Bogăţiile estimate a se afla în Zona Arctică (Z.A.) deja au început să trezească interesul diferitelor cercuri de putere, ceea ce prevesteşte un viitor plin de tensiuni şi primejdii. Unul din decalajele care va duce la conflict este acela că  20% din populaţia Federației Ruse locuieşte dincolo de Cercul Polar şi 80% din rezervele estimate ca existente în Z.A. se vor afla în posesia ei. În opoziţie, 0% americani şi un număr nesemnificativ de canadieni locuiesc dincolo de Cercul Polar. De asemeni, Rusia este destul de avansată în ceea ce priveşte militarizarea spaţiului propriu din Oceanul Arctic. Problema majoră cu care se confruntă Z.A. este cea a topirii accentuate a calotei glaciare, ceea ce va duce, după unele estimări, ca în anul 2040 să apară un culoar maritim navigabil pe toata durata anului, iar după încă 10 ani, la Polul Nord nu va mai fi gheaţă deloc. Acest lucru va fi urmarea firească a poluării mediului şi a încălzirii globale.

Topirea gheţii înseamnă acces, pentru prima dată în istoria omenirii, la enorme resurse naturale, căi de comunicaţii maritime mai scurte, concurenţă şi conflict. La acestea se adaugă şi multe alte efecte negative geo-climatice anticipate de oamenii de ştiinţă şi neglijate de unii politicieni precum Doald Trump. Se estimează că în Oceanul Îngheţat se găseşte aproximativ 15% din petrolul încă nedescoperit (aproximativ 100 miliarde barili), 30% din rezervele de gaze naturale şi 44 miliarde barili de gaze naturale lichefiate. De asemeni, zăcăminte de nichel, plumb, platină, cobalt, magneziu, aur, zinc, paladiu, diamante şi metale rare.

În prezent, tranzitul Oceanului Îngheţat se realizează pe două căi maritime prin care Europa este legată de Asia: Pasajul Nordic (pe la nordul Americii de Nord – sudul Groenlandei) şi Pasajul Mării Nordului (de-a lungul coastelor nordice ale Europei şi Asiei, cea mai mare parte fiind pe lângă ţărmul rusesc). O importanţă deosebită o are Strâmtoarea Bering, între S.U.A. (Alaska) şi Federaţia Rusă, prin care trece calea ce uneşte Oceanul Polar de Oceanul Pacific. În această zonă amenajările portuare sunt nesigure şi de proastă calitate. Structurile internaţionale care răspund de reglementarea activităţilor şi drepturilor naţionale în ZA sunt: Consiliul Arctic, în cadrul căruia funcţionează un comitet militar şi Forumul Gărzii de Coastă. Conducerea acestor structuri aparţine, prin rotaţie, fiecărei ţări arctice. Rusia urmează să deţină preşedinţia celor două structuri în perioada 2021 - 2023.

Ţările cu acces direct la Z.A., în afara Rusiei, sunt: Canada, S.U.A., Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Islanda, fiecare având interese proprii pe care încearcă să le impună celorlalţi şi, cum altfel, conflicte teritoriale între ele. Din punct de vedere strategic, controlul zonei de Nord a Oceanului Atlantic, anume calea de ieşire din Oceanul Îngheţat către Oceanul Atlantic, a constituit o preocupare permanentă a celor două mari puteri riverane, dar şi mondiale: Rusia şi S.U.A. Această competiţie periculoasă a cunoscut o acuitate deosebită în timpul Războiului Rece, când închiderea culoarului nordic de acces către Oceanul Atlantic - triunghiul Groenlanda, Islanda, Marea Britanie (G.I.U.K.) - a fost o prioritate a strategilor militari din N.A.T.O. Importanţa strategică a acestui triunghi constă în faptul că cel ce deţinea controlul asupra sa poate monitoriza şi, la nevoie, bloca tot traficul maritim, inclusiv cel subacvatic, înspre şi dinspre Oceanul Atlantic. Prin acest culoar submarinele ruseşti pot ieşi spre marile oceane ale planetei şi perturba activităţile militare, dar şi comerciale ale S.U.A. Controlul G.I.U.K. este şi acum la fel de important ca şi în perioada Războiului Rece, ceea ce impune desfăşurarea în zonă de forţe militare importante: pe de o parte S.U.A. şi N.A.T.O. au construit baze şi instalaţii militare în Islanda, Canada, Danemarca şi Marea Britanie, de cealaltă parte, F. Rusă a acţionat în acelaşi mod în zona sa arctică. Armamentul nuclear nu a lipsit din ecuaţia de putere a niciuneia din părţi. Probabil tocmai acest echilibru între cele două blocuri militare şi frica de o catastrofă nucleară a ţinut Atlanticul relativ liniştit, cu două excepţii: războiul din Insulele Falkland (1982) şi criza rachetelor din Cuba.

