LICARChermeza sionistă dată peste cap!
 
Luni, 17 februarie 2914, în Aula Academiei Române s-a ținut o reuniune pe tema veșnic vie a Holocaustului. A holocaustului din România, desigur. Era a nu știu câta holocaustologeală - termenul nu-mi aparține, găzduită în cea mai prestigioasă instituție și incintă dedicată adevărului istoric. Numai că de data asta era prima reuniune a holocaustologilor după penibilul (pentru ei!) moment, petrecut cu câteva luni în urmă, când profesorul universitar Vladimir Iliescu, istoric român stabilit în Germania înainte de 1990, excedat de prostiile pe care le auzise de la câțiva antevorbitori, s-a ridicat și a declarat că el, ca istoric și ca bucovinean, ca persoană care a întemeiat o fericită și onorabilă familie mixtă româno-evreiască, știe bine că „în România nu a fost Holocaust”! Probabil că acesta a fost motivul organizării reuniunii de luni: pentru revanșă. Li s-a oferit holocaustologilor prilejul de a veni cu noi argumente, cu noi „informații istorice și mărturii privind holocaustul din România”. Și să infirme astfel declarația intempestivă și iresponsabilă a domnului din Germania! Din păcate, organizatorii au greșit din start: s-au lăudat cu această reuniune, au publicat anunțul respectiv pe site-uri care împărtășesc în lume noua religie a holocaustului, au făcut oarece tam-tam. Așa au aflat de reuniune și mulți necredincioși, așa numiții negaționiști. Unul dintre ei este și subsemnatul. Mă gândeam să merg și eu să ascult la prima mână minciunile holocaustizanților, nu reușesc să mă satur de ele! Nu am norocul să fac și eu o idiosincrasie la acest subiect, poate chiar două, așa cum au făcut majoritatea istoricilor români, inclusiv cei academici, de ocolesc acest subiect cu batista la nas (a se vedea mai jos, în continuare, motivul exact!).
Mă gândeam chiar să cer cuvîntul, dacă se va putea, și să-i mulțumesc domnului profesor Vladimir Iliescu, la locul faptei, pentru fapta sa minunată! Să ne trăiți, domnule profesor, alături de distinsa doamnă profesoară Maria Iliescu! ... însă nu prea îmi convenea ora. Am primit din fericire un telefon care a rezolvat toate necunoscutele ecuației: m-a sunat un june român naționalist. Se mai întâlnise cu câțiva flăcăi de același calibru și se gândeau să nu lase neonorată invitația de pe site-ul Historia. Și, din una în alta, au alcătuit un text, un fel de potpuriu din textele de pe internet ale subsemnatului Ion Coja, pe care se gândeau să le ofere participanților la amintita reuniune. Tot așa: ca „informații istorice și mărturii privind Holocaustul din România”! Cum că n-a fost, n-a fost niciun holocaust, după capul lor și al autorului antologat.
M-au sunat și m-au întrebat dacă sunt de acord să mai semnez o dată acele texte.
- Și ce o să faceți cu ele?, am întrebat.
Mi-a plăcut răspunsul:
- Le oferim celor din sală, veniți să afle noi informații istorice etc. etc..
Mi-am dat acordul fără să mai fac vreun moft, iar apoi, luni pe la ora 10, am aflat că operațiunea „chermeza sionistă” - acesta este numele de cod -, a fost un deplin succes. S-au răspândit o sută de mape la fiecare academician prezent în sală, precum și la o bună parte din publicul ne-academic. Mulți dintre ei viitori academicieni. Un public cum nu se putea mai bun! Și mult mai numeros decât publicul care l-a aplaudat cu frenezie pe domnul Iliescu! Așa că fiecare persoană din aulă a avut ce citi în timpul plicticoaselor fonfăieli holocaustologizante, de la pupitrul Academiei, pângărită încă o dată de minciunile arhi-cunoscute! Fiecare mapă conținea paginile care urmează, inclusiv foaia de titlu:
Ion Coja, 17 februarie 2014, ora13
 
Liga pentru Combaterea Anti-românismului (L.I.C.A.R.)
Audiatur et Altera Pars! - Samizdat
 
Cu o parte din informațiile și mărturiile care n-au fost invitate la Reuniunea „Informaţii istorice şi mărturii privind holocaustul din România” organizată de Academia Română, împreună cu Federația Comunităților Evreiești din România, Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului și Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în ziua de 17 februarie 2014, la Aula Mare a Academiei Române.
 
I. Scrisoare deschisă adresată Domniei Sale Domnului academician Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române
 
