Într-un „moment” de criză acută a societăţii umane „legea” a fost reconfirmată pe Pământ de Iisus, Fiul Tatălui Ceresc, trimis de acesta „să împlinească legea”, nu s-o „schimbe”. În teologia creştină s-a statornicit că învăţătura dată de Iisus Hristos în numele Tatălui Ceresc este concentrată în „Noul Testament” (cele 4 Evanghelii cunoscute, considerate canonice). Pentru completarea informţaiilor însă, poate chiar corectarea unora, considerăm că trebuie analizate, coroborate profesional toate scrierile antice care se revendică de la „legea” divină. Traducerea Vedelor - primele izvoare cunoscute care au receptat Actul unic al Creaţiei – în limbile naţionale, în primul rând în cele ale creştinilor, va permite o cunoaştere mai bună, mai completă, mai corectă a „legii” divine. Limba română, ca urmaşă directă a limbii primordiale în patria originară a arienilor/pelasgilor, ar putea fi cea mai potrivită pentru o „răsădire” autentică a limbii Vedelor într-o limbă europeană modernă, după cum o confirmă similitudinea până la identitate ale multor cuvinte în cele două limbi.

Dacă această evaluare/reevaluare şi coroborare a tuturor scrierilor antice care se revendică de la „legea” divină s-ar fi operat mai de timpuriiu; dacă Vedele, în mod special, ar fi fost traduse, la fel, în limbile naţionale, cel mai indicat în limba română, în cooperare cu alte eforturi, perseverente, de prevenire şi combatere a crizelor morale care au afectat periodic Societatea umană, ca şi a abaterilor şi chiar a rătăcirilor de la „legea” divină, multe răutăţi şi multe chinuri suportate de naţiunile lumii ar fi fost evitate, şi nu s-ar fi ajuns, azi, la noua mare criză morală, generalizată planetar, pentru care, spre a o depăşi se impune cel mai mare efort de renaştere naţională al Forţelor pozitive ale naţiunilor. Din câte cunoaştem azi, „legea” divină a urmărit să realizaze în lumea pământeană armonia similară celei pe care a fost „clădit” Universul. Tradiţia populară/memoria naţiunilor, Biserica creştină şi nu numai, au preluat ideea: „Precum în Cer, aşa şi pe Pământ”. Or, dacă în „ Cer” a fost armonie, pe Pământ, datorită unor slăbiciuni sau erori iniţiale, perpetuate sau amplificate în timp - toate fiind abateri de la „legea” divină -, a fost continuu, până azi, dizarmonie. Atenuată vremelnic, cu eforturi şi jertfe, cu speranţe „turate” la maximum, dizarmonia a revenit şi s-a accentuat până la o nouă criză morală, faţă de care crizele „sectoriale” - economice, sociale, spirituale etc au fost doar „detalii” care au amplificat pe cea morală, generalizată iar şi iar, când i-a venit „sorocul”.

Jan van Helsing, autorul care ne-a dat până acum atâtea informaţii utile în multele sale cărţi, cu un curaj pilduitor şi fără vreo obedienţă faţă de ceea ce numim îndeobşte Forţele oculte, a identificat - din ce se cunoaşte - şi câteva „capitole” importante ale „legii”:

Legea iubirii - prima şi cea mai importantă -, legea iubirii de sine şi a iubirii dezinteresate a semenilor, fără discrimnare.

Legea cauzalităţii, care pentru cunoaşterea şi contracararea răului ne impune să acţionăm asupra cauzelor lui, până la cauza cauzelor.

Legea rezonanţei, bazată pe corespondenţa care există între macrocosmos şi microcosmos, în raporturile interumane se traduce prin aceea că fiecare pricepe/înţelege numai domeniile realităţii cu care, mental, intră în rezonanţă. În acest sens tradiţia ne-a păstrat cugetarea: „cei ce se potrivesc se adună”; sau: „spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti”.

Legea analogiei (p. 256-259), priveşte aceaşi corespondenţă dintre macrocosmos şi microcosmos, reţinută în cugetarea menţionată („Precum în Cer aşa şi pe Pământ”). Abaterea de la ea crează dizarmonie.

Prin Legea compensaţiei, autorul explică, după învăţătuira VEDELOR, cele două atribute fundamentale ale pământeanului: a. Karma - ansamblul faptelor proprii, al gândurilor şi sentimentelor, care sunt nepieritoare şi revin asupra noastră ca un bumerang în această viaţă sau în cea viitoare, după cum şi tu preei din vieţi anterioare; b. Dharma: calitatea/obligaţia fiecăruia de a primi în compensaţie ceea ce a dat, bun sau rău, în viaţa prezentă sau viitoare. Tradiţia a reţinut cugetările: „Bine faci, bine găseşti”, „rău faci, rău găseşti”; sau „După faptă - şi răsplată!”. „Regula de aur” în acest sens: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Cum s-a înţeles, „legea” divină, cu prevederile sale, a intrat în tradiţia populară, a cărei chintesenţă de înţelepciune o constituie proverbele, dar şi alte volume şi colecţii din ceea ce numim cultură populară.

