Actuala configurație geopolitică a Mării Negre

Marea Neagră este o mare continentală, situată între Europa sud-estică şi Asia Mică. România, Ucraina, F. Rusă, Turcia, Bulgaria și Georgia sunt ţări riverane. Prin strâmtorile Bosfor (dintre Marea Neagră și Marea Marmara) și Dardanele (dintre Marea Marmara și Marea Mediterană), Marea Neagră face legătura cu Marea Mediterană, iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea de Azov - care practic este o anexă a Mării Negre.

În urma destrămării Uniunii Sovietice a apărut conceptul de extindere a spațiului regional al Mării Negre prin apariția statelor independente din zona acesteia: Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan. În Marea Neagră se varsă: Dunărea, Nistrul, Bugul, Niprul, Rioni și Kizil-Irmak. Marea Neagră a devenit, mai ales după luarea deciziei de extindere a N.A.T.O, din anul 2002, un spaţiu de întrepătrundere a liniilor geopolitice şi geo-economice eurasiatice şi atlantice. Spaţiul pontic pare a fi mai curând unul destinat cooperării decât confruntării dar, aşa cum a demonstrat istoria de atâtea ori, aceasta este doar o aparenţă, situaţia putându-se schimba rapid în funcţie de acţiunile puterilor regionale sau globale.

Din punct de vedere militar, Marea Neagră este o capcană pentru orice forţă navală care ar pătrunde în acest spaţiu cu intenţii ostile sau, mai exact formulat, a cărei prezenţă nu ar fi dorită de Rusia şi Turcia, forţele dominante ale acestui spaţiu. În pofida acestei geografii dezavantajoase pentru o putere din afara regiunii, Marea Neagră ocupă un loc important în strategia occidentală de proiectare a intereselor economice şi militare către Asia Mică, Caucaz, Balcani şi Orientul Mijlociu. Modul în care se intersectează strategiile puterilor occidentale (S.U.A., U.E.) cu cele ale puterilor regionale (Rusia, Turcia, Iran) este evident. De asemenea, este adevărat că amploarea confruntărilor ce au avut loc în această zonă de „ciocnire a civilizaţiilor[1]” nu au avut aceeaşi intensitate ca cele din Orientul Mijlociu sau Balcani.

Deşi lupta împotriva terorismului internaţional şi-a mai pierdut din importanţa iniţială, spaţiul Mării Negre şi cel adiacent acestuia rămân generatoare de acţiuni periculoase, ce pot avea potenţial destabilizator pentru ţările riverane. Motivele ce generează aceste pericole sunt diverse: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie, disparităţi economice, corupţie, crimă organizată, traficul de arme şi de materiale nucleare, etc. Aceste realităţi generează un cadru propice de manifestare a terorismului islamic, dar şi a unor acţiuni cu caracter de război hibrid orchestrate de Moscova.

Valoarea strategică a Mării Negre va creşte pe măsura conştientizării importanţei sale de către toţi actorii politici cu interese în zonă şi a definitivării politicilor specifice acestui spaţiu. Astfel, internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii, dacă ar putea fi tradusă în realitate, ar constitui un mecanism eficient de garantare a păcii în acest areal.

Din punct de vedere economic, potenţialul Mării Negre a crescut substanţial încă din anii ’90, când s-au trasat primele proiecte ale conductelor ce vor transporta resursele energetice ale Estului către Europa Centrală şi de Vest[2]. Lupta împotriva ameninţărilor, împreună cu dinamizarea competiţiei pentru acces la resurse energetice şi nevoia de protejare a căile de transport ale acestora, a adus zona Mării Negre de la periferie spre centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euro-atlantice. Această întrepătrundere între ameninţări şi atractivitate economică a creat o situaţie complexă, care nu poate fi rezolvată decât prin cooperare, cu bună credinţă, a tuturor guvernelor ţărilor riverane sau mai curând şi mai simplu, prin acţiunile unei forţe organizatoare care să conducă acest proces, eventual cu acordul celorlalţi actori regionali. Pentru rolul de forţă organizatoare sunt patru candidaţi: U.E., S.U.A./N.A.T.O., Rusia şi Turcia. Problema spinoasă constă în faptul că o posibilă rezolvare a dezechilibrelor regionale se poate baza pe un concept de securitate extinsă, care să vizeze integrarea regională, democratizarea, creşterea economică, redefinirea politicilor şi strategiilor privind Marea Neagră. Aici s-a deschis cutia Pandorei fiindcă dinamica politică a zonei Mării Negre este influenţată major de Federația Rusă, la care se mai adaugă Turcia şi posibil, în viitor, Ucraina.

