Câteva rânduri despre exemplul polonez. Dacă nu ar fi fost o mână de trădători selecționați de serviciile secrete străine pentru a prelua conducerea României cu ocazia loviturii de stat din 22 decembrie 1989, conducătorii României ar fi putut, ca un program minimal, să ia modelul Poloniei, stat apropiat, tot fost socialist, care a fost sub ocupaţie militară sovietică timp mai îndelungat decât România. Polonia este, după părerea mea, un reper la care se pot raporta majoritatea statelor central şi est europene. Imediat după încheierea Acordului din Malta (2-3 decembrie 1989), conducerea Poloniei a cerut Occidentului, cu deosebire S.U.A., să fie iertată de datoria externă, care reprezenta 62% din P.I.B. Statul acumulase o datorie de 34,5 miliarde de dolari. Ratele şi dobânzile nu au fost plătite timp îndelungat şi datoria crescuse foarte mult. În afara acestei datorii, guvernul polonez a permis unor întreprinderi să facă împrumuturi externe garantate de stat. Polonia a negociat fără să cedeze, prezentând drept soluţie altenativă, rămânerea ţării în afara zonei occidentale de influenţă, inclusiv revizuirea în sens pozitiv a relaţiilor ei cu Uniunea Sovietică. Polonia a fost iertată de datoria externă. A mai oferit în schimb importanta arhivă secretă a Tratatului de la Varşovia, mină de aur pentru serviciile secrete ale S.U.A.

Pe parcursul anilor, când Occidentul modela estul Europei și-l aşeza pe şinele pe care intenţiona să-l tragă după el, Polonia a ştiut, spre deosebire de România, să-şi conserve pârghiile statului. Ea nu a admis vânzarea pământurilor ţării la străini, nu a admis vânzarea băncilor la străini, nu a admis privatizarea sectorului energetic, nu a permis înstrăinarea resurselor naturale, nu a admis privatizarea industriei militare şi a altor sectoare de care depinde securitatea naţională. A reuşit să-şi realizeze această protecţie naţională printr-o contribuţie mai largă, a întregii clase politice poloneze, în ciuda faptului că evenimentele au propulsat în fruntea ţării un preşedinte care nu avea decât şapte clase primare şi o şcoală profesională de electricieni. Când a izbucnit criza internaţională din 2008, prin prăbuşirea intenţionată a bursei din New York, Europa a fost zdruncinată. În România, în perioada următoare declanşării crizei, au dat faliment şi au dispărut 500.000 de firme mici şi mijlocii. Polonia a oferit imediat, prin băncile statului, creditare mediului economic la la dobânzi micşorate. De asemenea, guvernul a dispus ieftinirea energiei, tot pentru a sprijini mediul economic şi cetăţenii afectaţi de criză. După un an, Polonia a fost prima ţară europeană care a ieşit din criză. Ulterior, guvernul şi banca centrală au restabilit preţul energiei şi dobânzile din perioada anterioară crizei, pentru a nu afecta stabilitatea statului. Polonia a trecut uşor prin criză datorită posibilităţilor pe care statul şi le-a conservat de-a lungul anilor.

