Unul dintre cele mai întâlnite motive în basmele noastre populare este cel al călătoriei eroului în ţinuturi îndepărtate, necunoscute, fie pentru împlinirea destinului (vezi „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"), fie pentru aflarea şi pedepsirea unor răufăcători, (vezi „Prâslea cel Voinic şi merele de aur" ). Tărâmul celălalt, cum este numit adesea un astfel de ţinut, nu are nimic de-a face cu lumea cealaltă, comună tuturor religiilor, locul unde sălăşluiesc sufletele oamenilor după moarte. Călătoria lui Prâslea pe tărâmul celălalt nu seamănă deloc cu a lui Ulise în Hades sau cu a lui Dante în Infernul creştin. Ajungând pe tărâmul celălat, Prâslea nu întâlneşte pe niciunul dintre cei plecaţi din viaţă, membri ai familiei sau cunoscuţi, care să-i împărtăşească din experienţa lor şi eventual să-l pună în gardă în vederea încercărilor prin care avea să treacă. Găseşte, în schimb, trei fete de împărat, la fel de reale ca şi el, pe care le elibereaza din captivitate, cu cea mică căsătorindu-se în cele din urmă. Tărâmul celălalt este, înainte de toate, un ţinut cu totul deosebit de al nostru: „Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate: pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo." Chiar şi cei care stăpânesc aceste locuri sunt altfel decât noi: „ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici", o întreabă Prâslea pe una dintre fetele de împărat. Personaje frecvente în basmele noastre, zmeii sunt fiinţe înzestrate cu trăsături omeneşti, care vin din altă lume, unde îşi au sălaşul, fiinţe rele în sensul că urmăresc să facă rău oamenilor (fură bunuri, răpesc fete cu care vor să se căsătorească, etc.), dar cam reduşi la minte, fiindcă nu au acea abilitate de a recurge la şiretlicuri, fiind, de aceea, întotdeauna învinşi de oameni, deşi forţa lor fizică este net superioară acestora. Tărâmul celălat se găseşte dincolo de o pustietate şi trecerea din tărâmul nostru în celălat se face printr-o groapă („ocoliră împregiurul prăpastiei"), un fel de „gaură de vierme" din teoriile cosmologice cele mai recente, prin care eroul nostru coboară pe o frânghie, aceasta fiind folosită şi pentru a scoate fetele de împărat răpite de zmei şi eliberate de Prâslea. Când frânghia nu mai poate fi folosită datorită ticăloşiei fraţilor săi, Prâslea găseşte un mijloc mai performant pentru a ieşi, zburând pe aripile unui zgripsor, altă fiinţă neobişnuită de pe tărâmul celălalt.

Trecerea de pe tărâmul nostru în celălalt nu produce modificări temporale în desfăşurarea evenimentelor, aşa cum se întâmplă în basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", unde, o dată cu trecerea din spaţiul profan în cel sacru, se produce şi o trecere dintr-o dimensiune a timpului în alta (practic, timpul, aşa cum îl percepem în viaţa de zi cu zi, este aproape abolit, iar drumul înapoi înseamnă degradarea biologică a eroului şi moartea). Pe tărâmul celălalt, timpul se scurge la fel ca pe tărâmul nostru, astfel încât Prâslea nu întâmpină nicio problemă din acest punct de vedere la întoarcerea acasă. Găseşte palatul părinţilor săi neschimbat, mai mult, aceştia sunt încă în viaţă, la fel şi fraţii săi, dar şi fetele de împărat, cea mică nutrind nădejdea că salvatorul ei se va întoarce. Poate fi socotit „tărâmul celălalt" un „univers paralel", aşa cum încearcă unii dintre cosmologii contemporani să-l schiţeze? Să fi intuit omul simplu existenţa lui sau este vorba doar de un produs al imaginaţiei, generat de logica basmului, care cere nararea unor întâmplări cu totul ieşite din comun? Cert este faptul că, în acest punct, povestitorul din basm se întâlneşte cu omul de ştiinţă: ambii lucrează doar cu imaginaţia, ambii vorbesc despre acelaşi lucru, fiecare folosind limbajul specific. În timp ce omul de ştiinţă încearcă să ne convingă de existenţa unui univers paralel (sau a mai multor universuri), aducând argumente pe care ştiinţa i le pune la dispoziţie stimulându-ne curiozitatea, povestitorul ne introduce efectiv într-un astfel de univers, ne poartă pe meleaguri necunoscute, ne înfăţişează într-un mod admirabil fiinţe şi lucruri nemaiîntâlnite, dar şi confruntarea pe viaţă şi pe moarte dintre cele două lumi. Citind basmul „Prâslea cel Voinic şi merele de aur" îl însoţim pe eroul nostru pe tărâmul celălalt, ne bucurăm împreună cu el de reuşitele sale şi ne simţim uşuraţi când învinge şi ultimul obstacol, recâştigând locul pe care îl merită pe tărâmul nostru, din care a lipsit o vreme. Sentimentul că locul omului este aici pe pământul unde s-a născut, unde îi sunt înaintaşii si unde vor trăi urmaşii, şi nu în altă parte pe unde l-ar putea purta vitregiile vieţii, dă basmului o semnificaţie deosebită. Umanitatea lui Prâslea constă nu în faptul că învinge zmeii, ci că alege să trăiască în lumea sa, lucru întărit şi de dorinţa fetelor de împărat răpite de zmei de a se întoarce pe tărâmul nostru, refuzând totodată să se căsătorească cu cineva care aparţine altei lumi. Aici basmul se desparte de ştiinţă: eroul basmului nu ajunge pe tărâmul celălalt din dorinţa de a cuceri spaţiul, nici măcar din dorinţa de cunoaştere. El merge acolo mânat de o datorie sau ajunge din întâmplare. Astronautul, eroul călătoriilor în spaţiul cosmic, are misiunea precisă de a explora, de a culege informaţii noi, care apoi să permită oamenilor să-şi continue aventura cunoaşterii. Astronautul este un explorator, eroul din basm seamănă mai degrabă cu cavalerii medievali: luptă împotriva unor duşmani care atentează, într-un fel sau altul, la lumea sa, eliberează domniţe din captivitate şi restabilieşte echilibrul social care a fost zdruncinat, fiind întruchiparea frumosului, a binelui şi a dreptăţii.