Haiku (poezia tradiţională japoneză)
În Japonia începuturilor poezia a debutat în viaţa oamenilor cu actul meditaţiei şi contemplaţiei naturii. Mai târziu, acest aspect s-a originat într-un caracter expresiv religios ca mai apoi în final să capete forme de artă pură. Formulele Koan au apărut ca nişte propoziţii scurte de învăţătură zen şi care, aparent, nu aveau o semnificaţie inteligibilă dar al căror scop era să spargă mecanismele unei gândiri uzuale, provocând şocul iluminării cu un limbaj provocator şi pătrunzător din punct de vedere reflexiv. Mai târziu a apărut haiku-ul curent major al poeziei care se va prelungi până în epoca contemporană şi care a incitat auditoriul să gândească dincolo de aparenţe viaţa cu toate înţelesurile ei subtile. Prin forma sa redusă şi evocarea acţiunii ori stării momentului surprins haiku se aseamănă cu koanul religios[25]. După cum afirmă autorii şi criticii de literatură un haiku exprimă „o iluminare trecătoare în care se întrezăreşte realitatea însufleţită a lucrurilor". Literatura, caligrafia şi poezia însoţind istoria Japoniei au exprimat întotdeauna spiritul înţelept al acelor kami ce au iniţiat înfrumuseţarea cuvintelor spre folosul sufletesc al oamenilor japonezi dar nu numai. Astfel putem surprinde un crâmpei de filozofie japoneză condensată în următoarele versuri ale poetului Basho. „Câmp rece de orez/ Merg călare-Umbra mea/ Se târăşte pe jos". Astăzi, poezia haiku este cea mai populară formă din Japonia, dar este foarte cunoscută şi în afara ei. Ea apare într-o formă succintă şi prezintă realitatea într-o percepţie codată ce parcă se cere descifrată fără întârziere. Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho (1644-1694), cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, „Drumul îngust spre îndepărtatul nord". „Balta cea veche/ Sunetul unei broaşte/ Sărind în apă". Actual mulţi poeţi moderni ai Japoniei scriu poezie în acest stil tradiţional dar cu totul deosebit în literatura de gen universală. Aceştia încercă să îmbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte potrivite timpurilor moderne. Se poate spune că poemele haiku exprimă sentimentele scriitorului într-o formă concisă, scurtă, care stimulează imaginaţia cititorului, descriindu-i scene pe care - astăzi - este posibil ca acesta să nu le fi văzut niciodată. Sa ajuns la concepţia conform căreia Haiku-ul este un instantaneu al realităţii, înrudit cu fotografia deoarece frumoasele cuvinte ne impresioneaza aproape la nivelul senzorial al văzului. În ţara noastră, autoarea Magdalena Dale postează pe NET un articol foarte interesant despre cartea lui Florin Vasiliu „Poemul haiku în România" (Editura Curtea Veche Bucureşti, 2001) lucrare care prezintă cititorului istoria activităţii de adaptare a poemului haiku la noi în ţară. Autoarea arată că fenomenul literar haiku este urmărit de la început până la înscrierea lui ca gen în lucrarea „O istorie a literaturii române" scrisă de profesorul Ion Rotaru şi publicată în anul 2000 de Editura Niculescu- Bucureşti". Sunt citaţi poeţii care au început aceste contacte poetice şi literare cu literatura japoneză: „V. Alecsandri care în 1861 a cunoscut poemul haiku; Alexandru Macedonski cu 10 rondeluri despre Japonia publicate postum şi apreciate de Tudor Vianu drept « mici obiecte de artă fină »; Ionel Teodoreanu care în romanul trilogie « La Medeleni » face referiri la poemul japonez haikai, aşa cum se folosea termenul în epocă; Ion Pillat cu creaţia sa originală, poemul într-un vers; B. P. Haşdeu care a tradus pentru regele Carol poeme japoneze primite în dar de la prinţul japonez Nigata no Itu scrise pe un sul de mătase sub forma unor ideograme şi poetul bucovinean George Voievidca care în anul 1919 publică în revista « Glasul Bucovinei » traducerea a cinci poeme tanka"[26]. Printre iniţiatori mai sunt amintiţi cu scurte referiri poeţii: Traian Chelariu, Al. T. Stamatiad, Ioan. Romanian Haiku este o prezenţă vie cu organizarea virtuală a primului Kukai Romanian, pe grupul Yahoo participanţii la concursul haiku fiind déjà la a optzecea etapă şi care având istorie şi continuitate demonstrează respectul şi preţuirea de care se bucură în ţara noastră poezia japoneză.