Nişte exemple asemănătoare de modul în care alte state decât Polonia au înţeles să-şi conserve proprietăţile statului şi interesele majorităţii naţionale, le reprezintă şi următoarele două situaţii. În Cehia, după dezmembrarea Cehoslovaciei fără consultarea poporului prin referendum, făcută la dorinţa expresă a Germaniei, s-a repus pe rol problema minorităţii germane din această ţară. După cum este cunoscut, de-a lungul Evului Mediu, regii Imperiului Romano-German au colonizat germani în regiunea Sudetă. În perioada interbelică, numărul germanilor sudeţi atingea cifra de 3,5 milioane. Dorind să-i includă în Reich, Hitler a dezmembrat Cehoslovacia şi a alipit Regiunea Sudetă. Începând cu anul 1945, după înfrângerea lui Hitler, Cehoslovacia a fost refăcută şi germanii au fost expulzaţi. A fost o mare tragedie a unei întregi minorităţi naţionale care crease o civilizaţie înfloritoare în Cehia şi care era acum alungată, oraşe şi sate minunate, dezvoltate, rămânând în urmă, pustii. Germanii din Cehia s-au aşezat în Germania pe pământul gol, în zonele în care li s-a permis, într-o ţară distrusă de bombardemente şi jefuită de către învingătorii în război. În anii 1990, s-a cerut Cehiei să-i repatrieze pe germani şi să le retrocedeze in integrum fostele proprietăţi confiscate de stat după 1945. Cu toate că la conducerea Cehiei se găsea un preşedinte şi un prim-ministru care erau minoritari etnici, Parlamentul şi societatea din Cehia a refuzat categoric repatrierea şi reîmproprietărirea germanilor sudeţi. Nici ameninţarea făţişă şi dură a Germaniei, care a avertizat că Cehia nu va fi primită în Uniunea Europeană, nu a determinat schimbarea opţiunii cehilor. Iată că atunci când o ţară îşi apără punctele de vedere, poate să învingă, chiar când are o suprafaţă mică şi o populaţie de doar câteva milioane. Un exemplu asemănător a fost de întâlnit în Ungaria, care, după ce mediul politic internaţional a făcut mari presiuni în favoarea retrocedărilor faţă de persoane juridice şi fizice, faţă de culte religioase etc., a dat încă de la începutul anilor 1990 o lege prin care toate retrocedările se făceau prin despăgubire în bani, în limita sumei de 30.000 de mărci germane. Legea s-a aplicat şi problema s-a încheiat de îndată. În România, după 22 de ani, continuăm să bulversăm societatea românească cu problemele retrocedărilor de toate felurile, făcute în interese de toate felurile, la presiuni de toate felurile, mai ales străine.

Conducătorii României, chiar preşedintele Băsescu, foştii premieri Năstase, Boc, Ungureanu şi, într-o anumită măsură şi Tăriceanu, au fost preocupaţi să înstrăineze tot ce se putea înstrăina. Ei au dat impresia că principala prevedere a fişei postului domniilor lor este aceea de a veghea ca nu cumva vreun interes străin să nu fie promovat, cu deosebire în dauna României profunde. Dacă statele foste socialiste, actualmente privite ca nişte colonii occidentale, nu-şi apără un minimum de resurse şi de mijloace de care statul are mare nevoie, li se ia totul. Uniunea Europeană este mai hrăpăreaţă decât fosta Uniune Sovietică. Fosta Uniune Sovietică a fost hrăpăreață doar în primii 10-15 ani după război, când a fost preocupată să-şi recupereze datoriile de la foştii ei agresori, după care s-a mulţumit cu controlul politic şi informativ pe care l-a exercitat în zona ei de influenţă, cel mai puţin în România.

Unele state europene, în special Germania şi Franţa, ca şi mari corporaţii internaţionale ce-şi trag influenţa de la Washington şi Tel Aviv, doresc să profite de poziţia lor în Uniunea Europeană, pe lângă Fondul Monetar Internaţional şi pe lângă Banca Mondială, pentru a prelua cât mai multe întreprinderi, resurse naturale, proprietăţi şi afaceri în estul Europei. Dar ce mai vor de la noi, de la români, se pot întreba cititorii noştri. Răspunsul este deja cunoscut în societatea românească: vor aurul şi când spunem aurul ne referim la întregul zăcământ extrem de valoros din Munţii Apuseni, cu wolfram şi cu toate neferoasele de acolo. Mai vor cuprul. Zăcământul de cupru a fost evaluat la aprox. 17-18 miliarde de euro. Fostul prim ministru evreu Mihai Răzvan Ungureanu, cel care a dat Ungariei Fundaţia Gojdu, cu titlu gratuit, a dorit să vândă Societatea „Cuprumin" S.A. Baia mare cu 200 de milioane de euro şi a semnat un contract în acest sens. De data aceasta nu a reuşit pentru că a intervenit SRI, respectiv gruparea d-lui director George Maior şi demersul s-a contracarat, iar contractul a fost reziliat. Căderea guvernului Ungureanu a salvat, sau poate a amânat doar, înstrăinarea cuprului României. Guvernanţii români au sentimentul că totul le aparţine. Resursele subsolului aparţin poporului acestei ţări. De-a lungul istoriei, fiecare generaţie şi-a extras porţia de bogăţii naturale, mai mare sau mai mică, după posibilităţi. Stăpânitorii străini, romanii, austriecii, ungurii, ruşii, au extras şi ei mult, foarte mult. Noii noştri stăpâni vor tot zăcământul, vor porţia tuturor generaţiilor viitoare din România. Aceştia sunt cei mai hrăpăreţi stăpânitori din istoria noastră. Ei sunt hyaena maxima. De austro-ungari, de germani şi de ruşi am scăpat, de iudeo-americani, nu ştiu dacă vom putea scăpa, până când China va prelua întâietatea mondială. Sunt tentat să nu cred că putem scăpa, dar speranţa moare ultima, iar prognoza politică nu este ştiinţă.

