Din documente: Pentru prima dată de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a purtat o dezbatere pe tema apărării. Au fost identificate acțiuni prioritare pentru o cooperare mai strânsă. Dezbaterea a fost precedată de o reuniune cu Secretarul General al N.A.T.O.. Acesta a prezentat evaluarea sa cu privire la provocările actuale și viitoare la adresa securității și a salutat eforturile în curs și angajamentele asumate de U.E. și de statele sale membre ca fiind compatibile cu N.A.T.O. și benefice acesteia. Nu voi intra în detalii tehnice, ne interesează perspectiva strategică, de viitor. Cert este faptul că până acum, securitatea europeană s-a bazat aproape în exclusivitate pe N.A.T.O., a cărui principală putere rămâne S.U.A.. Dar luând în considerare strategia acestei țări, conform căreia atenția americană se va îndrepta pe viitor mai mult pe regiunea Pacificului, europenii au ajuns în sfârșit la concluzia că va trebui pe viitor să se preocupe mai mult de securitatea lor proprie fără a-i lua în calcul pe americani. Este destul de dificil, din moment ce timp de 45 de ani apărarea europeană în Războiul Rece s-a bazat pe S.U.A., la fel și ulterior. Dar a venit vremea ca U.E. să, ca și entitate politică, să se gândească și la componenta de apărare comună. Cam târziu, zic eu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Rămâne de văzut dacă concluziile din decembrie 2013 se vor materializa, ținând cont de faptul că au mai fost inițiative în acest sens, e adevărat, mult mai timide. Un lucru este cert, S.U.A. încurajează crearea unui spațiu de securitate european, în care membrii U.E. să poată reacționa cu capabilități militare la orice provocări fără să-i mai aștepte pe americani să intervină. Să ne amintim de intervenția aeriană din Libia din 2011, când statele europene au fost în prim-plan, dar de fapt S.U.A. a asigurat 60% din tot ce a însemnat asta, inclusiv logistică, recunoaștere și componentă militară. În 1999, în Kosovo, un oficial militar european recunoștea că fără S.U.A., statele europene nu ar fi fost în stare să pună pe picioare o acțiune nici măcar pe sfert față de cea din Kosovo. Revenind la Libia, în câteva zile puterile europene participante și-au epuizat complet stocul de muniții și rachete inteligente, fapt care a dus la o sincopă în continuarea acțiunilor militare! În această situație, întrebarea de bază este: poate U.E. să se apere, sau poate să-și impună militar statutul, în caz de nevoie?
U.E. nu are nevoie să atace pe nimeni, nici nu are de ce. Este o uniune de state liber consimțită, nu încearcă să includă alte state în componența ei, ba dimpotrivă, sunt alte state care vor să intre benevol în structurile U.E.. Dar asta nu înseamnă că U.E., ca entitate de state, să nu aibă în viitorul apropiat capacitatea de răspuns militar unitar. Președintele, ca participant la acest consiliu, a menționat o serie de concluzii și hotărâri luate aici referitoare la apărarea comună, la modul în care industriile de apărare vor trebui să colaboreze în interiorul U.E. pentru o cauză comună, apărarea comună. Dar la noi, obișnuiți cu disputele interne, au trecut neobservate. Sunt lucruri esențiale de politică externă care ne influențează și ne vor influența pe viitor, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu. Ar trebui să le reținem, deoarece țin de securitatea noastră națională pe viitor. Prioritățile principale: securitatea cibernetică, securitatea maritimă, crima organizată și sprijinul care trebuie organizat statelor care nu-și pot securiza frontierele (aici intră și Republica Moldova?). Înființarea la București a unui Oficiu de Combatere a Criminalității Informatice ca și agenție U.E., o victorie importantă pentru România, dar oarecum logică ținând cont de ce au dovedit că pot face hakerii români. O astfel de decizie europeană i-ar angaja pe mulți dintre aceștia ca și apărători ai siguranței cibernetice europene, o soluție bună pentru a folosi astfel de capacități remarcabile. Mai departe, se vorbește despre dotarea cu drone a armatelor europene, dezvoltarea flotei de alimentare a avioanelor din aer (din start aici vedem necesitatea lărgirii ariei de acțiune a avioanelor de luptă din cadrul aviațiilor militare europene), precum și de integrarea tehnologiilor și capabilităților militare ale țărilor U.E..â
