Prin ochii presei autohtone moldovene, ai mass-media interne românești și din perspectiva presei internaționale, Moldova de peste Prut se vede ca fiind un stat mic, eterogen, suferind de vechi și mai noi tendințe secesioniste, măcinat de lupte politice interne și supus presiunii în continuă creștere exercitată de marile puteri interesate să-şi promoveze propriile interese. În spatele acestei imagini, un observator atent și imparțial descoperă un stat care încearcă, mobilizându-și toate forțele interne, să respire liber. Dar, în contextul politic, economic şi de securitate internaţional actual, supus globalizării dar și disputei acerbe pentru zonele de influență, pentru o țară mică precum Republica Moldova încercarea de a respira liber reprezintă deja un important factor de risc. De aceea, o asemenea îndrăzneală nu poate rămâne fără urmări vizibile cu ochiul liber sau ascunse atent sub mantia impenetrabilă a manipulării profesionale. Iată numai o parte dintre motivele pentru care strădania de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în Republica Moldova rămâne, pentru oricine încearcă, o tentativă temerară.

România și Republica Moldova. Surori, prietene sau numai vecine?

În România, a vorbi despre Moldova de peste Prut a devenit o modă. Vrea cineva să demonstreze cât de mare ar putea să fie România și nu este? Aduce în discuție Unirea şi şansele pe care ambele țări le-au ratat din cauza indeciziei sau a trădării ideei de „România Mare” de către conducătorii neocomuniști ai vremii. Dorește cineva să dovedească cât de mult iubește el stirpea românească și propășirea ei oriunde s-ar afla ea în lume? Deschide vorba despre frații moldoveni, despre cât am putea noi să-i ajutăm și cum nu o facem decât de fațadă. Intenționează cineva să acuze Rusia de amestec în treburile interne ale statelor vecine? Îți dă ca exemplu ceea ce se întâmplă în scumpa noastră soră mai mică, Moldova. Şi în Republica Moldova, discuțiile despre România sunt la ordinea zilei. După poziția mai mult sau mai puțin oficială a interlocutorilor, după orientarea politică sau după limba pe care o folosesc, cei care vorbesc despre România s-au confruntat fie cu admirația și injuria, fie cu delirul și coşmarul, fie cu expresia patriotismului adevărat sau cu dovada trădării de țară.

Desigur, realitatea istorică a legăturilor de sânge dintre cele două depășește cu mult percepţia simplistă de azi, ilustrată de confruntarea părerilor personale sau a intereselor politice de moment. În 1812, după Războiul ruso-turc, prin Pacea de la București, Turcia ceda Rusiei ceea ce nu stăpânise cu adevărat niciodată: partea de Est a Voievodatului Moldova. Apărea, astfel, Gubernia Basarabia denumită, mai apoi, în 1917, Republica Democratică Moldovenească (R.D.M.). RDM a existat doar câteva luni, până în martie 1918, când Sfatul Ţării a votat ca teritoriul său să se alipească Regatului România, unire consfințită doi ani mai târziu prin Tratatul de la Paris (1920) și care a durat puțin peste două decenii. În iunie 1940, urmare a Tratatului Ribbentrop-Molotov, trupele sovietice invadează și ocupă teritoriul fostei R.D.M. Aproape imediat, în august 1940, U.R.S.S. proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.). Deși eliberată și readusă României de trupele române și germane în prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu sfârșitul războiului, R.S.S.M. revine Uniunii Sovietice unde rămâne până la destrămarea acesteia din urmă în anul 1991.

A doua independență este proclamată la 27 august 1991, când R.S.S.M. devine Republica Moldova. După numai câteva ore, noul stat este recunoscut de guvernul de la București. Acesta este momentul în care relațiile dintre cele două state încep să se dezvolte pe baze cu totul noi.

Pentru perioada cât a existat R.S.S.M., parte integrantă a U.R.S.S., relațiile cu Republica Populară Română (R.P.R.) devenită apoi, după 1965, Republica Socialistă România (RSR), s-au derulat prin intermediul Moscovei. „Se știe că raporturile dintre R.S.S.M. și R.S.R. din întreaga perioadă a U.R.S.S. erau conturate de relațiile politice dintre Moscova și București. De aceea, cooperarea cu partea română a cunoscut perioade de ascensiune, dar și de stagnare [...]. Apropierea geografică, unele aspecte ce țineau de partea lingvistică și culturală care se remarcau între „moldovenii” din R.S.S.M. și românii din RSR, deranjau autorităţile, fapt care a condus la declanșarea unei adevărate campanii propagandistice împotriva „naționalismului român”, iar principalul scop era de a face din România un oponent ideologic și politic, poate mai periculos decât țările capitaliste și „imperialismul american”, considerate de către reprezentanții taberei comuniste ca fiind oponenții tradiționali”[1].