În legătură cu Reuniunea „Informaţii istorice şi mărturii privind Holocaustul din România” organizată de Academia Română, împreună cu Federația Comunităților Evreiești din România, Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului și Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în ziua de 15 februarie 2014, la Aula Mare a Academiei Române.
Stimate domnule președinte Ionel Haiduc,
Acuzația de holocaust, de genocid, este cea mai gravă acuzație care se poate aduce unui popor, unei națiuni, unei țări! Această acuzație a fost adusă poporului român! Ca români, fiecare dintre noi a luat cunoștință de această acuzație cu maximă îngrijorare și nu ne putem găsi liniștea până când adevărul, oricare ar fi el, nu va fi stabilit cu toată certitudinea.
Este lucrul cel mai firesc ca această acuzație să fie examinată cu toată seriozitatea de instituția cea mai legată de cauza adevărului: Academia Română! Ne bucură atenția pe care Academia Română o acordă acestui subiect! Nu există subiect mai „fierbinte” pentru cei care cercetează adevărul despre români, despre trecutul lor istoric recent sau mai îndepărtat în timp!
În numele meu și al colegilor mei, vă felicit pe dumneavoastră și pe colegii dumneavoastră pentru înțelegerea corectă a obligațiilor pe care le creează cumplita acuzație de holocaust. Cei care au formulat-o trebuie ajutați pe toate căile să-și spună păsul, să-și prezinte „informațiile și documentele” pe care se întemeiază plângerea lor. Academia Română și-a înțeles menirea și, iată, pentru a câta oară oferă nobila și prestigioasa sa funcție de gazdă pentru cei care ne acuză de genocid?!
Domnule președinte Ionel Haiduc,
Dinaintea acestor acuzații de genocid s-a născut și reacția firească de îndoială, de suspiciune, de nemulțumire, ba chiar de contestare față de valoarea probatorie pe care o au „informațiile istorice și mărturiile privind Holocaustul din România”! De pe această poziție de contestare a holocaustului au fost invocate o sumedenie de informații cu grad mare de certitudine, precum și mărturiile inechivoce ale celor mai importanți evrei care au fost contemporani cu acele evenimente, în frunte cu Alexandru Șafran, rabinul șef al evreilor din România, Wilhelm Filderman, liderul evreilor din România, Marius Mircu, scriitor, Nandor Gingold, Moshe Carmilly și mulți, mulți alții. Toți acești evrei de mare ținută intelectuală au mai trăit ani mulți după producerea „holocaustului” și s-au menținut mereu pe această poziție: în România nu a fost Holocaust!
Trebuie precizat că o acuzație de Holocaust, venită din partea evreilor din România sau din partea evreilor din Israel ori din diaspora evreiască, nu s-a produs mai înainte de 1990, ceea ce, evident, Marius Mircu, art-emisscade mult din seriozitatea și temeinicia acestei acuzații!
În consecința celor de mai sus, vă rugăm, stimate domnule Președinte al Academiei Române, să permiteți organizarea, în cel mai scurt timp, a unui simpoziona cu tema simetrică: „Informații istorice și mărturii privind absența României de pe harta Holocaustului”. Titlu probabil provizoriu. Simpozion care să fie găzduit, firește, în aceeași prestigioasă și sacră Aulă a Academiei Române.
Personal mă simt legat de acest subiect prin discuțiile purtate cândva cu marele profesor și om de știință care a fost Alexandru Graur. Sunt convins că dacă ar mai fi trăit să apuce acuzele de Holocaust aduse României, românilor, ar fi fost primul și cel mai vehement contestatar al aşa-zisului Holocaust. Mă simt dator față de Alexandru Graur, care a adus Academiei Române un plus substanțial de prestigiu intelectual și moral, să prezint posterității sale mărturia pe care a depus-o în mai multe rânduri în fața mea și a altor colegi de catedră. Aula Academiei este locul cel mai potrivit pentru lansarea acestei mărturii „privind absența României de pe harta Holocaustului”. Vă rog să nu-mi refuzați posibilitatea de a-l readuce printre noi pe Alexandru Graur. Măcar pe durata câtorva ore „academice”!        
Cu urări de bine, 
Ion Coja, președinte al Ligii pentru Combaterea Anti-Românismului
București, 17 februarie 2014
Anexe la scrisoarea către domnul profesor Ionel Haiduc, președintele Academiei Române
 
Partea întâia
Mărturiile evreilor care neagă holocaustul din România
 
II. Mărturia scriitorului Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu, evreilor
 
Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme - Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:
„- au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;
- a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
- au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;
- au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
- au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;
- evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;
- evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
- cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România - deci salvaţi, din Transnistria -, cca 2000 de copii orfani;
- autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei). […].
- nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareşeum” n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;
- nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;
Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.
La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare - n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei”, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România Marius Mircu - dosar Ana Pauker(preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […].
Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.”
Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.” Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest « mic Israel » din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”.[1] 
Nota: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, dinaintea altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea  Mareșalului, deci buni cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alt evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică a evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte evreii în România.
Marius Mircu, ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel.
 
III. Mărturia specialiștilor de la Yad Vashem - Definiția oficială a Holocaustului
 
Pe site-ul de la Yad Vashem, celebrul memorial de la Jerusalim, apare această definiție a Holocaustului: „În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu - bărbaţi, femei şi copii”. 
Se potrivește oare această definiție pentru legislația anti-evreiască dată de Ion Antonescu sau cu evenimentele petrecute în România și în Transnistria?! Definiția de mai sus are acoperire numai în ceea ce s-a petrecut cu evreii în Transilvania de Nord-Vest, aflată sub administrația Budapestei în acei ani.
A se compara această definiție oficială a Holocaustului cu definiția inventată la Institutul „Elie Wiesel”, unde expresia (și ideea) „decizia de a ucide fiecare evreu” este înlocuită cu ...sinonimul „persecuția împotriva evreilor”. Nimeni, nicio persoană întreagă la minte, nu poate nega că a existat în România un regim vexatoriu, de persecuții la adresa evreilor, regim impus însă de „Uniunea Europeană” de atunci, cu sediul la Berlin. În comparație cu celelalte țări din amintita „Uniune”, România a cedat cel mai greu presiunilor naziste și a impus sancțiunile cele mai ușor de suportat pentru evreii săi!
- Va urma -