Acesta este un deziderat important, care nu trebuie neglijat. Marile puteri militare ale lumii au un număr redus de tipuri de armament, de capabilități terestre, navale și aeriene. Dacă ne uităm la statele U.E., diversitatea acestor capabilități militare ar putea constitui și va constitui, în cazul unui viitor conflict, un impediment major. Să ne imaginăm o situație ipotetică, în care forțele armate europene sunt dispuse umăr la umăr pe câmpul de bătălie. Păi să vedem cu ce probleme ne-am confrunta atunci! Chiar dacă numai o parte din statele europene ar desfășura forțe militare aici, ne-am putea trezi cu o mare problemă: peste zece tipuri de tancuri, peste cincisprezece tipuri de transportoare blindate, peste zece calibre de artilerie, fără să mai vorbim de armamentul de infanterie. Numai din această descriere reiese un coșmar logistic de aprovizionare care depășește capacitățile oricărui geniu în acest domeniu! Ce faci, de exemplu, dacă românii sunt angajați pe front mai serios și au un consum ridicat de muniții, fiind pe cale să le epuizeze, iar tu nu ai prevăzut asta, ai în spatele frontului muniții și armament compatibil cu armamentul vecinilor, să zicem olandezi și spanioli? Alte tipuri de tancuri, alte calibre la muniția de artilerie, altele și altele! E clar că va fi o problemă. Tocmai în acest sens, Consiliul European vine cu ideea de a omogeniza și uniformiza treptat armamentul pentru țările Uniunii Europene.
De aici vine o oportunitate imensă pentru industria românească de apărare, cea neglijată și aflată abia pe linia de plutire. Ținând cont de această tendință, de unificare a industriilor militare europene, cum ar fi dacă fabrici ale noastre ar produce, alături de două-trei state, armament sau muniție pentru toate țările din Uniunea Europeană? Nu este ceva deplasat, avem baza materială și personal calificat, plus costurile noastre de producție sunt mai scăzute decât în vestul Europei, atunci de ce nu am putea face asta? De ce nu am produce, să zicem, obuze de tun de un anumit calibru pentru întreaga industrie de apărare europeană? Sau armament de infanterie, sau chiar transportoare blindate? Există fereastra de oportunitate, mai lipsește ceva unde noi suntem clar deficitari. Am mai avea nevoie de niște politicieni clar dedicați acestei idei, susținuți de profesioniști în domeniu, care să susțină până în pânzele albe atuurile României în acest domeniu, oameni care să se bată pentru interesele României la forurile europene. O astfel de comandă ar ajuta enorm economia românească, ar crea sute de locuri de muncă, ar revigora industria noastră de apărare. Este adevărat, unii ar zice că sunt doar vise. Da, vise care ar putea deveni realitate, dacă s-ar găsi oameni care să urmeze aceste vise. Dar sunt sceptic, deoarece nu suntem capabili să cheltuim fondurile puse la dispoziție de UE pentru dezvoltarea noastră, nu a altcuiva. Iar aici nu trebuie să dăm vina pe nimeni, decât pe noi înșine, noi nu suntem capabili, nu alții ne țin în loc. Dar să fim bine înțeleși, lumea nu stă în loc că noi nu suntem pregătiți, UE nu stă pe loc că noi nu suntem în stare să venim cu proiecte viabile, iar de asemenea U.E. nu va sta în loc că noi nu suntem capabili să facem o ofertă pentru industria de apărare europeană. Dacă mă veți întreba cine este de vină, nu este greu, frați români, voi votați și voi decideți, iar cei ce decid pentru viitorul vostru sunt cei votați de voi, cu mâna voastră cu care puneți ștampila vă decideți viitorul. E simplu și clar.
Se pare că decizia Consiliului U.E. din decembrie 2013 are la bază un studiu publicat în mai 2013 de către Institutul U.E. pentru studii de securitate.[1]
Studiul pornește de la capabilitățile militare europene existente, face o analiză asupra problemelor cu care se confruntă armatele țărilor componente ale U.E. precum și a industriilor de apărare ale acestora, vine cu propuneri de îmbunătățire, dar face și o trecere în revistă a viitoarelor potențiale amenințări cu care U.E. s-ar putea confrunta pe plan extern, caz în care ar trebui să intervină și cum. Printre problemele identificate în acest raport sunt presiunile bugetare inclusiv în urma crizei, lipsa investițiilor în cercetare și dezvoltare în segmentul militar, precum și absența unei priorități politice în dezvoltarea acestui sector important. Sunt scoase în evidență că cea mai mare parte a bugetelor de apărare ale țărilor UE merg pe cheltuieli de personal și întreținere a unor capabilități care se pot dovedi în viitor depășite. Raportul propune câteva soluții, printre care: implementarea consolidării pentru a obține eficiența capabilităților militare, asta însemnând renunțarea la cele depășite pentru a obține economii financiare care ar putea fi folosite în altă parte; optimizarea resurselor militare; inovația în domeniul militar; cooperarea regională în domeniu; și nu în ultimul rând, integrarea pe viitor a structurilor militare europene.
O problemă esențială, de ce ar trebui U.E. să aibă o capabilitate militară independentă, nu este de ajuns că majoritatea țărilor U.E. sunt membre N.A.T.O.? Ei, bine, ținând cont de situația actuală și perspectivele viitoare, poate ca nu este de ajuns. Să nu uităm că N.A.T.O. se bazează exclusiv pe cea mai mare putere militară mondială, S.U.A., care și-a exprimat deja intenția de a-și muta interesul mai mult spre zona Pacificului, nu cea europeană. Este logic, ridicarea Chinei și complicata situație de securitate în sud-estul Asiei impune această mișcare. Ca și o consecință, securitatea europeană rămâne pe mâna europenilor, care vor trebui să o gestioneze într-un alt cadru, diferit de cel al Războiului Rece, când beneficiau de umbrela americană. Spus pe scurt, U.E. va trebui în viitor să aibă posibilitatea să se apere singură și să-și promoveze interesele în regiune tot de una singură, și chiar S.U.A. încurajează ideea ca europenii să aibă propria politică de apărare.
Care ar fi zona în care putem spune că ar avea U.E. interese? Și de ce? Raportul evidențiază o zonă de interes strategic european, unde o serie de evenimente sau evoluții ar putea dezvolta potențial cu efecte negative asupra țărilor membre ale U.E.. Vom vedea în continuare aceste trenduri și câteva scenarii posibile. Mai întâi să vedem cum este definită zona de interes strategic european. În afara vecinătății apropiate, cum ar fi cea sudică și cea estică, apare prin extensie și vecinătatea vecinătăților, din Mali în Somalia și din Golful Persic în Asia Centrală, dar și căile de comunicații maritime spre oceanele Atlantic, Înghețat și Indian. Ori, obiectivele U.E. în această zonă strategică de interes ar fi următoarele: protejarea teritoriului U.E. de potențiale atacuri convenționale, neconvenționale sau cibernetice pornind de la actori statali sau nonstatali din această zonă; securizarea liniilor de comunicații maritime și a rețelelor energetice, de infrastructură și telecomunicații; protejarea resurselor de energie și materii prime aflate dincolo de granițe pentru a nu putea fi exploatate sau anexate de jucători externi; menținerea balanțelor regionale de putere, în favoarea valorilor și reglementărilor europene și în conformitate cu tratatele și legile internaționale, prin cooperarea cu O.N.U. și alte organisme internaționale.
- Va urma -
---------------------------------------------