După anul 1991, având ca model reunificarea Germaniei, atât în tânăra Republică Moldova, cât și în la fel de tânăra Republică România apar puternice mișcări unioniste. Mai ales în Republica Moldova, opus entuziasmului valului unionist, se coagulează forțe antiunioniste, susținătoare ale independenței depline. Antiunioniştii argumentau atunci, ca şi acum, că R. Moldova are mai mult de câștigat din apropierea față de Federația Rusă. În timp, chiar unioniștii convinși și-au modificat aspirațiile. De la primordialitatea sentimentului de a se simți pe deplin români s-a alunecat numai spre dorința de a intra în Uniunea Europeană (U.E.) împreună cu România sau de a reuși mai ușor, ca purtători de pașaport românesc, să locuiască și să lucreze în spațiul U.E. Spre exemplu, în 2006, numai 14% dintre moldovenii care intenționau să devină cetățeni români o făceau fiindcă se simțeau români. De șase ori mai mulți doreau cetățenia română doar pentru a avea p

Tot după anul 1991 relațiile politice, economice și militare dintre cele două țări au căpătat valențe noi, România devenind unul dintre principalii parteneri internaționali ai Republicii Moldova. Eforturi notabile economice, financiare și politice destinate apropierii și sprijinului Republicii Moldova au fost făcute de toate guvernele postdecembriste. Pentru anul 2017 spre exemplu, Guvernul României a aprobat cooperarea cu Republica Moldova în 17 direcții importante și a acordat o subvenţie de 550.000 euro în domeniul energiei[2].

Având ca bază analiza de mai sus, răspunsul la întrebarea din titlu rămâne, încă, de actualitate. De ce? Fiindcă cele două sunt surori prin rădăcini, simțire și sânge, sunt prietene în funcție de circumstanțele politice de moment și rămân vecine atâta vreme cât vor fi separate de o graniță.

Interesele geostrategice și geopolitice ale Occidentului în raport cu Republica Moldova

Uniunea Europeană

Procesul de extindere al Uniunii Europene nu este încheiat. Intențiile de apropiere dintre U.E. și Republica Moldova sunt confirmate și concretizate în acțiuni concrete, vizibile și publice. De asemenea, dorința de a accede la U.E. a Republicii Moldova este evidentă, dar obstrucţionată periodic de orientarea unor partide politice spre Comunitatea Statelor Independente (C.S.I. Republica Moldova este membră fondatoare a C.S.I. și, în același timp, membră activă a G.U.U.A.M., inițiativă regională care se opune sporirii influenței Federației Ruse în statele din fostul spațiu sovietic. Cooperarea dintre U.E. și Republica Moldova a fost inițiată prin Acordul de Parteneriat și Cooperare (A.P.C.), semnat la 28.11.1994 și intrat în vigoare patru ani mai târziu, în iulie 1998. Domeniile de cooperare și consens sunt variate, acoperind ariile: politic, comercial, economic, juridic și cultural-științific. Nu este nominalizat domeniul de cooperare militar, R. Moldova păstrând statutul de țară neutră.

Relațiile dintre U.E. și R. Moldova au evoluat rapid: începând cu anul 2004, R. Moldova a fost inclusă în Politica Europeană de Vecinătate a U.E.; din 2005 la Chișinău a fost instituită Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova (practic, înființarea Ambasadei U.E. în R. Moldova); din 2006 este acceptată ca membru cu drepturi depline a Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est; din 2009 participă la inițiativa Parteneriatului Estic; din 2010 devine membru cu drepturi depline al Comunității Energetice Europene și este lansat dialogul U.E.-R. Moldova privind regimul de liberalizare a vizelor; în 2012 este semnat Acordul privind aderarea R. Moldova la Spațiul Aerian Comun cu U.E., etc.