După destrămarea Uniunii Sovietice s-a produs o anumită detensionare, mai ales după discursul de la Murmansk al preşedintelui rus, Mihail Gorbaciov (1987), în care acesta definea ZA ca fiind una a „păcii şi cooperării”. Ca urmare, regiunea a devenit una cu „potenţial de conflict redus”, în sensul în care marile puteri au limitat nivelul confruntărilor în folosul unei cooperări practice şi depolitizate. În prezent, lucrurile iar au luat o turnură spre confruntare şi întărirea dispozitivelor militare, chiar dacă deocamdată predomină caracterul defensiv al acţiunilor întreprinse. Chiar şi aşa, excepţionalismul arctic a luat sfârşit. În pofida unicităţii sale geografice, Z.A. nu poate exista în afara contextului internaţional global iar acesta este unul de maximă tensiune între marile puteri şi de contestare a ordinii internaţionale stabilită după cel de Al Doilea Război Mondial. Rusia, după mai bine de 15 ani de abandonare a eforturilor de militarizare a Z.A. a reevaluat importanţa sa strategică şi anul 2000 a marcat începerea programului de înarmare, modernizare şi dezvoltare a sistemului defensiv arctic. Militarizarea Z.A. a devenit parte a strategiei politice a Moscovei de a readuce Rusia pe poziţia de mare putere globală. Pentru Kremlin, Z.A. aparţine de drept Rusiei iar militarizarea acesteia este considerată o măsură defensivă necesară atât timp cât patru ţări riverane acesteia sunt membre N.A.T.O.

Conceptul „Bastion”

Monitorizarea militară a ameninţărilor la adresa securităţii Rusiei în Z.A. are două componente majore: exercitarea unui control strict asupra activităţilor militare desfăşurate de forţele armate ale altor state; asigurarea accesului neîngrădit al forţelor armate ruseşti spre Oceanul Atlantic. Aceste obiective par realiste atât timp cât, spre deosebire de alte zone de la periferia ţării, în Z.A. Rusia deţine o poziţie de relativă superioritate faţă de opozanţii săi. Perceperea de către conducerea politico-militară a Rusiei a acestei realităţi a determinat şi adoptarea unui limbaj mai agresiv din partea Kremlinului pentru a-şi justifica pretenţiile. Astfel, s-a ajuns la declaraţia ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, Serghei Şoigu, (august 2018) potrivit căreia „competiţia din Z.A. poate duce la un potenţial conflict militar”.

Cu toată această nouă importanţă acordată Z.A.A, deocamdată nu putem vorbi de existenţa unei strategii militare dedicată Arcticii. Sunt într-adevăr o serie de documente referitoare la tipul activităţilor ce trebuie organizate de structurile militare în Z.A., dar acestea sunt prezentate la modul general. Această situaţie ne duce cu gândul că mai vechiul concept denumit „Bastionul” a rămas în vigoare fiind doar adaptat la cerinţele actuale de ducere a luptei. Derivat din strategia sovietică, conceptul „Bastionului Strategic” a revenit în atenţia strategilor militari din cadrul Ministerului Apărării al Federației Ruse prin anii ’90 şi se referea la asigurarea supravieţuirii operative a submarinelor strategice ruseşti după prima lovitură nucleară a adversarului, astfel încât acestea să poată participa cu succes la lovitura nucleară de răspuns. Aceasta este o formulare defensivă, dar cine poate cunoaşte cu precizie cine va lansa prima lovitură nucleară şi dacă va mai fi una de răspuns?

Conform acestui concept, misiunile de bază ale forţelor armate dislocate în Z.A. sunt: apărarea Peninsulei Kola şi a spaţiului său adiacent astfel încât să existe posibilitatea unei a doua lovituri nucleare de răspuns (Peninsula Kola este considerată a fi de importanţă strategică pentru securitatea naţională a Rusiei); apărarea mijloacelor nucleare amplasate pe nave şi submarine (zona de responsabilitate se întinde de la Peninsula Kola către Marea Barents, Marea Norvegiei şi mai departe până la poarta de intrare în Oceanul Atlantic delimitată de Groenlanda, Islanda şi Marea Britanie); apărarea instalaţiilor militare şi civile aflate pe graniţa de Nord a F. Ruse (inclusiv a instalaţiilor de procesare a gazelor naturale lichefiate (L.N.G.), acestea fiind considerate mijloace strategice).

Exercitarea controlului în zona de responsabilitate se face prin măsuri „anti-acces”, ceea ce presupun organizarea unui aliniament de apărare internă) şi de „interdicţie” sau de apărare înaintată executate în aer şi pe mare (anti acces - area denial – A.A./A.D). Acest concept presupune şi crearea condiţiilor de control al mărilor din zonă de către forţele militare ruseşti şi interdicţia acestui spaţiu forţelor navale ostile. În acest scop, începând cu anul 2016, au fost redislocate unităţi de apărare aeriană, s-a îmbunătăţit infrastructura şi sistemul logistic zonal (au fost amplasate depozite militare, au fost recondiţionate bazele militare vechi şi s-au construit altele noi). În concluzie, conceptul „Bastion” presupune: asigurarea apărării Peninsulei Kola; accesul Flotei de Nord a Rusiei în Oceanul Atlantic; crearea condiţiilor de control al mărilor şi interzicerea accesului forţelor militare ostile în zona controlată de Rusia; şi apărarea graniţei terestre a F. Ruse. Pentru îndeplinirea acestor misiuni complexe, structurile militare ruseşti dislocate în Zona Arctică a Federației Ruse (Z.A.F.R.) au parcurs un proces continuu de modernizare şi de redislocări de forţe, cu scopul creării unui sistem de apărare aeriană şi de coastă puternic, eficient şi eşalonat.
Acest sistem de apărare aeriană şi interdicţie navală este format din:
- sisteme de rachete anti-aeriene cu rază mare de acţiune S-400 şi S-300;
- rachete de croazieră anti-navă P-800 Onix şi rachete de croazieră terestre cu rază medie de acţiune Kaliber-NK;
- sisteme terestre de rachete cu rază scurtă de acţiune pentru apărarea obiectivelor importante (comandamente, puncte de comandă, grupări de forţe şi mijloace etc.) Pantsir-SA şi Tor M2-DT;
- sistemul de apărare de coastă 3K60, Bastion-P, 4K51 Rubezh.

Ca structură de comandă, control şi conducere, a fost înfiinţat Comandamentul Întrunit Nord (O.S.K. Sever) care coordonează activitatea Flotei de Nord în înzestrarea căreia se află aproximativ 2/3 din totalul mijloacelor de atac nuclear ale Forţelor Navale ale F. Ruse, celelalte aflându-se în înzestrarea Flotei Pacificului. Crearea OSK Sever a fost anunţată în anul 2013 şi a devenit operaţional la 01.12.2014. Iniţial sediul comandamentului se află la Arhanghelsk, ulterior a fost mutat la Severomorsk, iar la Arhanghelsk a rămas o parte din comandamentul Flotei. La înfiinţare sa, O.S.K. Sever nu a avut statut de district militar deşi era subordonat, ca şi cele patru districte militare ale Armatei Rusiei, direct Centrului Naţional de Conducere a Apărării de la Moscova; în anul 2019 situaţia s-a schimbat acesta căpătând statutul de district militar.

În ultima perioadă de timp s-a putut constata extinderea şi diversificarea acţiunilor militare în Z.A.F.R., dar şi peste limitele acesteia. Au reînceput misiunile de patrulare ale bombardierelor strategice cu rază mare de acţiune în nordul oceanelor Atlantic şi Pacific (bazele aeriene ale bombardierelor strategice nu se află în zona de responsabilitate a O.S.K. Sever). De asemeni, aviaţia organică din compunerea Flotei de Nord şi Flotei Pacificului execută zboruri de patrulare în limita autonomiei lor de zbor, ceea ce le permite acoperirea aeriană a spaţiului în nordul Oceanului Atlantic, M. Barents, M. Groenlandei, Oceanul Îngheţat şi Strâmtoarea Bering.

Abaterile de la disciplina aeriană nu lipsesc, dar acestea sunt mult mai rare decât abaterile de acest gen ce au loc în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Imixtiunea rusească se intensifică mai ales în perioadele în care au loc exerciţii ale forţelor militare ale ţărilor membre N.A.T.O. Deosebit de periculoase sunt operaţiunile subacvatice desfăşurate de forţe ale O.S.K. Sever. Obiectivele acţiunilor ruseşti par a fi destul de clare:

- afectarea liniilor de comunicaţii în zona G.I.U.K., ceea ce, la pace duce la perturbarea căilor de transport maritim dintre America şi Europa iar în timp de război ar limita sprijinul militar al S.U.A. către teatrul de război din Europa;

- perturbarea comunicaţiilor intercontinentale prin cabluri de fibră optică amplasate subacvatic. Este deja cunoscut incidentul din iulie 2019 când mini-submarinul rusesc Losharik ce naviga în apropierea apelor teritoriale ale Norvegiei a suferit un incendiu în compartimentul bateriilor ce a dus în final la moartea a 14 marinari.

Foarte interesantă este construcţia mini-submarinului ce îi permite realizarea unor performanţe unice în materie de rezistenţă la presiuni mari. Corpul submarinului este alungit având forma unui ou, iar în interior se află o succesiune de sfere din titan. Aceste sfere comunică între ele printr-un tunel, fiecare sferă fiind un compartiment al submarinului. Această construcţie îi permite să reziste la presiuni foarte mari şi, în consecinţă, să coboare până la adâncimi impresionante, eventual până pe fundul oceanului. Se estimează că poate ajunge în imersiune până la 6.000 m ceea ce înseamnă o adâncime de 10 ori mai mare decât poate coborî un submarin american cu oameni la bord.

Specialiştii consideră că mini-submarinul rusesc este construit pentru a căuta şi a tăia cablurile subacvatice de fibră optică prin care se realizează o mare parte din traficul de internet, tranzacţii financiare, etc. Se estimează că pagubele produse de un asemenea mijloc de luptă ar fi atât de mari încât ar putea determina un eventual inamic să se gândească de două ori înainte de a escalada tensiunile cu Moscova.

Forțeși mijloace rusești în Z.A.

Structura forţelor şi mijloacelor în Z.A.F.R. este realizată în strânsă legătură cu strategia generală de reformare şi modernizare a Forţelor Armate ale F. Ruse, iniţiată în anul 2007 de fostul ministru al Apărării, Anatoly Serdiukov. Acest proces trebuie interpretat ca fiind componenta militară a programului politic al Moscovei de a readuce F. Rusă în cercul marilor puteri globale. În acest sens, militarizarea Z.A.F.R. se circumscrie efortului general de restructurare şi modernizare a Armatei ruse şi nu este neapărat legată de actuala stare de tensiune dintre Rusia şi Occident. Eventual, precaritatea situaţiei de securitate globală poate grăbi acest proces.

Forţele Arctice au misiuni cu caracter defensiv, ce se execută în marea lor majoritate prin operaţii maritime şi aeriene. Obiectivul lor este acela de a realiza o structură militară integrată, capabilă să protejeze interesele politice şi militare ruseşti în Z.A. Începând din anul 2013 au fost trimise constant unităţi militare care au asigurat permanenţa în zonă. Această permanenţă s-a realizat pe principiul rotaţiei forţelor, dislocarea fiind cu unităţi de dimensiuni diferite: batalion (600 militari) în cazărmile mici, brigăzi (3.000 militari) în cazărmile mari.

Brigada Arctică

În anul 2015 a fost înfiinţată Brigada Arctică ce se află în structura organizatorică a C. 14 A. Această brigadă a fost formată cu forţe şi mijloace luate de la alte două brigăzi motorizate (Bg.200.Mo. şi Bg.80 Mo.) şi întărită cu o unitate de forţe speciale de la Brigada 61 Infanterie Marină „Steagul Roşu”. Probabil că în viitor Brigada Arctică va fi transformată în Divizia Arctică. Misiunile sale principale constau în: apărarea zonei de coastă şi a infrastructurii militare şi civile existente şi escortarea navelor ce tranzitează calea maritimă nordică (C.M.N.). Brigada Arctică are în compunerea sa trei batalioane motorizate, un batalion de tancuri, o structură de avioane fără pilot (U.A.V.) pentru misiuni de culegere date, supraveghere şi recunoaşteri (I.S.R.). Se intenţiona ca brigada să primească în structura sa organizatorică şi un batalion aeropurtat pentru a-i spori mobilitatea, dar acest lucru nu s-a materializat încă.   Mijloacele din înzestrarea brigăzii sunt adaptate pentru condiţii specifice Z.A..

Brigada poate primi în sprijin două regimente de supraveghere aeriană (unităţile radiotehnice aflate la Severomorsk şi Arhanghelsk). La nevoie, sprijinul aerian este realizat de către un număr relativ mic de elicoptere de atac Mi-24 şi de salvare-evacuare Mi-8. În situaţii critice, Trupele de Asalt Aeropurtate (V.D.V.) pot interveni în sprijinul Brigăzii Arctice. De asemeni, două divizii de asalt aerian de gardă (D.76 As.Aer.G. de la Paskov şi D.98 Ds.Aer.G. de la Ivanovo) au misiunea de a apăra Peninsula Kola. Militarii acestor divizii şi cei ai D.106 Ds.Aer.G. de la Tula desfăşoară pregătire militară şi în Z.A..

O.S.K. Sever şi Flota de Nord

Operaţiile Flotei de Nord se desfăşoară în zona arctică europeană (ZAE). Acţiunile de modernizare a acestei flote au început relativ târziu, în anul 2000, ceea ce se reflectă în scăderea numărului navelor din subordine (de la 100 câte erau în perioada sovietică la 40 în prezent). Ca şi în perioada sovietică, misiunile Flotei de Nord constau în: menţinerea forţelor strategice în siguranţă şi în stare de operativitate permanentă; apărarea şi asigurarea funcţionalităţii infrastructurii militare din Peninsula Kola; asigurarea deplasării forţelor maritime ruseşti către nordul Oceanului Atlantic pe ruta M. Barents, M. Norvegiei, G.I.U.K.; protejarea căii maritime de Nord şi a graniţei F. Ruse până la M. Bering (de unde această misiune este preluată de către Flota Pacificului); protejarea zonei economice exclusive (Z.E.E.) a F. Ruse de activităţi ilegale, calamităţi naturale etc.; asigurarea siguranţei navigaţiei în zona Z.A.F.R.

În pofida modernizărilor întreprinse în ultima perioadă de timp, se estimează că Flota de Nord nu este în cea mai bună stare de operativitate, este îmbătrânită, nu toate navele din dotare pot acţiona în condiţiile specifice Z.A., nu dispune de mijloace aeriene care să-i asigure o bună mobilitate, nu are mijloace aeriene pentru transportul trupelor, nici mijloace de realimentare în aer pentru aviaţia strategică. De asemeni, nu dispune de mijloace aeriene de avertizare timpurie.

Flota de Nord dispune de un singur spărgător de gheaţă, „Ilya Murometes”, care a intrat în dotare în anul 2018, în rest depinde de Compania Rosatomflot care are spărgătoare de gheaţă pentru asigurarea navigaţia pe ruta maritimă nordică (NSR). Printre navele cele mai puternice aflate în proprietatea acestei companii putem aminti spărgătorul nuclear de gheaţă „Arktica”, recent lansat la apă, care este cea mai puternică navă de acest gen din lume (are 33.000 tone, propulsia de 80.000 Cai Putere, are posibilitatea de a sparge gheaţă cu grosimea de aproximativ 4 metri) şi spărgătorul nuclear de gheaţă „Ural”, care este primul livrat dintr-un pachet de trei spărgătoare de gheaţă din aceeaşi clasă ce au fost comandate.

Inovaţii tehnice

Condiţiile climatice deosebit de grele în care militarii trebuie să-şi îndeplinească misiunile au impulsionat căutările pentru găsirea unor soluţii tehnice care să asigure o reducere a efectivelor dislocate în Z.A.F.R., precum şi acoperirea eficientă a zonei de responsabilitate. Au fost construite avioane fără pilot (Gorizont, Forpost şi Orlan-10) robuste, care să poată funcţiona în condiţii extreme; a fost realizat sistemul subacvatic de comunicaţii trans-arctic pe fibră optică care permite comunicaţii de bună calitate de la Peninsula Kola până la Vladivostok; au fost instalate dispozitive electronice pentru controlul perimetrelor şi securizarea graniţei; sunt folosiţi sateliţi pentru monitorizarea Z.A.F.R. şi drone subacvatice de avertizare; au fost instalate sisteme de arme convenţionale inteligente; Compania Kalaşnikov a creat un costum de protecţie pentru Z.A.; cercetătorii din domeniul medical au prezentat un substitut pentru sânge ce poate fi folosit în condiţii extreme, etc. Multe din aceste mijloace au intrat deja în dotarea trupelor, dar pentru altele va mai trece timp până vor ajunge la beneficiari.

Concluzii

O primă concluzie este aceea că Oceanul Îngheţat, nordul Atlanticului şi Zona Baltică (care aparţine altui district militar), formează un vast spaţiu strategic în care F. Rusă mobilizează o însemnată cantitate de forţe şi mijloace, inclusiv nucleare şi eventual hipersonice. Deocamdată, O.S.K. Sever şi-a asumat misiuni defensive şi nici nu s-ar putea altfel dacă ţinem seama de mărimea zonei sale de responsabilitate, de deficienţele mari privind înzestrarea şi de eforturile uriaşe ce trebuie făcute pentru a recupera rămânerile în urmă. Coordonarea forţelor existente este greoaie şi există o dependenţă foarte mare faţă de sprijinul pe care, în situaţii critice, trebuie să-l primească de la alte structuri pe care nu le subordonează. Problemele se vor acutiza atunci când gheaţa arctică se va topi şi apele Oceanului Îngheţat vor deveni navigabile tot timpul anului şi, ca urmare, deschise traficului maritim internaţional. În astfel de condiţii va fi imposibil ca Z.A. să rămână în continuare un spaţiu de operaţii independent. Orice conflict ce va avea loc între marile puteri - în Oceanul Atlantic, în Zona Baltică, în Orientul Mijlociu sau în oricare alt loc fierbinte de pe glob - are potenţialul de a se extinde şi în Oceanul Arctic. Pe de altă parte, conducerea politică şi militară a Rusiei nu este atât de mult preocupată de Z.A. ca teatru de luptă, ci mai curând de acţiunile pe care trebuie să le întreprindă pentru a împiedica forţele armate ale S.U.A. şi N.A.T.O. să-şi asigure poziţii militare înaintate în acest spaţiu. În concepţia liderilor de la Kremlin, cea mai mare parte a Z.A. aparţine Rusiei, iar ce nu este rusesc aparţine N.A.T.O. Orice alterare a acestui echilibru este percepută de Moscova ca ameninţare la adresa integrităţii sale teritoriale şi securităţii naţionale. Concepţia „cetăţii asediate”, atât de dragă propagandei ruseşti, justifică credibil politica Kremlinului faţă de Z.A.

