George Liviu TeleoacăAnul 2012 este considerat Anul Dragonului şi, ca atare, reprezintă un foarte bun prilej spre a ne reaminti că Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptică, imaginată în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine[1], care a pângărit, prin minciună, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezintă acel semn hieroglific, născut odată cu Tradiţia Primordială, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar.[2] Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât şi în Ţara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor naţional, chiar dacă timpul a modificat semnificaţia sa iniţială. Pentru recuperarea semnificaţiei originare s-au imaginat explicaţi şi s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informaţie, din ultima vreme, a îngăduit acea tratare care să depăşească fisurile încercărilor de până acum. În aceste noi condiţii de documentare, căutările mele m-au condus la concordanţa deplină dintre rezultatul decriptării imaginilor, obţinut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, şi rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistică a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele două abordări conducând la una şi aceeaşi sintagmă[3]. Dar, această concordanţă, plasată la intersecţia a două căi de investigare, total diferite, reprezintă, chiar şi pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului că mi-a fost dat să găsesc citirea corectă şi, astfel, definitivă a multimilenarului semn. Numită, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creată pentru a exprima sintagma Volco-Blac, şi reprezintă cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimică arhetipală. Prin faptul că semnifică Numele Celui Prea Înalt, această hieroglifă, modelată ca un stindard, a şi devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia până în Bretania, timp de peste 2500 de ani, aşa după cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975 [(scanarea este preluată din ediţia în limba franceză,[4] la o jumătate de veac după ce V. Pârvan menţionase în Getica, prima atestare a Dragonului, găsită pe stela funerară a lui Nabkadnezar, anterioară anului 1120 î.Cr.[5]

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reuşit să pună în evidenţă echivalenţa diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum şi masiva lui prezenţă în timp şi în spaţiu, dar fără să fi ajuns la semnificaţia sa. Cercetătorii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaseră faptul esenţial că, în scena cu numărul XXIV de pe Columna lui Traian[6] imaginea lui Jupiter şi imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod intenţionat, faţă către faţă cu o tratare plastică identică, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatră, faptul că cele două chipuri au aceeaşi semnificaţie.

Acest tandem de necontestat al echivalenţei lor, relevă, în văzul lumii întregi şi cu autoritatea impunătoare a Columnei imperiale, că şi Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul său pe măsura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman.[7] În acest fel, realizatorii şi beneficiarii Columnei au înscris, în marmură, importanta semnificaţie religioasă a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte două căi. Dar prin larga sa răspândire, în spaţiu şi în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus şi verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazată pe analogia lingvistică teonim-toponim, utilizată frecvent de savanţii domeniului [8] după ce a fost dezvoltată de Georges Dumézil, [9] iar rezultatele au confirmat că denumirea „Stindardul Dacic" este corectă, întrucât hieroglifa aceasta s-a născut pe pământul României şi în limba românilor, numiţi, iniţial, rămări, aşa cum ne numesc şi azi albanezii, cu această formă rotacizată, care reprezintă cea mai arhaică flexiune a indo-europenismului,[10] flexiune apărută cu cel puţin un mileniu înainte de fundarea Romei Antice. În existenţa sa, multimilenară după cum o atestată figurinele umane cu cap de lup din civilizaţia Vinča[11] (mil.V î.Cr.), arhaica sintagmă teonimică Volco-Blac, s-a răspândit în aproape toată lumea sub forma unui mare număr de variante. Forma Velc-Velc justifică, atât numele de Velchanos, cât şi originea valahică, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul naşterii sale mistice, într-o peşteră de pe muntele Ida, odată cu debutul celebrei civilizaţii minoice, în secolul XXVII î.Cr. Aşadar, Zeus Velchanos a pătruns în civilizaţia insulei Creta ca zeu pre-helenic, aşa după cum, tot pre-helenic a pătruns şi Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istorică pentru apariţia şi dăinuirea cuvântului „valac" în teritoriile balcanice, acolo unde, după încă două milenii şi jumătate, adică, în epoca elenistică (323-31 î.Cr.), mai continua să se desfăşoare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos.[12]