Aflată la contactul cvasidirect cu Federaţia Rusă, Republica Moldova își păstrează interesul pentru U.E., chiar și numai din considerente de strategie politico-economică. Este evident, inclusiv  pentru cel mai puțin inspirat analist, că U.E. nu mizează pe un important câștig economic sau comercial din cooperarea cu această ţară. Bruxelles-ul scontează pe impactul avansării spre Est a influenței sale politice, ceea ce ar demonstra Moscovei capacitatea Occidentului de a-i scoate de sub influență o zonă aflată în proximitatea sa geografică, dar şi atractivitatea democraţiei liberale în opoziţie cu autoritarismul rusesc. Ca exemplu, asemenea tendințe sunt deslușite inclusiv în recenta Rezoluție a Parlamentului European prin care, după 80 de ani de la semnare, este condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. La pct.10 al Rezoluției descoperim consemnate atât perspectiva primirii R. Moldova în U.E., cât și semne ale modului în care transformările politice din R. Moldova (susținute de U.E.) ar putea influența politica internă a Rusiei: „10. Consideră că succesul Ucrainei, Georgiei și Moldovei, care poate fi asigurat numai prin procesul de integrare în U.E., va fi cel mai puternic instrument, prin forța exemplului, pentru a favoriza transformarea pozitivă în Rusia, ceea ce ar permite Rusiei să depășească, în cele din urmă, consecințele tragice ale Pactului Ribbentrop-Molotov.”

N.A.T.O.

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă pentru tânăra și minuscula R. Moldova prezența unor structuri ale giganticei alianțe militare occidentale în directa sa proximitate, precum și perspectiva conlucrării politice și de securitate regională (deocamdată) cu N.A.T.O., să vedem ce scria în cotidianul Timpul.md, în anul 2010, jurnalistul George Damian: „N.A.T.O. stârneşte dezbateri aprinse la Chişinău. Orice atingere a subiectului îndârjeşte pe oricine mai mult decât dezbaterea privind condamnarea crimelor comunismului. Acronimul N.A.T.O. este hârtia de turnesol a societăţii din stânga Prutului. Introducerea în discuţie a Alianţei Nord-Atlantice îi înroşeşte pe unii şi îi albăstreşte pe alţii. Şi ca în chimie, această hârtie de turnesol scoate la iveală componentele de bază ale participanţilor la discuţie, baştina lor”[3].

Enumerarea tuturor inițiativelor privitoare la evoluția cooperării N.A.T.O.-R. Moldova  ar ocupa un spațiu pe care articolul de față nu ni-l permite. Ne vom limita la a prezenta principalele acțiuni care marchează procesul de apropiere dintre cele două. În decembrie 1991, la numai trei luni după declararea independenței, o delegaţie din R. Moldova participă la reuniunea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (C.C.N.A.), un organism permanent de consultări între adversarii de altă dată ai N.A.T.O. în problemele primordiale de securitate europeană. Cu acest prilej, R. Moldova a fost acceptată ca stat membru al acestui Consiliu. În 1994 Guvernul R. Moldova a  semnat  acordul de participare la inițiativa S.U.A. Parteneriatul pentru Pace (Pf.P.). În 1997 N.A.T.O. propune transformarea C.C.N.A. într-un organism mai complex, cu atribute mult sporite, denumit Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic și ca urmare R. Moldova devine membru al acestui Consiliu. În același an este instituită misiunea diplomatică a R. Moldova pe lângă N.A.T.O. Este stabilit un calendar de vizite reciproce între înalte oficialități moldovene și ale N.A.T.O., desfășurat pe parcursul mai multor ani și care a avut ca urmare semnarea mai multor documente, între care Memorandumul de Înţelegere cu Organizaţia N.A.T.O. pentru Menţinere şi Aprovizionare (N.A.M.S.O.) privind cooperarea în domeniul logistic. Începând cu anul 2002, R. Moldova este parte la Grupul de Cooperare în domeniul Securităţii în Sud-Estul Europei (S.E.E.G.R.O.U.P.), parte a Iniţiativei Sud-Est europene (SEEI), care întruneşte în prezent 20 state membre şi 14 partenere. În 2005 este inițiat și în 2006 semnat Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republicii Moldova-N.A.T.O. (I.P.A.P.) care marchează o etapă calitativ nouă în cooperarea dintre cele două părţi. Acest document fixează un şir de obiective importante, precum aprofundarea cooperării cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice, promovarea reformelor democratice în diverse domenii, reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare, consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate etc. În perioada 16-17 iunie 2011, la Chişinău s-a desfăşurat reuniunea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic în formatul sesiunii Grupului Consultativ pentru Politică Atlantică (E.A.P.C./A.P.A.G.), care a reunit 59 de delegaţi din partea Secretariatului N.A.T.O., misiunilor ţărilor membre şi partenere şi statelor membre ale E.A.P.C.