Pornind de la cunoscutul postulat al lui Iisus Hristos, „Găsiţi adevărul, căci adevărul vă eliberează”, Jan van Helsing atenţionează că este necesar un efort continuu de cunoaştere. Iar ca efect al conştientizării „de masă”, să reţinem că atunci când gradul de conştientizare creşte într-un loc, el, ca acumulare de energie, se transmite şi în alte locuri (op. cit., p. 285). Efectul din amintitul postulat al lui Iisus a fost preluat şi de un celebru scriitor britanic David Icke în titlul şi conţinutul importantei sale lucrări: „Şi adevărul vă va elibera”, apărută şi la noi, în traducere, ca avertizare asupra răului planetar, ca şi alte scrieri ale sale. Iar referindu-se la nocivitatea „iluminaţilor” - nucleul întinsei reţele de societăţi secrete malefice -, Jan van Helsing precizează: „Iluminaţii n-ar fi existat niciodată dacă oamenii nu s-ar fi lăsat folosiţi de ei”. Şi adaugă că adevăratul pericol în această lume nu este reprezentat de „iluminaţi” sau de tirani, ci de oamenii neştiutori (op. cit., p. 273).

Jan van Helsing, în ultima sa carte ajunsă şi la noi în tarducere, pornind de la diverse scrieri ce se revendică de la „legea” divină, ne ţine o adevărată lecţie de optimism responsabil şi activ împotriva răului programat de Conspiraţia neoimperialistă mondială, deconspirată în importantele sale cărţi de până acum iar în context rememorează succint „legea” divină, reconfirmată de Iisus, în numele Tatălui ceresc - unicul din Imnul vedic al Creaţiei. Din această carte reţinem însă şi o observaţie de fond privitoare la creştinism, vizată fiind nu religia creştină ci abaterile anumitor ierarhi ai Bisericii, de la „legea” divină. Observaţia se referă la prezenţa inadecvată a „Vechiului Testament” în Cartea sfântă a creştinilor. Această situaţie, ca şi alte elemente iudaice prezente în Biserica creştină - în pictura bisericească, în cărţile de ritual etc. - au reprezentat şi reprezintă motivul principal pentru care această religie s-a numit religie iudeo-creştină. Or, din studiul celor două „Testamente” rezultă cu claritate o incompatibilitate de fond între conţinuturile lor, implicit între Dumnezeul creştin - Tatăl ceresc, Creatorul unic al lumii, al celor văzute şi nevăzute -, invocat continuu în „Noul Testament” de Iisus, fiul său, şi Iahve/Iehova, divinitatea exclusivă a evreilor din „Vechiul Testament”, fapt care l-a determinat pe Jan van Helsing să concluzioneze categoric: „Dumnezeul Vechiului Testament nu poate fi Dumnezeul Noului Testament şi nici invers” – şi autorul aduce argumente oricând verificabile pe text (op. cit., p. 52, 55-56, 129, 194 etc).

Considerăm că este necesară o dezbatere pe fond a acestei situaţii, pentru clarificare, pentru a nu se ajunge la un „ecumenism” globalizator – un sincretism religiuos care să afecteze dreapta credinţă în Sfânta Treime.

Noi, ca naţiune, urmaşi ai strămoşilor noştri reali - naţiunea traco-geto-dacă a Antichităţii, moştenitoare a poporului primordial al Europei în aceeaşi patrie originară, Dacia edenică -, moştenind de la înaintaşii noştri direcţi o dreaptă credinţă monoteistă, am primit creştinismul ca o urcare pe o treaptă superioară a spiritualităţii, cu „legea” divină reconfirmată de însuşi Fiul Tatălui ceresc - unicul din Imnul vedic al Creaţiei, Iisus, trimis de acesta să restabilească „legea”, s-o „împlinească”, nu s-o schimbe, „lege” afectată, cum am spus, de criza morală în care ajunsese societatea omenească şi care atunci vedea în „împlinirea” „legii” singura ieşire dintr-o asemenea situaţie limită.