Filmul consacrat istoriei: Akira Kurosawa
Dincolo de orice aprecieri, bărbaţii europeni şi nu în ultimul rând cinefilii români au fost fascinaţi de povestirile din Japonia medievală ecranizate de celebrul artist-regizor japonez Akira Kurosawa. Primul film important al marelui regizor a fost „Îngerul beat" în care a pus pentru prima dată problema confruntării între bine şi rău. După realizarea acestui film Kurosawa avea să declare „..am fost eu însumi". Dar, acest artist a continuat să fie el însuşi în creaţii regizorale ca „Rashomon", „Tronul Însângerat" sau „Kagemusha" unde a arătat lumii o abordare aspra condiţiei puterii, în vreme ce în ecranizări ca „A trăi" sau „Ran" a evidenţiat în discursul artistic exigenţele morale şi psihologice ale condiţiei umane. În „Cei şapte samurai" artistul s-a întrecut pe sine, s-a desăvârşit, a creat un stil inconfundabil, a vorbit o limbă universală şi nuanţată a omenescului, a grandorii şi decăderii, a iubirii şi a puterii de sacrificiu şi nu în ultimul rând a demnităţii umane. Akira Kurosawa este genial atunci când în filmele sale cultivă întâlnirea între comic şi tragic acest aspect artistic regăsindu-se ecranizari istorice sau de aventuri ca în „Sanjuro", „Fortăreaţa ascunsă", „Yojimbo"ori dramele sociale ca „Barbă Roşie", „O duminică minunată" sau „Nu regret tinereţea noastră". Ca orice mare artist a avut parte şi de detractori, aceştia acuzându-l „că face cu ochiul cinematografului occidental"[27] în vreme ce acest mare artist al umanităţii nu facut decât să ne vorbească nouă tuturor despre spiritul Japoniei pe înţelesul nostru, ştiut fiind că astăzi citim mai puţin, el a transmis sufletul japonez întregii umanităţi prin oglinda fermecată a filmului. Akira Kurosawa a plecat spre steaua înţelepţilor nemuritori dar el este şi va rămâne parte a spiritului japonez prin producţiile sale geniale reuşind să transmită în acea parte a sufletelor noastre care păstrează scânteia dreptăţii samurailor, sublimul în descrierea naturii şi vieţii istorice. Astăzi îl cunoaştem drept înţeleptul zen care ne-a pus în faţa învăţăturii sale ca în faţa unei oglinzi în care ne putem regăsi, putem observa greşelile karmice ale trecutului istoric, corectându-ne astfel evoluţia cu înţelepciune.
Consideraţii finale
Multe aspecte nu pot fi înţelese în cercetarea acestui uimitor fenomen fără contactul subtil cu acel nihon seishin sau spiritul japonez. Esenţele acestui sincretism al armoniei se evidenţiază în: caracteristica geografică a insulelor japoneze care puteau fi deschise spre lume dar în acelaşi timp şi izolate, religia shinto, influenţa chineză, sinteza şi combinaţia inteligentă a elementelor tradiţionale străine, structura shogunatului istoric şi bineînţeles respectarea tradiţiei.
Bibliografie selectivă
- Delay, Nelly, Japonia. Eterna Fascinaţie, Bucureşti, Editura Univers, 2007
- Marcus, Bach, Marile religii ale lumii, bucureşti, Editura Gnosis, 1996
- Mânzat, Ion şi Brăzdău, Ovidiu, Conştiinţa multidimensională, Bucureşti, Editura
Psyche, 2003
- Inazo Nitobe, Bushido: Codul Samurailor, Bucureşti, Editura Princeps 1991 p.11-15
- Stephen K. Hayes, Ninja: Arta secretă de luptă, Editura Monia Delfin S.R.L., 1994 p.7-19
- Laurenţiu Ene Ninja Editura Iris , 1991 p.19-24
- Ion Mânzat, Lucian Radu-Ceng., Introducere în Psihologia Orientală, Bucureşti, Editura PSYCHE, 2002, p. 280
- Daniela Neagu, Iuliana Armaş., Arhetipuri în Natură şi Civilizaţie, Bucureşti, Editura Reinassance
- Costin Murgescu, Japonia în Economia Mondială Editură Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982
- Fernand Comte, Cărţile Sfinte, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p.215-220
- Şimăndan Mircea, Spiritul Japoniei medievale, Editura Niponnica, 1999, p. 30, 58, 156.
- Stevens John, Secretele Budoului, Editura Mix, 2003
- Simu Octavian, Budismul Japonez, 2007, 14-24, 241 -311
- Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, 2004, p.101- 118
- Iwamachi Isao, Introducere în cultura japonezo-shimaneană, Casa de editură Clusium 1998 p.22
- Hondru Angela, Festivaluri Japoneze, Editura T.C. Sen, 2001 p. 18
- Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri Zen Pro, Editură şi Tipografie, 2005 p.16,
p.85
- Doina Sârbu, Un Shakesperare japonez, Almanahul Cinema, 1987, Bucureşti ,Tiparul Combinatul Poligrafic, Casa Scânteii, p.141-143
- Cocora, Ana Laura Teatrul Kabuki, expresie a mentalităţii populare japoneze, Editura
Palimsest, 2003 p.5-6
- Florin Vasiliu Japonia Necunoscuta, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999 p.480
p.485
- Prof. univ. dr. Nicolae Achimescu - Japonia şi indigenizarea crestinismului, Ziarul Lumina
- Myamoto Musashi Gorin No Sho, Editura Polirom, 2000, p.31
- Dan Deliu, Karate Do, Bucureşti, Editura ANEFS, 2000, p.26,
- Oana Hanganu, Hanami - „Sărbătoarea cireşilor în floare"
--------------------------------------
[25]Nelly Delay, lucr. cit., p. 140
[26] http://www.poezie.ro/index.php/article/182966/
[27]Doina Sârbu, Un Shakesperare japonez, în Almanahul Cinema 1987 p. 141-143 (selectiv)