Etapele de colaborare N.A.T.O. - R. Moldova prezentate mai sus dovedesc cu prisosință interesul N.A.T.O. în zonă și preocuparea Alianței de a fi prezentă, prin modalități permise de Constituția R. Moldova (până la probabila sa modificare), la granița cu F. Rusă.

Interesele geostrategice și geopolitice ale F. Ruse în raport cu Republica Moldova

Admitem că, în contextul geopolitic și militar actual, F. Rusă are un spectru extrem de larg de interese, cel puțin similare cu cele ale S.U.A. Interesele strategice ale Rusiei se manifestă în zone geografice diferite, acoperind Extremul Orient, Marea Nordului inclusiv calota glaciară care acoperă Polul Nord, Asia de Sud și de Sud-Est, Oceania, Orientul Mijlociu și, desigur, Europa. Poziția F. Ruse față de R. Moldova, cu câteva particularități, se înscrie în vectorii mai generali direcționați spre Belarus, Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia, Ucraina şi Ungaria, toate poziționate în spațiul de influență ex-sovietic aparținând Europei de Est.

Relațiile bilaterale, de pe poziția de state independente, dintre F. Rusă și R. Moldova au debutat în anul 1991, după dispariția U.R.S.S. și declararea independenței R. Moldova. Însă, legăturile dintre ele rămân tributare pretențiilor de „tătuc” al marii puteri de la răsărit și strădaniilor R. Moldova de a demonstra că este un stat independent care trebuie tratat de la egal la egal și respectat ca oricare alt actor internațional. Principalul motiv de dispută îl constituie acum ca şi în trecut, Transnistria. Transnistria, un teritoriu mic (4163 Km pătrați), cu o istorie zbuciumată, cu o populație preponderent rusă și ucraineană (numai circa 30% dintre locuitori sunt români moldoveni), unde la toate nivelurile se vorbește rusește, reprezintă un punct de rezistență politico-militar de necontestat al F.  Ruse. Din punct de vedere juridic, Transnistria reprezintă regiunea autonomă numită Unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria, din componența Republicii Moldova, aflată la răsărit de Nistru. De facto, este un stat separatist autoproclamat independent,  numit Republica Moldovenească Nistreană (R.M.N.), care controlează acea parte din teritoriul R. Moldova aflată la Est de Nistru (malul estic), cu excepția celor câteva comune din raionul Dubăsari  R.M.N. este recunoscută ca stat de sine stătător de trei țări care, nici ele, nu sunt membre ale O.N.U.:Abhazia,Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud. 

Moldova depune eforturi susținute pentru a obține cât mai mult controlul asupra Transnistriei și de a determina retragerea totală din acest teritoriu a trupelor ruse (ceea ce a mai rămas din cunoscuta Armată a 14-a sovietică). Important de știut este că prezența trupelor ruse în Transnistria este justificată, juridic, prin aplicarea celor stabilite în Convenția semnată de Chișinău și Moscova în 1992, la încheierea conflictului militar dintre Tiraspol și Chișinău.