În ceea ce priveşte partida democrată, se poate constata o oarecare lipsă de dorinţă pentru o implicare masivă, prioritate mai mare fiind acordată sectorului militar decât celui politico-economic, precum şi o oarecare prudenţă pentru a nu supăra prea tare Moscova. Realizarea democratizării regiunii şi progresul economic presupun prezenţa politică şi militară a U.E. şi N.A.T.O. pentru un management eficient şi garantarea unui climat de securitate. A fost o vreme în care aceste obiective se puteau realiza, când forţele ce se opuneau erau slabe, când credibilitatea de care se bucura SUA era la apogeu. În prezent situaţia este complet schimbată. Acţiunile S.U.A. în Afganistan şi Irak, escaladarea periculoasă a tensiunilor cu Iranul, dislocarea de baze militare americane şi N.A.T.O. tot mai aproape de graniţele Rusiei, politica de hegemonie liberală a ultimilor trei preşedinţi americani, toate acestea au erodat credibilitatea de lider mondial al SUA şi au permis readucerea în prezent a „realpolitik”.

Dacă adăugăm acestui tablou recentele tensiuni apărute între Rusia şi Turcia, generate de ciocnirile de interese în Siria şi Libia, avem imaginea completă a situaţiei de securitate a acestei regiuni centrate pe Marea Neagră. Pe drept cuvânt, aceasta a devenit o provocare strategică pentru comunitatea transatlantică. În ceea ce priveşte stabilitatea regională realizată prin propriile forţe, aceasta este mai curând o abordare teoretică fiindcă este greu de imaginat cum ar putea să se realizeze acest lucru. Pentru a genera bunăstare, redresare economică, securitate etc. trebuie voinţă politică, încredere, mijloace financiare, management, un climat social şi de securitate favorabil, adică tot ce nu există în această regiune. Implicarea organizaţiilor internaţionale (O.N.U., U.E., F.M.I. etc.)[3] este absolut necesară pentru realizarea proiectelor de dezvoltare regională şi totodată ar fi o dovadă că nu sunt irelevante pentru progres, dezvoltare, promovarea valorilor democraţiei liberale, aşa cum consideră preşedintele S.U.A., Donald Trump.

Politica din ultimii 20 de ani a SUA, de hegemonie liberală, de schimbări de regim în ţări cu alte orientări politice, de război continuu, nu prea ne dă speranţe că ceva bun se poate întâmpla în lume şi implicit în zona Mării Negre. Deocamdată, N.A.T.O .va rămâne liderul stabilităţii euro-atlantice, apărarea colectivă constituind nucleul de care depinde securitatea spaţiului european, iar UE, dacă va promova în fapt, nu numai declarativ, principiile asumate, va putea fi un bun model de guvernare, cooperare şi prosperitate. Dacă privim harta politică a Europei observăm că UE, ca structură politică şi economică, dar şi N.A.T.O., ca organizaţie de securitate, se opresc la graniţele cu Ucraina, R. Moldova, ţările fostului spaţiu iugoslav şi Caucaz. Aceasta nu însemnă că nu îşi exercită influenţa şi dincolo de această linie de despărţire sau că nu încearcă să influenţeze politic, economic şi militar ţările limitrofe, dar există o limită peste care nu doresc să treacă. Cred că poziţia Occidentului faţă de Republica Moldova este edificatoare şi justifică afirmaţia anterioară. De altfel şi preşedintele S.U.A., Donal Trump, a fost destul de clar în această privinţă, chiar dacă nu a spus chiar aşa de direct.

Pentru Washington şi Bruxelles spaţiul pontic este departe de a fi unul stabil, care să poată contribui la securitatea, stabilitatea şi prosperitatea europeană. UE este o uniune comercială iar N.A.T.O. este o structură militară, ambele au reguli şi obiective clare care le justifică existența. Claritatea, sprijinul neinteresat nu intră pe lista de priorităţi a niciuneia, în consecinţă o implicare prea mare în zona extinsă a Mării Negre le-ar slăbi. Mi se pare o judecată cât se poate de pragmatică, care se va schimba doar atunci când beneficiile economice şi militare vor fi mai mari decât riscurile.

După destrămarea Uniunii Sovietice a fost posibilă constituirea unor structuri de dialog precum consiliile N.A.T.O.-Rusia, N.A.T.O.-Ucraina care au dus la creşterea încrederii şi, mai ales, la un optimism moderat în ceea ce priveşte o posibilă cooperare pentru consolidarea climatului de pace. În prezent această situaţie este de domeniul trecutului. Confruntarea a luat locul dialogului, neîncrederea a luat locul negocierilor oneste, cursa înarmărilor a fost relansată, dezarmarea nucleară a fost abandonată, vechiul sistem internaţional se dezintegrează. Cu alte cuvinte, marile puteri se pregătesc de confruntare. Vectorii care impulsionează apariţia unei noi ordini mondială sunt discutabili: globalizarea nu a generat bunăstare ci i-a făcut pe cei bogaţi mai bogaţi şi pe cei săraci mai săraci; internaioalismul este impersonal şi din ce în ce mai contestat chiar în ţările care l-au promovat; naţionalismul a fost compromis şi supus unui atac sistematic, încât mă întreb dacă nu este vorba de o inginerie psihologică, menită să acopere adevărata cauză generatoare de război; populismul autoritar câştigă teren şi se transformă în iliberalism, inteligenţa artificială, robotica, au potenţial enorm, pot genera progres, bunăstare dar şi schimbări majore în ceea ce priveşte existenţa umană. Filozoful şi istoricul israelian Yuval Noah Harari afirma în ultima sa carte „21de întrebări pentru secolul 21” că „homo deus va deveni stăpânul lui homo sapiens, deci o altă inegalitate socială chiar mai mare decât cea anterioară”.

Toate aceste tendințe le putem percepe deja, dar deocamdată sunt doar incipiente. Probabil că va trece mult timp până ce se vor cristaliza, se vor maturiza şi vor acţiona transformator în societate. Pericolul cel mai mare constă în faptul că există posibilitatea ca homo sapiens să încerce grăbirea proceselor şi pentru aceasta va recurge la ce ştie cel mai bine să facă: război. În ceea ce priveşte zona Mării Negre, extinse sau nu, urmând modelul istoric de până acum, perspectivele acesteia nu vor fi prea roz nici în condiţiile unei noi ordini mondiale.

Riscurile de securitate din bazinul extins al Mării Negre[4]

Prin intrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană (01.01.2007) Marea Neagră a devenit frontiera de Sud-Est a UE, ceea ce înseamnă că stabilizarea acestei zone este o problemă comună. Pentru minimalizarea riscurilor şi ţinerea lor sub control este necesară voinţă politică, acţiune coordonată şi sprijin onest din partea guvernelor şi organizaţiilor democratice. Dar riscurile sunt diverse şi cu mare potenţial destabilizator, unele sunt istorice, altele sunt noi generate de transformările majore ce au loc la nivel regional şi global. Trecerea în revistă a principalelor surse de instabilitate ne poate da o imagine mai clară a diversităţii acestora:
- vecinătatea faţă de zone geografice caracterizate de conflicte etnice, religioase şi naţionale (Balcanii, Europa de Est şi Asia Centrală);
- existenţa unor culoare de migraţie a populaţiei dinspre Orientul Mijlociu şi Extremul Orient către Europa Centrală şi de Vest;
- dificultăţi, pentru guvernele ţărilor care doresc apropierea de civilizaţia occidentală, în conducerea procesului de democratizare politică şi implementare a principiilor economice liberale (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Ucraina);
- posibilitatea ca zona circumscrisă Mării Negre să devină o ţintă pentru terorismul internaţional datorită apariţiei noilor baze militare americane din România şi Bulgaria şi a conflictelor etnice din Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan;
- posibilitatea apariţiei unor conflicte religioase (islamismul câştigă tot mai mult teren în defavoarea confesiunilor creştine, fenomen vizibil inclusiv în Rusia);
- menţinerea aşa numitelor conflicte îngheţate ca urmare a strategiei adoptate de Rusia faţă de spaţiul controlat anterior de Uniunea Sovietică (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah etc.);
- existenţa la periferia zonei extinse a Mării Negre a unor vecinătăţi periculoase - Turcia şi Iranul - ambele cu influenţă în spaţiile caucazian şi balcanic;
- lipsa unei legislaţii internaţionale clare şi eficiente care să fie recunoscută şi respectată de toţi actorii implicaţi, dar şi a organelor de monitorizare, prevenire şi cooperare regională;
- amploarea traficului de armament, droguri şi fiinţe umane;
- politica Rusiei faţă de această zonă pe care continuă să o considere ca făcând parte din sfera sa de influenţă politică, militară, economică. În pofida declaraţiilor liderilor de la Kremlin, Rusia nu este remediul conflictelor ce macină zona extinsă a Mării Negre, ci cauza lor. Rusia se simte ameninţată de apropierea continuă a forţelor N.A.T.O. de graniţele sale şi este tot mai pregătită să riposteze prin toate mijloacele, de la cele clasice (intervenţie militară, încurajarea conflictelor şi a mişcărilor separatiste), până la cele moderne (atacuri cibernetice, influenţare psihologică).