Aici, trebuie menţionat faptul, că şi numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italică, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al meşterilor fierari, reclamă aceeaşi origine valahică. Dar fertila şi bogata vale a Dunării de Jos, numită, în Cartea Cărţilor, Ţara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adică Valahia, continua să reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi şi noi valuri de valahi, numiţi în formă prescurtată ahi, respectiv ahei. Aheii care s-au stabilit în Atica şi în Corint au venerat acelaşi mare zeu valahic al spaţiului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagmă nouă, impusă de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descendenţă fonetică V(B)→M, frecventă, mai ales, în dialectele tracice, după cum a arătat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice. Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica şi în Corint, a lăsat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele şi arhaicul aerolit piramidal, [13] din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios şi, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendară a lui Tezeu[14] , vestigii care au mai putut fi văzute, şi în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenită din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariată şi statuia, în marmură albă, a lui Zeus Meilichios, comandată sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezlănţuit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate.[15] Cu o existenţă îndelungată, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. până în epoca romană, a fost venerată, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes[16], care reconfirmă importanţa omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evidentă într-un mare număr de teonime. Aria lor de răspândire o jalonează foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se înţelege Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a văzut templul de origine al Thassianului, din insula tracică Thassos, aflată cu bogatele sale mine de aur la vărsarea în Marea Egee a râului bulgăresc Mesta.[17] Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structură de consoane MLC, a apărut, în mod firesc, şi teonimul Zamolxe. Forma originară ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dacă avem în vedere faptul că Za-Molxis şi Ge-Beleisis sunt cele două nume, care au coexistat pentru una şi aceeaşi mare zeitate a geto-dacilor, după cum ţine să precizeze Herodot.[18] Dată fiind transformarea legică B→M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se regăseşte, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme. Din nefericire, mai mulţi autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B→M, lăsând în urma lor numeroase polemici, care încurcă drumurile lumii spre adevărurile sale fundamentale. Cu o neglijenţă similară, a fost citit şi numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat că iniţiala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar alţii au crezut că aceeaşi literă ar indica fonemul N, de unde şi multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat. În fond, cele două moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se bănui că litera respectivă trebuia citită din altă perspectivă, adică din perspectiva ioniană, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a trăit Herodot, la Halicarnas, până la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilică, care coincide prin formă cu iniţiala scrisă a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian. Citită, cel mai adesea prin fonemul F, litera digama reprezintă în dialectul ionian fonemul V sau B. Aşadar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se citeşte Be-Beleisis, teonim susţinut pe deplin de hidronimul Vi-Vlăsul (Βυβλεσις rostit azi Βυβασσιης). [19] Pentru că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca formă prescurtată a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovedeşte a fi identic cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Faptul acesta este esenţial şi justifică pe deplin ideea că geto-daci au fost monoteişti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimică arhetipală, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot arăta fără echivoc că: „După câte ştiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele."[20] Or, fără de porecle şi fără de nume, pelasgii,[21] un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu şi-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. Aşadar, aveau un singur zeu, deci erau monoteişti.Pe temeiul faptului că, până în epoca creştină, orice conducător de neamuri era considerat Dominus et Deus, adică Stăpân şi Dumnezeu, cu înţelesul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu", apelativ arhaic, care a făcut carieră parcurgând drumul de la înţelesul de conducător tribal pre-homeric, la cel de împărat al Imperiului Bizantin. După cum bine se ştie, însă, cuvintele se nasc din cuvinte prin metaforizare, iar cuvintele noi sunt receptate tot ca metafore, motive pentru care cuvântul cel nou referitor la stăpân trebuia să etaleze, în mod vizibil, încă din momentul conceperii lui, dubla sa legătură, de înţeles şi de formă, cu cuvântul entităţii supreme de la care a provenit. Pentru cazul de faţă, cele două cerinţe au fost soluţionate simultan prin inversarea vizibilă a celui de al doilea termen al sintagmei iniţiale Be-Beleis, ceea ce a condus la forma Be-sieleB. Procedeul se întâlneşte frecvent şi este denumit anagramare. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs. Pe crestele Carpaţilor, acolo unde îşi aveau sălaşul marii preoţi-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostită sonor Ba-saraB, adică apelativul originar pentru Sarabii şi Basarabii noştri. Privită din larga perspectivă indo-europeană, formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac,[22] înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut[23] ) Volh-V (şaman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po şi episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar şi BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) ... etc., referitoare la instituţia conducătorului sau la nume de conducători, se explică firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creată de marea civilizaţie a vlahilor [numiţi şi volsgi sau pelasgi] în legătură cu ideea de râu, râu care în matricea noastră armânească se exprimă prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz şi astăzi. Fiindcă, spre deosebire de fiinţa umană, râul este atotputernic, atoatedătător şi etern, ca şi un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redată iniţial prin Zeul celtic Lughhieroglifa numită Stindardul Dacic şi ulterior Draco sau, în ultima vreme, Dragon. În legătură cu marea importanţă a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimică arhetipală Volko-Blake, vom mai arăta că primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios,[24] care este tot un Volko, dar fără V, adică un Olkoios. Pentru alte denominaţiuni Olkoios devine Lokoios, de unde şi epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus şi Lykios pentru Apollon, mereu însoţit de corbul, a cărui unică menire, în simbolistică, a fost să reprezinte culoarea neagră, culoare denumită Black în epoca arhaică, iar ulterior λυγαιος–întunecat, în limba greacă. Aşadar, în simbolistică, Volc-ul, adică Lupul, dar şi Black-ul, adică Negrul, tot pe Vlahi, zişi şi Blaki, îi reprezintă. Când vorbitorii sau scribii au renunţat, din comoditate, la prima literă au apărut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios" este şi zeul celtic Lugh[25], la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceeaşi unică sintagmă teonimică arhetipală, motiv pentru care a şi păstrat negrul corb, adică semnul pentru Black, în reprezentarea sa. Dincolo de orice alte explicaţii improvizate cu naivitate, zeităţile-lup sau însoţite de culoarea neagră, îşi afirmă filiaţia lor cu Stindardul Dacic, numit azi şi Dragon. În general, teonimele provin din teonime.
Aşadar, să primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Apă, a cărui moderaţie ne invită la o largă implicare pentru a recepta critic noile soluţionări, pe care nu ni le impune, ci ni le oferă, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare certă: avlake (balaha, în sanscrită), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda) sau Walh-ala, Volsgi (munţi în Laţiu, zişi Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).
----------------------------------------------------------------------
[1] G.L. Teleoacă, Un fals intolerabil în „Legenda aurea", AGERO, rubrica Istorie, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm
-2= G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic şi falera de la Surcea, judeţul Covasna, rev. RĂDĂCINI, Nr. 11/2011
[4] Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61
[5] Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293
[6] Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule", Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen
Krieges", Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896
[7] G.L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nouă, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18
[8]. Alexandru Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în revista „Studii Teologice", Seria a III-a, Nr. 1, ian-martie 2007, Bucureşti, p. 27-43
[9] George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 200
[10] Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22
[11] M. Eliade, Dacii şi lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1980, p. 23
[12] B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16
[13] Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea II, 9(6)
[14] ibidem, Cartea I, 37(3)
[15] ibidem, Cartea II, 20(1)
[16] ibidem, Cartea II, 1(3) şi Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974
[17] Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV
[18] ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV
[19] Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în ediţia Minerva, Bucureşti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591
[20] ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII
[21] Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians
[22] Ion Mugioiu, Elveţia 2006, Pledoarie pentru limba română,http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm
[23] Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 şi 867
[24] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 220
[25] Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh