „Mari români", menit să îndeplinească „misiunea imposibilă" de a selecta, în ordinea importanţei, primii zece mari români din istoria neamului. Realizat şi regizat execrabil - se pare, intenţionat - cu comentatori neabilitaţi pentru astfel de judecăţi de valoare, circul televizat s-a străduit (şi a reuşit) să se situeze foarte departe de ceea ce sugera genericul. Moderatorii-prezentatori, „dotaţi" sub orice barem al profesionalismului - un fel de „manelişti" sui generis - au contribuit substanţial la eşec, astfel încât emisiunilor dedicate acestui subiect să li se potrivească mănuşa binecunoscutei reclame de bâlci: „Pe afară-i vopsit gardu'... înăuntru-i leopardu'..." În locul unor prezentări sobre, echidistante şi documentate, spectatorii din întreaga lume au asistat la o bufonerie de proastă, de lamentabilă factură. Complăcându-se în jocul murdar al parodierii a tot ce înseamnă noţiunea de ROMÂN, unii pretinşi intelectuali s-au prostituat fără jenă în văzul a milioane de spectatori, documentarele lor din categoria „Opera de trei parale" descalificându-i din start. De ce revin după atâţia ani asupra contestatului sondaj televizat? Pentru că, în ultima vreme, spectacolul s-a repetat, dar la o altă scară, cu un alt raport, cu alt scenariu, cu altă regie şi cu alţi actori. De la microfonul înaltei instituţii, a doua clădire ca mărime din lume - construită din ordinul şi sub directa supraveghere a primului preşedinte al ţării - numită astăzi Parlamentul României, ultimul fost rege Mihai a dat un nou şi trist spectacol. Piesa de teatru a avut ca spectatori, alături de băştinaşii-aplaudaci ai clădirii, o serie de purtători de titluri nobiliare, un fel de „floarea cea vestită a Apusului", aduşi cu arcanul de, mă rog, aşa-zisa, „Casa Regală a Republicii România". Dacă în 2006 nu am avut timpul necesar pentru a viziona toate reprezentaţiile sfertodocte din serialului celor zece pentru România, acum răbdarea mi-a fost pusă la grea încercare de sunetele greu articulate ale unui om ajuns la vârsta senectuţii. Vocea vorbitorului şi sunetele emise pe o frecvenţă puţin accesibilă auditoriului şi auzului meu, au atins pragul unei perceptibilităţii extrem de incoerente. Din păcate, Senectutea Sa nu şi-a cărat, o dată cu anii, şi bagajul demnităţii pierdute prin trădare în urmă cu 67 de ani, iar despre conţinutul mesajului - nu tocmai original, cum se afirmă cam prin toate mediile - nu voi comenta, ar fi de prisos. Să fi fost un act de les-ex-majesté? Las pe alţii mai avizaţi decât mine să răspundă, dar e păcat să-ţi baţi joc de un om în etate.
Spectacolele-circ din 2006 au fost groteşti. Documentarul despre Ştefan cel Mare a fost stropit abundent cu ketchup de către însuşi autorul-interpret, chipurile, pentru redarea aspectului „sângeros" al luptei, acelaşi personaj pufăindu-şi, printr-un pai, fumul de ţigară asupra machetei cu soldaţi de plumb. În înalta sa ne-înţelepciune, maestrul a crezut că va reda mai sugestiv atmosfera bătăliei de carton. Am rămas cu un gust amar. În făcătura cu pretenţii de film documentar despre Mareşalul Ion Antonescu, istoricul-„avocat al apărării" mareşalului (etichetat astfel de către prezentatoare), s-a comportat lamentabil da capo al fine, asemănându-se până la identificare, cu „avocatul apărării" din procesul-simulacru al Ceauşeştilor. „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!".[1] El a reuşit astfel să interpreteze celebra „arie a calomniei", nu la fel de talentat ca Don Basilio, dar la fel de calificat ca Bărbierul din Sevilla. În cazul său, marea minciună rămâne doar „adevărul lui", trunchiat şi scos din contextul evenimentelor vremii. „Machiavelismele" fac parte integrantă din contemporaneitate, nu-i o noutate pentru nimeni. Nu exclud posibilitatea ca spectacolul să fi constituit proba pentru ocuparea fotoliului de şef al diplomaţiei româneşti, oferit ulterior. Vă mai amintiţi, cred, de acel „Yes-man", campion al gafelor de pe scena internaţională.
Un alt istoric-comentator-făcător-de-documentare pomenea, cu acelaşi prilej, de cunoaşterea „în întreaga lume" a „românului" neaoş, Richard Wurbrandt. Dacă s-ar fi efectuat un sondaj, risc aprecierea că nici 0,01% dintre români nu auziseră până atunci de personajul în discuţie. Concluzia logică: lista nu a fost constituită după voturile telespectatorilor, ci la „comandă". Ca să înscrii în lista primilor zece mari ROMÂNI un alogen-flotant pe meleagurile româneşti, un profitor al învăţăturii de la şcoala kominternistă moscovită şi al oportunităţilor prilejuite de „răsturnarea situaţiei", un om care nu a făcut nimic pentru români, este nevoie de mult tupeu; dar nu el este de vină. Aşa or fi glăsuit „indicaţiile preţioase" venite din sfere străine de interesele neamului românesc (ca şi personajul în cauză). Am remarcat atunci pe Internet următorul comentariu: „Tocmai am văzut emisiunea TV de joi seara despre Mari români cu «confruntarea» Eminescu - Wurbrandt. Până la urmă, Florin Iaru - unul dintre prezentatori - şi-a călcat pe suflet şi a afirmat: „... cvasitotalitatea voturilor pentru pastor vin din U.S.A. şi anume de la câteva comunităţi penticostale, în care probabil marea majoritate a «fraţilor» nici măcar nu ştiu unde e România pe hartă." Cum o fi aflat, nu ştiu, dar n-am spus-o eu. Ca să introduci un astfel de personaj în lista MARILOR ROMÂNI, ignorând martiriul lui Constantin Brâncoveanu, mi se pare de-a dreptul o mârşăvie, o insultă nemeritată la adresa poporului. Să aşezi pe Românul etern Mihai Eminescu în aceeaşi balanţă cu „românul" temporar, Richard Wurmbrand, mai mult decât atât, acesta să-i devanseze ca poziţie pe Mihai Viteazul, pe Mareşalul Ion Antonescu, pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mircea Eliade, pe Constantin Brâncuşi şi de ce nu, pe Nadia Comăneci (i-am numit numai pe cei din lista finală), mi se pare mai mult decât absurd, incalificabil. Este chiar condamnabil! Dintre cele vizionate, doar documentarul actorului Mircea Diaconu s-a înscris în decenţa obligatorie, ce se impunea faţă de marile personalităţi ale istoriei românilor, cu „luminile" şi „umbrele" lor. Îmi amintesc un fapt foarte „curios", constatat atunci când am încercat să votez pentru unul dintre cei zece. Am sunat la numărul de telefon indicat pe ecran şi... surpriză - robotul mi-a comunicat: „Post telefonic deranjat temporar". Crezând că am greşit, am format numărul de mai multe ori, de fiecare dată primind aceeaşi replică. M-am aşezat în faţa tastelor, dorind să transmit votul la adresa electronică afişată pe ecranul televizorului. Ce credeţi? După ce am scris adresa, mi-a apărut anunţul „pagina este în revizie". Ce ghinion pe capul meu!?! Mă întreb câţi vor mai fi fost în situaţii similare? Acestea se petreceau în timp ce pe ecranul televizorului, procentele „votanţilor" se modificau cu rapiditate... No comment! 
În vara acestui an, 2011, odată cu rememorarea celebrului ordin al Mareşalului Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!", s-a declanşat o încrâncenată şi desuetă campanie pro-monarhistă. Senectutea Sa, „Mihai-şi-atât", dispărută vreme de decenii din viaţa românilor, a fost adusă în atenţia lumii ca o veche piesă de muzeu, arătată precum „Cloşca cu puii de aur" şi urcată pe un tron imaginar. Copil fiind, „Majestatea sa" a fost condus de alţii, acum, în a doua sa copilărie, istoria se repetă. Chiar dacă mă repet, nu comentez respectul datorat unui om aflat la vârsta senectuţii, ci nemeritatele elogii aduse unui fost monarh, neloial neamului românesc. Trăim într-o lume nouă, doar că nu este nici mai bună, nici mai sănătoasă decât cea dinainte. De fapt, ea începe să semene din ce în ce mai mult cu „vremurile întunecate", cu gloate de analfabeţi care se supun autorităţii unui nou tip de „luminaţi". Circul organizat de instituţia publică TVR, plătită din taxa impusă contribuabilului român, este de neacceptat. Prin prestaţia sa, Parlamentul României şi posturile naţionale de televiziune au demonstrat şi în 2006 şi în 2011, că nu sunt decât noi instrumente de spălare a creierelor şi de îndobitocire premeditată a românilor.
-----------------------------
[1] „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!" Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla – act.II, scena 8. Cuvinte din faimoasa tiradă a lui Don Basilio, care l-a inspirat pe compozitorul italian Rossini să compună celebra „Arie a calomniei".