Factorii generatori de riscuri şi ameninţări[5]

Poziţia strategică a Mării Negre, potenţialul economic impresionant ce aşteaptă să fie pus în valoare, imperativul de a bloca expansiunea Chinei pe acest culoar, au atras atenţia S.U.A. şi U.E. asupra acestei regiuni. România şi Bulgaria sprijină planurile N.A.T.O. privind extinderea influenţei sale în Marea Neagră prin permiterea amplasării de baze militare pe teritoriul lor naţional (în Bulgaria: poligonul de la Novo Selo, Baza aeriană Bezmer, ambele situate la graniţa cu Turcia, aerodromul de la Graf Ignatievo, precum şi depozitul de la Aitos). Scopul declarat al bazelor militare americane sau N.A.T.O., amplasate în acest spaţiu este aceea de a contracara oportun şi eficient eventualele atacuri ce ar putea veni din zona Orientului Mijlociu, mai precis din Iran. Moscova este de altă părere. Până la urmă toate acţiunile întreprinse în această regiune au la bază calcule geopolitice, de securitate şi poziţionare militară avantajoasă, în vederea unei viitoare confruntări.

Această concluzie este sprijinită de poziţiile divergente adoptate chiar de ţările membre ale Alianţei: România, Bulgaria şi Ucraina consideră că sub protecţia N.A.T.O. Marea Neagră va fi mai sigură; Turcia ar dori să ţină forţele N.A.T.O. cât mai departe de bazinul pontic şi să controleze autoritar acest spaţiu aşa cum făcea Imperiului Otoman[6]. Existenţa acestor interese opuse fac dificilă realizarea unei alianţe stabile şi de durată între actorii importanţi ce încearcă să domine acest spaţiu, ceea ce nu exclude ca în cazul existenţei unor interese comune sau a unui inamic comun să apară astfel de apropieri. Exemplul recent al războiului civil din Siria care a dus la alianţa dintre Rusia, Turcia şi Iran, în pofida faptului că toate aveau agende politice diferite, dar un inamic comun. Astfel de alianţe nu pot dura şi nici nu pot şterge amintirea secolelor de lupte, fapt dovedit de conflictele ce au apărut recent între Rusia şi Turcia şi Iran şi Turcia.

Revenind la spaţiul pontic, putem observa faptul că atât Turcia cât şi Rusia sunt iritate din următoarele motive:
- România şi Bulgaria sprijină iniţiativa americană de revizuire a Convenţiei de la Montreux, încheiată în 1936, care reglementează accesul şi timpul de rămânere a navelor militare în Marea Neagră. SUA consideră că aceste limitări contravin libertăţii de navigaţie şi îi îngrădesc libertatea de acţiune în acest spaţiu, în timp ce Turcia nu este dispusă să cedeze controlul asupra strâmtorilor din motive militare şi economice evidente;
- N.A.T.O. dorea extinderea operaţiunii Active Endeavour din Marea Mediterană şi în Marea Neagră, dar a trebuit să cedeze această iniţiativă datorită opoziţiei Turciei;
- Ankara nu doreşte facilitarea accesului S.U.A. în zonă pentru a nu pierde controlul asupra rutelor de transport către Europa a resurselor energetice;
- Ankara şi Moscova doresc păstrarea alianţei politice ruso-turce în bazinul Mării Negre pentru a-şi menţine supremaţia militară în regiune. Această poziţie afişată de Ankara, pe lângă alte multe măsuri de ieşire de sub tutela americană, au dus la răcirea relaţiilor cu Washington-ul.

