Deşi nu suntem fani declaraţi ai internetului, trebuie să-i recunoaştem utilitatea. Cu un calculator în faţă, cât am bate din palme, tastăm ceva şi aflăm... uneori chiar şi ce nu ne trebuie. Pe de altă parte, în ziua de astăzi, niciunde şi nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine şi sunet, pentru oricine, oriunde pe faţa pâmântului. În consecinţă, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapidă modalitate de a ne face cunoscuţi, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima variantă, categoric, nu ţine de tehnologie, ci de propria noastră structură, (în care colcăie, de cele mai multe ori, ţuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia şi nesimţirea ce iese pe obraz şi în frunte, ca păduchele, tocmai când ne este lumea mai dragă). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii ţine de gramul de minte, după caz, lipsă, sau, în plus, minte ce-şi are rădăcinile în structura genetică, de cele mai multe ori, contextual, alterată la bodega din colţ, singurul loc unde străluceşte „genialitatea". Spunem şi subliniem aceasta, fie şi numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsă, sau a-L face vinovat pentru toate tâmpeniile noastre. Revenind la internet şi avantajele lui, îl mărturisim şi noi, citând astazi, 25 aprilie 2011, adresa: , pe „Ion de la gară". Da, Ion de la gară, despre care se ştie „sigur" (conform aceleiaşi surse), că scria (şi, probabil, încă mai scrie) poezii. Până aici, totul lăudabil. Regretăm însă faptul că, în aleasa noastră democraţie, nu s-a păstrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul ţăran, când ţăranul poet. Pentru a nu da liber interpretărilor, vă avertizăm că nu despre el, Ţăranul român, este vorba în expresia de mai sus. În faţa lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stăm în poziţia de drepţi şi-i prezentăm onorul.

Odată cu această precizare, ne exprimăm iarăşi regretul pentru faptul că aceeaşi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântării României, manifestare („culturală", nu glumă!), demnă de cel puţin un Nobel, dacă nu mai multe, având în vedere generoasa adunătură de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însă că au uitat-o, alţii, nu! Generaţia mai tânără nici măcar nu-i ştie gustul! Din acest motiv, pentru toţi, vă propunem un exerciţiu, desigur, la nivel mental. În consecinţă, imaginaţi-vă o actuală finală a Cântării României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficială, musai, „conducătorul iubit", guvernul, iar pe gazon, în faţa lor, creatorul recitând:
„Cât despre sex (sexul lui Ion de la gară), ce să mai vorbim?!/ Şi-l arăta el domnişoarelor/ Dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/ Nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri/ Şi, probabil, nici în practică/ Ion de la gară a fost poet adevărat.../ (...) Nu e aşa, doamnelor şi domnişoarelor, care i-aţi văzut sexul din greşeală şi v-aţi speriat/ Vai de mine e cât o pisică!/..." „Ptiu! Om bâtrân, şi o aşa nărozie, mai rar!... Muică, sfârşitul lumii!... a zis şi baba Floarea, trăgând cu urechea şi coada ochiului la adresa menţionată, deschisă de nepotul său, copil ce repeta, în şoaptă, versurile (de mai sus), versuri pe care urmează să le recite, pe scenă, la serbarea acestui sfârşit de an.

Mda! Reflectăm asupra „versurilor", presupuselor aplauze de la tribună, asupra reverenţei creatorului şi, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipăm. Scuipăm şi în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creaţii noi! Fără a fi istorici sau critici literari în domeniu, totuşi, fie şi numai din motivul de a ne băga singuri în vorbă (nu de alta, dar nu ne mai rabdă gura), ne dăm şi noi cu părerea şi întrebăm:
- cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în înşiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu două mitraliere/ tancul e un melc mai mare/ mult mai periculos/ Şi unul şi altul înaintează spre o viaţă mai bună/..." poemul "Melcul şi alte idei" – (aceeaşi adresă) - Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lăsând la o parte faptul că înaintarea tancului spre o viaţă mai bună poate fi interpretată, aşa cum e spusă aici, şi ca o incitare la violenţă (incitare pe care noi, „cei săraci cu duhul", o detestăm), recomandăm creatorului, pentru început, cel puţin, teoria cunoaşterii la Platon, locul în care lumea ideilor este şi lumea formelor pure, lume din care, zice-se că am veni spre întrupare şi din care am învăţa, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).
- în ce măsură noţiunile de „Fiinţă", „Lucru" chiar şi cea de „Infinit" îi sunt clare „versificatorului" în rândurile: „Am tot încercat să perfecţionez frunza/ Să storc marea din bobul de nisip/ Să fac din fiinţa mea o zburătoare cu chip (...) / Degeaba vrei să perfecţionezi lucrurile şi chiar pe tine/..." (poemul „La infinit") Despre „Fiinţă", oricum ai da-o, fie ştiinţific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar şi în abordarea materialist-dialectică), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi înţelepţi s-au încumetat să rostească, nu întâmplător, cuvântul şi să spună câte ceva despre el. Primul, Parmenide născut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.: „Vreau să-ți vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/ Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevărul:/ Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie;/ Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmeaz-adevărul);/ Celălalt - că nu e Ființa, că trebuie nici să nu fie./ Calea aceasta (ți-o spun) cercetată nu poate să fie,/ Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/ Nici să vorbești despre ea." (Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de Șt. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, ediția 1943, p. 9).