Iudaismul, prin prima sa carte doctrinară - „Vechiul Testament” - iar mai accentuat prin noua sa carte doctrinară, Talmudul, se deosebeşte fundamental de creştinism, pe care în fond îl respinge, dar pe de altă parte îi revendică originea unor simboluri majore. Dacă în cursul istoriei Bisericii creştine s-au comis, în timp, erori – şi s-au comis! –, ele nu s-au datorta Bisericii ca instituţie, ele s-au datortat unor înalţi şi mai puţin înalţi ierarhi ai ei, vremelnici, ori slujitori „de rând”, oameni cu calităţi dar şi cu păcate, care s-au abătut nu de puţine ori de la „legea” divină, profitând de simplitatea şi credulitatea creştinului de rând, pe care au dorit să-l domine, nu să-l îndumnezeiască şi să-l ocrotească.

Toate acestea, istoria Bisericii creştine le cunoaşte. Ele pot fi, prin urmare, analizate, reanalizate şi se pot trage învăţăminte pentru îndreptare, pentru fortificarea acestei Biserici şi a acestei religii creştine. Căci altfel, dincolo de discursuri şi polemici, la orizontul creştin se conturează aceeaşi fantomă a „globalizării” cu care se confruntă viaţa economică şi social-politică, azi. Iar Uniunea Europeană în 2005 ne-a formulat „perspectiva” - că vom intra într-o „Europă postcreştină”. Între religiile creştine, Ortodoxia românească, prin străvechimea/prioritatea ei, milenară, de dreaptă credinţă monoteistă, moştenită de la strămoşii reali - naţiunea traco-geto-dacă iar aceasta preluând-o de la strămoşii săi (arienii/pelasgii), poporul primordial al Europei, a cărui patrie originară a fost Dacia (cunoscută în Antichitate sub numele de „Ţara Zeilor” şi „Ţara Soarelui”) - credinţă consolidată încă, prin „legea” divină redusă în lumea pământeană de Fiul Tatălui ceresc, Iisus Hristos, trimis de Acesta pentru a o „împlini” nu pentru a o „schimba” - pentru a o „repune în vigoare”, am am zice azi, căci fusese afectată, în epocă, de criza morală a Societăţii umane -, ortodoxoa românească, deci, consolidată prin creştinism înţeles ca treaptă superioară a spiritualităţii, având în vedere cele prezentate până aici poate avea privilegiul de etalon între religiile creştine, eliminând însă infiltrările străine ei şi atenuând, cât se va putea, efectele unor slăbiciuni şi erori ce se cunosc, comise în timp de unii înalţi şi mai puţin înalţi ierarhi, dar şi slujitori de rând ai Bisericii, erori semnalate şi în cartea noastră consacrată strămoşilor reali. La noi, pentru fortificarea religiei naţionale (ortodoxia = dreapta credinţă), este necesară primirea milenarei drepte credinţe monoteiste a strămoşilor reali ca temelie şi componentă de străvechime şi originalitate, iar nu respingerea ei ca „păgână”, deci neprimită, respingere datorată unor confuzii cultivate abil de cei interesaţi în falsificarea identităţii noastre naţionale. O astfel de respingere ar însemna o frângere a istoriei şi a religiei naţionale, o uitare de neiertat a strămoşilor reali, a memoriei şi a istoriei lor, o tăiere a rădăcinilor noastre istorice prin care seva pământului nostru ancestral urcă în coroana naţiunii. Azi, situaţia limită în care s-a ajuns reclamă nu o retragere în resemnare şi suferinţă, ci o atitudine înţeleaptă, dar activă şi consecventă pentru renaştere şi salvare naţională, pentru fortificarea dreptei credinţe, a civilizaţiei şi a vieţii însăşi pe planeta Pământ.

Cuvântul „ortodoxie” reprezintă traducerea în limba greacă a expresiei: „dreaptă credinţă”. Iar religia milenară a strămoşilor noştri, consolidată prin creştinism, întruneşte toate elementele acestei drepte credinţe: mortodoxie. În acest sens, reluăm ca actuale atenţionările din 1939 ale părintelui Dumitru Stăniloae din cartea sa: Ortodoxie şi românism: „Când accentuăm elementul ortodox din firea românească arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară. Aceasta ar fi nu numai o cădere din ordinea naturală ci şi o păcătuire faţă de Dumnezeu, care n-ar rămâne nepedepsită” Şi autorul dădea exemplul evreilor: „Evreii au fost avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a părinţilor iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Hristos a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională”. Revenind la ortodoxie, părintele Stăniloae adaugă: „O părăsire a ortodoxiei (de către români, n.n.), avută timp îndelungat, echivalează cu degenerarea care e legată de orice coborâre dintr-o situaţie spirituală mai înaltă” (op. cit. p. 52, s.n.).