Dintre statele riverane Mării Negre, Turcia este cea mai afectată de terorism. În acest complex de ameninţări asimetrice înscriindu-se resurgenţa fundamentalismului islamic, etno-separatismul kurd, ultranaţionalismul şi extremismul de stânga, precum și fundamentalismul. Deşi obiectivele vizate de terorişti au vizat în general industria turismului, nu sunt excluse atentate asupra facilităţilor energetice sau a rutelor de transport maritim. Consolidarea poziţiei N.A.T.O. la Marea Neagră, cu siguranţă duce la reducerea importanţei strategice a Turciei în cadrul Alianţei şi totodată măreşte presiunea S.U.A. asupra sa. Rusia şi Turcia nu vor accepta de bună voie să-şi împartă controlul asupra Mării Negre cu nicio altă putere şi cu atât mai puţin cu S.U.A., fapt pentru care putem trage concluzia că cel puţin pe termen mediu nu vom asista la schimbări majore în ceea ce priveşte statutul său juridic. Aceasta nu însemnă că Rusia, Iranul, Turcia (cu precădere prin ameninţarea cu valuri de imigranţi), China, nu îşi vor intensifica acţiunile agresive în zona Mării Negre, Europa şi S.U.A. Spionajul, subversiunea, sabotajul, crima organizată, imigraţia ilegală, atacurile cibernetice; războiul psihologic; manipularea prin mass media şi mijloace de socializare se vor intensifica şi diversifica.

Concluzii

Într-o lume a proceselor globale, Marea Neagră va juca un rol major în istoria continentului european, în care are toate atuurile de a deveni o zonă de convergenţă a multor tendinţe politice apărute în ultimii ani ai secolului al XX-lea şi primii ani ai secolului al XXI-lea. Regiunea Mării Negre şi zona sa extinsă reprezintă un izvor de bogăţie, care constituie miza capitală în cadrul intereselor statelor riverane, dar şi pentru cele din alte zone. Deocamdată nu există sau nu se doreşte formularea unei strategii pentru contracararea riscurilor. Această situaţie convine Moscovei. Regiunea Mării Negre se va confrunta în continuare cu o serie de riscuri şi ameninţări generate atât de forţe exterioare zonei, cât şi de puterile regionale care vor folosi toate metodele - politice, economice şi militare - pentru a-şi promova interesele. Contracararea acestor ameninţări ar trebui să reprezinte unul dintre principalele obiective ale statelor din regiune. România are tot interesul ca această regiune să fie stabilă, prosperă, să promoveze valorile liberale şi democratice. Însă, tendinţa actuală a guvernelor ţărilor riverane este favorabilă mai curând iliberalismului decât liberalismului, iar acţiunile marilor puteri sunt autoritare şi au aspect de impunere. Situaţia României se potriveşte foarte bine cu o formulare a poetului Mircea Dinescu din perioada în care era politician: „România are prostul obicei de a se alia cu cel mai puternic împotriva celui mai slab, iar atunci când cel puternic este pe cale să câştige victoria, România trece cu mândrie de partea celui slab”.

Este de dorit şi ar fi benefic pentru zona extinsă a Mării Negre ca procesul de democratizare început în majoritatea ţărilor riverane să se continue şi să devină un factor important de progres. Internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii este o sabie cu două tăişuri: poate aduce cooperare, dar şi confruntare. Perioada actuală este una de confruntare, înarmare, neîncredere, ameninţare şi de regândire a alianţelor.

Notă: Text republicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul V, nr.9/aprilie 2020
-------------------------------------
[1] Samuel Phillips Huntington: „Ciocnirea Civilizaţiilor”.
[2] Șerban F. Cioculescu, Zona extinsă a Mării Negre - noua frontieră a Uniunii Europene, Cadran Politic.
[3] Moşoflei Constantin; Duţu Petre, Studii de Securitate şi Apărare, vol.2
[4] Dr. Dan Dungaciu, Geopolitica si securitate la Marea Neagra - opțiunile strategice ale României și Moldovei – Securitate și stabilitate în bazinul Mării Negre.
[5] Emil Hurezeanu, Aventuri la Marea Neagră,Cotidianul România Liberă.
[6] Constantin Barna, Amenințări teroriste în Regiunea Mării Negre.