În reformularea noastră, celebra frază a gânditorului eleat ar suna astfel: „Fiinţa este şi nu poate să nu fie!" Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a expresiei, şi nici a lui Parmenide, nici din logică, conform căreia negarea negaţiei ar fi înşuşi adevărul, nici din alt domeniu, însă nimeni nu ne opreşte să atribuim expresiei atât profunzimea, cât şi universalitatea kantiană picurată de autor în Imperativul absolut. Al doilea mare gânditor care a cutezat să redeschidă, după aproape 2000 de ani, problema „Fiinţei", cu tendinţe chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (1889 - 1976). Martin Heidegger, în celebra lucrare „Sein und Zeit" („Ființă și timp", 1927). Ce să facem, vrem sau nu, neamţul, tot neamţ! Dar pentru că, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai puţin deştepţi, mai mult sau mai puţin instruiţi), că „Lucrul" din perspectivă kantiană (şi nu numai a sa, aproape toată filosofia continentală modernă pune sub semnul întrebării cuvântul „lucru''), are şi o altă conotaţie total diferită de utilizarea lui întâmplătoare de către un fiştecine, ca la începutul alfabetizării. Cât despre „Infinit", după ştiinţa noastră, oricum iniţiată şi în ale matematicii, până în prezent omenirea nu i-a găsit încă subtilitatea, nici în micro şi nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar şi pentru a nu fi ridicoli sau taxaţi drept babe ce îşi dau cu părerea despre orice pe marginea şanţului, ne abţinem.

Ca să mai destindem puţin atmosfera, într-un anume fel, parcă prea didactică, trebuie să recunoaştem, sincer, frumuseţea expresiei „...Să storc marea din bobul de nisip", expresie care însă ne-a amintit de un comentariu pe blog, comentariu apărut la publicarea pamfletului Cinzeaca „Omul de cultură" şi noua ordine universală: „Domnilor, stau aci, aproape de căsuţa asta in care a fost concepută ani de zile revista „X". Mi-a fost dat să văd oameni de cultură şi „oameni de cultură". Ăştia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (...) Păi, cum altfel, câtă vreme dacă cineva i-ar băga la un teasc şi i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlăicii cu alcool 100%.". Asta apropo de stors. Nu putem încheia cu părerile noastre înainte de a mai cita poemul „Adam şi Eva", poem aflat la aceeaşi adresă de internet: „Nu credeam că bătălia dintre creaţionişti şi evoluţionişti va ajunge intactă până la noi/ (...) Sunt un evuluţionist/ Mă trag din două maimuţe/ Adam şi Eva". Asta da „poezie"! Numai că, Doamne, iartă-ne, Adam şi Eva (fără gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca să-l amintim pe Ţuţea), sunt Dumnezeul barbat şi femeie ce vine să explice nu evoluţia omenirii, ci sensul ei. ...Şi nu numai atât! Greu însă de înţeles, mai ales de către cei care, ani şi ani au servit cu pocalul doar dialectică marxist-leninistă la bodegile totalitarismului. Ce să mai spunem? După atâta poezie, ne simţim şi noi o idee mai instruiţi, şi, de ce nu, mai nobili. Că doar asta e menirea artei şi a poeziei cu iz prelipuţian, în special. De aici, din deşteptăciune şi nobleţe, parcă văd întreg poporul român pus la patru ace, cu papion şi frac, oricând şi oriunde zâmbind. De, bine ar fi! Cum însă stăruie în noi Toma Necredinciosul, solicităm, din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, înainte de '89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 şi în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzaţi de măsuri radicale şi antisociale), măcar în instituţiile de cultură, unde vrei, nu vrei, se mediatizează producţia de falusuri, pe toate gardurile, în caz contrar, averizăm Guvernul României, în speţă Ministerul Sănătăţii să mărească numărul de paturi în spitalele de profil.
Nicolae Bălaşa