La data la care scriu acest articol, în plină pandemie de Covid-19, tocmai s-a anunţat în presa internaţională că o formaţie navală de patru distrugătoare, trei sub pavilion american şi unul sub pavilion britanic, au intrat în Marea Barents în drum către o zonă din apropierea Cercului Polar unde urmează să se desfăşoare un exerciţiu naval. Moscova a anunţat că a fost notificată privind acest exerciţiu şi că va monitoriza îndeaproape situaţia. În condiţiile în care marea majoritate a exerciţiilor militare au fost anulate, când Forţele Navale ale S.U.A. au fost afectate serios de Covid-19, acest exerciţiu  are o anumită semnificaţie şi nu este de natură să tempereze animozităţile dintre Rusia şi S.U.A.

Militarizarea Z.A.F.R. de către Rusia este un proces indiscutabil demonstrat de eforturile conducerii militare ruseşti pentru creşterea mobilităţii trupelor, înzestrarea forţelor cu sisteme de armamente performante, preocuparea pentru pregătirea trupelor în condiţii extreme, etc. Dincolo de aceste evoluţii putem identifica faptul că obiectivul politic prioritar al Kremlinului pentru Z.A.F.R. este acela de a menţine tensiunilor la un nivel scăzut. Z.A.F.R. este prea mare, presiunea din partea celorlalte puteri economice şi militare este considerabilă şi va fi şi mai mare atunci când apele Oceanului Îngheţat vor deveni navigabile permanent. În ultimă instanţă, realizarea unui sistem militar eficient care să asigure protejarea intereselor Moscovei presupune un efort material mult prea mare şi rezultatul este nesigur.

În aceste condiţii, menţinerea permanentă în Z.A.F.R. a unei forţe militare gata de luptă este o soluţie bună pentru a proteja flota de submarine nucleare din Peninsula Kola, instalaţiile militare de coastă, pentru intimidarea, în timp de pace, a ţărilor membre N.A.T.O. şi a împiedica operaţiile N.A.T.O. în timp de război. Când calota glaciară va ceda spaţiu în folosul apelor va fi tot mai greu pentru submarinele nucleare ruseşti să se ascundă sub gheaţă pentru a nu fi descoperite de sistemele de monitorizare ale adversarilor, ceea ce va complica şi mai mult situaţia strategică în Z.A. Aceasta nu înseamnă că situaţia actuală este permanentă sau că O.S.K. Sever nu poate planifica şi executa acţiuni ofensive. Dorim doar să subliniem că Moscova nu are niciun interes de a genera sau de a escalada un conflict în acest spaţiu geografic fiindcă nu are superioritatea militară sau politică care să-i permită acest lucru. Eventual are doar o superioritate militară locală în Z.A., ceea ce este prea puţin în jocul geopolitic.

Militarizarea excesivă a Nordului, chiar şi fără a lua în calcul un conflict militar, va avea efecte negative asupra mediului arctic. Analiştii iau în discuţie trei posibile căi de abordare internaţională a acestui spaţiu care ar putea deveni: zonă de cooperare; zonă de competiţie sau zonă de conflict. Conform teoriei calculului probabilităţilor, excludem cea mai bună şi cea mai rea posibilitate şi ar putea rămâne varianta de mijloc. Aceasta ar însemna o soluţie logică, avantajoasă pentru toţi. Dacă introducem în ecuaţie ca variabilă „comportamentul uman”, viitorul arată cenuşiu. Răspunsul va fi dat de modul în care vor fi echilibrate interesele naţionale cu cele comune.

Bibliografie

- Adm. James George Stavridis - Puterea navală: Istoria şi Geopolitica Oceanului Planetar;
- Njord Wegge, Novegian Institute of International Affair;
- Russia’s Military Posture in the Arctic, Catham House, 22.06.2019;
- Gerard O'Dwyer, Nordic Countries see Russia flex its missile muscles, Defense News, 05.08.2019;
- James Glanz şi Thomas Nilsen, A Deep-Diving Sub. A Deadly Fire. And Russia’s Secret Undersea Agenda, Defense News, 21.04.2020;
- US. Navy ships enter Barents Sea for first time since the mid-1980s, The Washington Times - 04.05.2020.
Notă: Text publicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, nr.10, noiembrie 2020