Adevărul se află la Gdansk

Desigur, la vremea povestirii din Fălticeni nu aveam cunoştinţă de toate acestea şi după trecerea a douăzeci de ani am plecat din România, împreună cu soţia şi am ajuns la Paris. Acolo, cu stupoare am aflat că un profesor de la Universitatea din Lyon, Robert Faurisson - pe care ziarele franceze îl etichetau drept rămăşiţă nazistă - îndrăznea să conteste cifra de şase milioane de evrei ucişi de germani. Contesta existenţa şi autenticitatea acelor abajururi confecţionate din piele de evreu, contesta că germanii ar fi fabricat săpun din grăsime de evreu. Pe atunci îmi spuneam: „omul ăsta trebuie să fie nebun să facă asemenea afirmaţii". Personal nu îl puteam crede pentru că auzisem povestea crimelor la care cineva asistase. Fusesem în cimitirul unde mă dusese prietenul meu, „furnizorul", văzusem în 1950 placa pe care scria că acolo s-au îngropat calupuri de săpun fabricat din grăsime de evreu, văzusem mormântul, locul unde fusese îngropat săpunul, în cimitirul evreiesc din Fălticeni. Mă întrebam cum îndrăzneşte omul acela, Faurisson, să spună că nu este adevărat? Nu spunea numai el, erau şi alţi istorici din marea Britanie, din Statele Unite, care susţineau cu tărie cam acelaşi lucru, încât au determinat guvernul german să dispună o anchetă pentru cercetarea şi analiza săpunului indicat că ar fi fost fabricat din grăsime de evreu. A fost arestat directorul din vremea războiului al fabricii din Dantzig, astăzi Gdansk din Polonia, care era acuzat că ar fi dirijat lucrările de fabricare a săpunului incriminat. De această dată calupurile au fost duse la un laborator şi supuse analizei chimice amănunţite. S-a constatat că sunt „erzatz", adică imitaţie de săpun. În ultimii ani ai războiului, pe cînd era director acolo, tocmai cînd a fost fabricat săpunul cu pricina, din depozitele germane lipseau grăsimile naturale şi atunci, germanii, inventivi, au conceput o formulă de fabricare a săpunului cu ajutorul grăsimilor anorganice, asemenea cercetătorilor care au creat cauciucul sintetic „Buna" (germanii nu aveau arbori de cauciuc, dar l-au creat pe acesta care avea multe din calităţile cauciucului natural). Tot astfel s-a întâmplat şi cu săpunul R.I.F., iniţialele având cu totul altă semnificaţie - Reichstelle für Industriele Fettversorguns - Intreprinderea de stat pentru aprovizionarea cu săpun industrial şi nu R.J.F. - care ar fi însemnat Reine Jüdisches Fett - cum fusese interpretată în mod voit-eronat. Directorul a fost eliberat, ancheta a încetat, iar adevărul a ieşit la iveală. Doi istorici, Dietlib Felderer din Austria şi Hardtwood din Marea Britanie şi-au confecţionat legitimaţii de ziarişti şi au mers la Muzeul din Auschwitz al fostului lagăr, unde au discutat cu administratorii Irena Stefanska şi Frantischek Piper, pe care i-au întrebat: „aveţi în muzeu săpun confecţionat din grăsime de evreu? Vrem să ştim ce dovezi aveţi că acest săpun a fost fabricat din grăsime omenească." Nici doamna Stefanska, nici domnul Piper nu au putut prezenta astfel de dovezi. Din ce cauză? Pentru că nici nu existau. Cei doi istorici s-au întors fiecare la casele lor. Profesorul Faurisson, de la Universitatea din Lyon, a avut posibilitatea să intre în contact cu Centrul de Documentare Contemporană din Paris, instituţie agreată de cercetătorii sionişti de unde a obţinut un comunicat care preciza textual: „Producerea de săpun din grăsime omenească este lipsită de bază." S-a demonstrat astfel că aserţiunea fusese lansată de minţi înfierbântate după eliberarea din lagărele naziste. Cu alte cuvinte, a fost o „legendă" care a dispărut ca toate legendele, urmare fiind retragerea tuturor abajururilor şi a calupurilor de săpun despre care se spunea că fuseseră confecţionate din piele, respectiv din grăsime de evreu.

În România legenda continuă

Au trecut anii. În 1993 am revenit în ţară, unde am aflat că la Târgovişte, rabinul şef din acea vreme, Moses Rozen şi prefectul de Dâmboviţa au organizat un ceremonial în amintirea oribilei crime naziste. Din afirmaţiile, atât ale rabinul-şef cât şi ale prefectul a reieşit că românii s-au folosit de săpunul incriminat, ba chiar unii l-au folosit cu bucurie. Revista Cultului Mozaic din primăvara lui 1993 a publicat pe prima pagină articole şi fotografii despre eveniment, prezentând faptele ca şi cum ar fi fost reale. Repet: faptul s-a petrecut după zece ani de când în Occident falsul a fost dovedit. Poate că evenimentul nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu mi-aş fi amintit că văzusem, cu 50 de ani în urmă, un „mormânt" similar la Fălticeni. După doi ani am mers la Târgovişte şi am solicitat administratorului cimitirului să-mi arate locul unde era îngropat săpunul. Mi l-a arătat. Era un grilaj care înconjura un loc cu flori şi iarbă, iar la mijloc se afla o placă pe care scria cu litere româneşti, dar şi ebraice: „Aici zac victimele barbariei naziste, transformate în săpun. Rugaţi-vă pentru ele." Era al doilea mormânt al săpunului pe care îl vedeam... era în 1995. Dovada falsului nu a fost mediatizată aşa cum se procedase când fusese pus în circulaţie. O publicaţie românească de atunci, sub semnătura lui Ion Longin Popescu a publicat un text care pleda pentru menţinerea falsei „legende", de mult defunctă în Occident. M-am întrebat: cui foloseşte perpetuarea acelei minciuni? La Fălticenui nu am mai fost şi nici nu ştiu dacă acel mormânt mai există. Am trecut pe strada Sf. Vineri din Bucureşti. În faţa Templului Coral se afla cândva o menoră mare, neagră, pe piedestalul căreia scria în limbile română şi engleză: „Au murit în ale iadului chinuri şase milioane de evrei între care 400.000 din România, ucişi mişeleşte de fasciştii germani, români şi maghiari." Sub inscripţie se menţiona că monumentul fusese ridicat de „rămăşiţele lui Israel în România".

Notă:
- Prelegerea fost susţinută la Sala Dalles din Bucureşti, la Conferinţa „Ligii Naţionale pentru Combaterea Antiromânismului", din anul 2001,
- Astăzi monumentul din faţa Templului Coral despre care vorbea autorul în anul 2001 nu mai există. A fost demolat chiar de „rămăşiţele lui Israel în România", fapt pentru care avem toată consideraţia. (Nota redacţiei revistei Danubius, an V, ianuarie-februarie 2004)