Situația politică și militară a Transnistriei este atât de complicată și interesele privitoare la controlul acestui minuscul petic de pământ atât de importante, încât au declanșat un război regional (denumit „Războiul Moldo-Rus” sau „Războiul din Transnistria”) care a durat 2 ani (1990-1992). Deși conflictul militar a fost stins la 21 iulie 1992 prin Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a R. Moldova, perfectat la Moscova, situația este și azi tensionată. Se duc încă discuții bilaterale și trilaterale încrâncenate, s-au instituit organisme internaționale de control ori de facilitare a contactelor menite să clarifice pozițiile fiecărei părți precum: Comisia Unificată de Control - Moscova, Chișinău, Tiraspol; Formatul 3+2 - Moscova, Chișinău, Tiraspol + Ucraina și O.S.C.E.; Formatul în discuție 5+2 - Moscova, Chișinău, Tiraspol (membri), Ucraina și O.S.C.E. (mediatori) + U.E. și S.U.A. (observatori). Cu toate acestea, divergențele sunt departe de a fi rezolvate. Au loc vizite ale oficialilor moldoveni la Moscova și ale demnitarilor ruși la Chișinău, se desfășoară frecvente sesiuni de discuții pe tema transnistreană între factorii direct implicați, însă realitatea ne arată că timp de 27 de ani situația a rămas neschimbată. Trupele ruse sunt tot acolo, poziția oficială a Tiraspolului este de independență totală față de Chișinău, Chișinăul susține în continuare apartenența Transnistriei la R. Moldova, marile puteri implicate își exprimă, verbal, suportul pentru una sau alta dintre părți. Cu alte cuvinte este un alt exemplu de război rece, formulă politică mult îndrăgită de conducătorii Rusiei.

Susținerea din partea Washingtonului a fost reconfirmată în iulie 2019: „Statele Unite sunt angajate să asigure o soluționare comprehensivă a conflictului transnistrean, care respectă integritatea teritorială și suveranitatea Republicii Moldova, susținând în același timp un statut special pentru Transnistria”[4]. Pe de altă parte, Moscova, deși oficial respectă apartenența Transnistriei la R. Moldova, conformându-se legislației internaționale, pregătește, se pare, un act de recunoaștere a independenței statului transnistrean. În 2013, întrebat dacă ar fi de acord ca Transnistria să fie inclusă în F. Rusă (așa cum ceruseră autoritățile de la Tiraspol încă din 2006), Vladimir Putin răspunde: „Numai poporul nistrean, poporul care locuiește în Nistrenia, poate să-și determine soarta. Iar comunitatea internațională, inclusiv Rusia, vor avea o atitudine respectuoasă față de această alegere” Deci, „popor nistrean”, nu moldovean și „Nistrenia”, nu Moldova.

Poziția Moscovei faţă de Chişinău este fermă. Din punct de vedere strategic, cedarea acestui teritoriu ar însemna pentru Rusia o nouă înfrângere în lupta pentru păstrarea sferelor de influență. Din punct de vedere militar, ar dispărea până și o ultimă zonă tampon între Federaţia Rusă și N.A.T.O., apropiind periculos de mult cele două tabere adverse. Din punct de vedere politic, Kremlinul ar pierde posibilitatea de a ține în șah pe unionişti şi pe proeuropenii.

Concluzii

Complexitatea temei și restricția de spațiu specifică unui articol, n-au permis o prezentare mai largă a situației politice, militare și economice din această zonă de un real interes pentru marii jucători de pe scena internațională. Republica Moldova, aflată la confluența unor importanți vectori de putere, plasată geostrategic și geopolitic la intersecția intereselor giganților politici și militari ai lumii, se zbate, încă, între propriile tendințe contradictorii. Guverne succesive au avut orientări divergente, șefii statului s-au postat diferit în ceea ce privește apropierea de apus sau de răsărit, dificultățile economice specifice unei țări mici și fără bogății naturale deosebite au îndemnat populația să privească spre acela care oferă mai mult. Unirea cu România pare tot mai îndepărtată, intrarea în U.E. prin forțe proprii pare a deveni un vis încă de nerealizat, accederea în N.A.T.O. nu este permisă de Constituție prin statutul de neutralitate, iar rezolvarea problemei transnistrene, deși pare tot mai apropiată, seamănă tot mai mult cu o Fata Morgana.

Ceea ce trebuie apreciat este încrâncenarea, prezentă la majoritatea forțelor politice din Republica Moldova, de a păstra un stat independent, doritor de afirmare, care luptă, alături de prieteni reali, pentru a fi liber. Este o dorinţă legitimă dar valabilă doar într-o societate ideală. Astăzi „realpolitik” a revenit în forţă. România, ca țară vecină, ca un stat confirmat de istorie a-i fi frate de sânge, va trebui să sprijine aspirațiile firești ale tinerei republici, păstrând neștirbită dorința de a mai fi cândva împreună, așa cum în răstimpuri am mai fost. Atât Bucureştiul cât şi Chişinăul trebuie să înveţe să evite repetarea greşelilor din trecut pe care, până la urmă, le-a plătit poporul român, de la Nistru până la Tisa[5].