Ce mai vor străinii de la noi? O întrebare firească, la care politicienii ne dau răspunsuri puţine şi incomplete. Noroc cu presa, care, adeseori, este un terminal al unor canale informative, sau vocea adversarilor celor care vor să se împroprietărească cu bunurile noastre. Uneori, presa este şi vocea unor forţe, sau a unor personalităţi ale statului care doresc să deconspire unele din marile afaceri în dauna poporului român. Aşa se face că presa primeşte şi informaţii la care, în mod obişnuit, nu are nimeni acces. Aşa am aflat că regimul democrat de la Casa Albă doreşte să vândă României două crucişătoare. Scumpe. Ce să facem cu ele? Marea Neagră este împânzită de flota Federaţiei Ruse, care a adus aici şi o flotă a Chinei, ca urmare a alianţei militare care leagă cele două supraputeri. Ce să facem noi? Să ne luptăm cu flota ruso-chineză, în micuţul nostru lac? Ar fi o nouă prostie. Trebuie să cotizăm în continuare la „aliaţii" noştri americani? Nu ne văd cât am ajuns de săraci şi supra-îndatoraţi? Dorinţa de a pune mâna pe bogăţiile şi pe banii României, promisiunile primite în acest sens de la Traian Băsescu, sunt cauzele care au determinat susţinerea americană pentru menţinerea acestuia ca preşedinte al României. Dintre motivele europene ale susţinerii lui Traian Băsescu, doresc să menţionez unul, respectiv interesul Germaniei. În ianuarie 2012, cancelarul Angela Merkel l-a invitat (chemat) pe Traian Băsescu la Berlin, pentru a discuta probleme economice. Traian Băsescu a fost însoţit de prim-ministrul Emil Boc. D-na Merkel i-a cerut preşedintelui României să vândă cele trei cele mai bune termocentrale din România, Turceni, Rovinari şi Mintia, unor firme germane. Traian Băsescu şu Emil Boc au promis. În momentul în care Traian Băsescu a fost demis, planurile americane şi germane au fost încurcate tare. Acesta este motivul pentru care americanii şi europenii au strigat „au!" şi au intervenit brutal în treburile interne ale României, influenţând deciziile care s-au luat împotriva democraţiei, împotriva dorinţei exprimate clar de către majoritatea românilor, parcă 87%. Personal, nu pot decât să salut replica premierului Victor Ponta la ingerinţa brutală a cancelarului Germaniei. Guvernul României a încheiat un contract cu o societate din China, care investeşte la Rovinari un miliard de euro, desigur cu condiţia ca termocentrala să nu fie privatizată. Chinezii nu vor să se împroprietărească cu termocentrala românilor. Ei vor doar procent din afacere.

Oprind aici şirul rândurilor mele, închei cu una dintre concluziile importante care se desprind. Criza politică actuală (războiul politic în curs) a dovedit din nou că democraţia mult clamată în Uniunea Europeană, este ocolită prin chichiţe avocăţeşti trase de păr, pentru promovarea unor interese ale mai marilor Lumii şi ai Europei. Ori, pentru democraţie au făcut românii sacrificii. Ce le-a rămas, după ce li se ia totul? Le-a rămas dreptul la cuvânt, dar nu-i ascultă nimeni. Le-a mai rămas dreptul la liberă circulaţie, drept care-i înstrăinează de familie, de ţară şi, adeseori, le goleşte sufletul. Bucuria unei situaţii materiale mai bune pe meleaguri străine este plătită foarte scump de fiecare cetăţean în parte. Cât despre România, ea pierde valoarea cea mai de preţ: o mare parte din oamenii buni ai acestei ţări, care acum contribuie la prosperitatea Occidentului. Când se va pune problema reclădirii României pentru români, cu cine se va face ea?