Președintele Trump a trecut de jumătatea mandatului sau la Casa Albă, dar mulți se mai întreabă încă, la fel de uluiți că în clipă surprinzătoarei sale victorii electorale, ce se întâmplă cu Statele Unite, ce mai are de gând Washingtonul, de fapt șeful Executivului. Americanii - în ce-i privește, noi, partenerii și aliații - în politică externă a S.U.A.
Dincolo de vacarmul isteriilor și profețiilor apocaliptice, torențiale și în America și în Europa, trebuie reamintit, din capul locului, că în politica sa internațională, surprinzătoarea președinție Trump nu e o ciudățenie în istoria acestei mari puteri. Au mai fost și alte președinții cu o conduită asemănătoare, față de Europa și alte zone ale lumii. De la naționalismul președintelui Jackson în secolul al XIX-lea, la succesorii lui Wilson care au ținut departe Statele Unite de Societatea Națiunilor, de la ezitările lui Roosevelt de a întră în Al Doilea Război Mondial la varianta soft a președintelui Obama care spunea că America trebuie să gestioneze lumea „from behind” (din fundal), izolationismul are tradiție dincolo de Atlantic și a alternat cumva, în ultimele câteva secole, cu internaționalismul și intervenționismul.

Contrar afirmațiilor pripite și superficiale care nu contenesc, politică actualei Administrații nu este un capriciu, o excentricitate, o „strategie a lipsei de strategie”, ci un demers bine calculat. Președintele Trump și-a anunțat agenda mondială încă din campania electorală și o urmează întocmai. În discursul prezidențial inaugural, Trump a spus: „Decenii de-a rândul, am tot dat altor țări bogate, iar abundența, forța și încrederea țării noastre au dispărut la orizont”. De aici, sloganul mobilizator, iar pentru unii sfidător, „America First”.
Drept care, ce a fost până acum poate fi abrogat, reevaluat sau negociat, iar în cazul unei hiperputeri chiar fără consultarea aliaților sau fără preaviz. Om de afaceri, Donald Trump vede în felul sau arta politicii. Dar inițiativele sale în materie sunt coerente, logice, explicabile. El pornește de la aprecierea că „pe Statele Unite se contează mereu mai mult, dar S.U.A. contează tot mai puțin”, cum spunea malițios, dar nu departe de realitate, un analist francez.

În primii doi ani la Casa Albă, președintele Trump, a constatat ineficienţa O.N.U., a redus contribuția finaciară a S.U.A. la organizație și unele instituții ale sale, și a ieșit din U.N.E.S.C.O. S.U.A. au denunțat, suspendat sau pus sub semnul întrebării o serie de tratate și înțelegeri în domeniile mediului, controlului înarmării și neproliferarii, a dat ceasul la zero acordurilor de liber schimb în America de Nord și zona Pacificului și are îndoieli public exprimate asupra altor instituții și organizații internaționale.Respinge explicit multilateralismul, pe care îl asimilează cu o vorbărie sterilă și neproductivă. A avertzat aliații din N.A.T.O. că pun în pericol însăși existența Alianței (cel puțin în actuala sa formă) dacă nu-și sporesc contribuția financiară la bugetul organizației. Dar în același timp, a sporit considerabil bugetul de apărare al S.U.A., ceea ce nu înseamnă însă angajare american sporită în operațiuni militare în străinătate, ci dimpotrivă. Cu Iranul și Coreea de Nord a demarat partide de forță complexe, pe care fiecare le interpretează în felul lui. Cu Rusia și China, relații delicate, duce o politică știută doar de el.
Mișcări spectaciloase, unele greu de înțeles și mai ales greu de spus dacă merg sau nu în direcția bună pentru America și pentru lume. Dar oricum, o „terapie de şoc” în viața internațională.

Un cor antic zgomotos de analiști și ziariști se grăbesc să pună haosul din lume, cum i se zice mai nou, pe seama acestor inițiative și modalități de abordare, dar lucrurile sunt mult mai complicate decât etichetele. (Fapt este că partidul republican și electoratul îl sprijină pe președinte). Donald Trump înțelege că S.U.A. nu mai au poziția mondială covârșitoare din timpul războiului rece, nici aceea din deceniul care a urmat dezmembrării U.R.S.S., când Statele Unite erau hegemonul de necontestat al lumii. Este ceea ce câțiva dintre predecesorii săi în funcția supremă n-au înțeles și au avut eșecuri sau au lăsat situații încurcate (exemplul cel mai clar fiind Oreintul Mijlociu, dar - într-un fel - și sud-estul Europei).

Fără a fi vorba de o situație de avarie, Washingtonul trebuie să acționeze cumva. Președintele Trump definește clar care sunt acum prioritățile externe ale Americii: fluxul de migranți din America Latină, deficitul commercial cu U.E. și, mai ales China, terorismul musulman. Pentru el, lumea este într-un „haos dinamizat de șocul intereselor”, iar America nu trebuie neapărat să urmărească stabilizarea actualului sistem internațional, nu să se erijeze în rolul de jandarm internațional, ci să adopte - cel puțin pentru o vreme - o politică de îndiguire (containment) a forțelor ostile Statelor Unite. Ceea ce nu înseamnă o atitudine pasivă, dezangajantă, ci una de contracarare prin mijloace mai subtile a concurenților și adversarilor. Activismul Americii în politca mondială nu este abandonat. După actuală faza de reevaluare și resetare a actualelor stări de fapt din diferitele compartimente ale vieții internaționale, va urma, probabil, o a două fază, de restructurare a ordinii mondiale, în care Statele Unite să-și mențină rolul preeminent. Inclusiv, este de sperat, prin cooperare internațională.