Contribuţii româneşti la definirea noţiunii de timp: destinul şi „omul românesc"
Dimensiunea timp, cuprinde la nivelul satului românesc tradiţional, atât orizontul cantitativ, măsurat matematic, cât şi pe cel calitativ, interior, spiritual. Această viziune reprezintă un pas înainte chiar şi sub aspectul interpretării filosofice, constituind, în acelaşi timp o rezolvare originală a problemei timpului, a începutului şi sfârşitului, a morţii şi eternităţii. Perceput ca o relitate vie, cu însuşiri şi puteri necunoscute, timpul popular este relevat, iar nu figurat. De unde vine această concepţie ? Evident din convingerea că Dumnezeu este cauza primordială a timpului, cel care, în ultimă instanţă porneşte, sau, după caz, suspendă timpul. În primul caz avem de-a face cu un „deus salutaris", cel care mânuieşte timpul, făcându-şi simţită prezenţa şi voinţa, în cel de-al doilea cu un „deus otiosus", un Dumnezeu care se retrage din timp, după ce a avut grijă să-l pună în mişcare. Evident că ipoteza unui Dumnezeu impiedicat de durată este exclusă, sau cum ar fi spus Antim Ivireanu „sunt basme şi aflări omeneşti". Concepţia tradiţională şi neechivocă despre deism o aflăm tot la Cantemir, care spunea : „Ziditoriul, după înţelepciunea şi puterea sa, săvârşind zidirile, de lucru se odihneşte, şi ca deplin şi în putere stăpân, numai odată poruncind, în veci zidirea ca o slujnică după poruncă aleargă" (Cantemir, Metafizica, p.79).
Evocarea lui Cantemir, primul gânditor român care a încercat valorizarea fondului folcloric tradiţional şi implicit, convertirii vechii înţelepciuni populare într-o încercare „filosofică", „gramaticalizând" astfel vechea gândire ne conduce şi către o intrebare fundamentală, căreia Gh. Vlăduţescu i-a găsit dezlegarea şi anume : poate fondul nostru tradiţional să constituie o protofilosofie ? Răspunsul răspicat este : pentru reconstituirea unui capitol al protofilosofiei româneşti „folclorul românesc este şi o filozofie" (Vlăduţescu, Filosofia, 1998, p.30). Argumentele lui Gh. Vlăduţescu se bazează, implicit şi pe aserţiile lui Ov. Papadima: „toate categoriile folclorului sunt pentru ţăranul nostru realităţi sufleteşti . . . omul nefiind decât o verigă din lanţul de armonii materiale ale cosmosului" (Papadima, O viziune, 1941, p.13)
Anamneza timpului şi basmul. Tipare tradiţionale
„A fost o dată . . . " sună începutul tipic al naraţiunilor fabuloase la popoarele cele mai diferite . . . „ (Şeineanu, Basmele. . . , 1895, p.1). Această apreciere, cu valoare generalizatoare, devine, inerent, suportul oricărui scenariu de basm. Aşadar, naraţiunea marcată cu formula iniţială „a fost odată", completată, după caz, cu numeroase variante locale, datorate în bună măsură ingeniozităţii performerilor, au rolul de a indica o anume detaşare „deliberată" a povestitorului faţă de materia propriu-zisă a naraţiunii, ca şi faţă de public, constituind, ceea ce folcloristul Gh. Vrabie numea „o ramă adecvată" (Vrabie, Proză, 1986, p.158). Motivul „a fost odată", întărit prin negaţia „ca niciodată", indică, aşadar, o reducere la absurd a ideii iniţiale sau chiar un mod ironic de abordare, utilizat de aşa natură încât povestitorul să se poată prezenta de pe o poziţie neutră atât faţă de temă, cât şi de public.
Formula, condensată, reprezintă, pentru majoritatea folcloriştilor, o „constantă a basmului", o modalitate convenţională, de introducere în temă. Totodată, motivul temporal, amplificat, se regăseşte şi de-a lungul firului naraţiunii, indicând, după caz, durata unor evenimente, succesiunea lor temporală, astfel încât ideea de timp se constituie, în basmul folcloric, sub o formă hiperbolizată, distinctă de timpul „diurn", al povestitorului. Această formă de atemporalitate, specifică mecanismului ficţioal din basm, se asociază, constant cu ideea de spaţiu. De regulă, cele două aspecte se împletesc în formule comune, de genul : „şi merseră. . . zi de vară până-n seară", direcţia fiind adesea redată cu oarecare imprecizie, respectiv, „spre răsărit", „peste munţi" sau chiar până „pe celălalt tărâm", indiciu semnificativ că naraţiunea basmului se derulează într-un spaţiu şi timp cu valenţe simbolice, diferite de realităţile geografice curente. Spaţiul „extrem" al basmului este „tărâmul de dincolo", „moşiile" diferitelor creaturi fantastice, „la capătul lumii", respectiv sub pământ, în cer sau, frecvent, în pădure, teritoriu încărcat cu valenţe multiple. De obicei, această lume situată „sus", „jos" sau „dincolo" este populată cu fiinţe total diferite decât cele omeneşti, adesea malefice. Aceste „ţări" sau „moşii" sunt izolate de lumea curentă iar accesul la ele este dificil, primejdios. Ceea ce impresionează în toate descrierile, este nu atât valoarea artistică, cât mai ales cadrul creat de narator. Despărţite de lumea reală, atemporală, basmele sunt „secvenţe poetice" ( ibidem, p.167) ce întăreşte afirmaţia fundamentală a lui Haşdeu,anume că „basmul este o oglindă a realităţii visului". Numai pornind de la această stare onirică, cultivată de povestitorii anonimi până la perfecţiune, ajungem să credem în lumea fără limită a basmului. Visul accentuează şi confirmă nota de fantastic a basmului, ştergând atât convenţia spaţială, cât şi pe cea temporală, devenind, din element decorativ, o modalitate specifică de exprimare.
Principalul obstacol în calea analizei elementului filosofic din urzeala specifică basmului îl reprezintă însă opinia că acesta ar reprezenta o creaţie artistică rezervată copiilor, având deci „zone spirituale insuficiente pentru adulţi". Această opinie, susţinută între alţii şi de savantul indianist H. Zimmer ( op.cit., p.3) vine din convingerea că basmul reflectă, în principiu, o formă de mentalitate primitivă, puerilă, provenind din zorii „copilăriei omenirii". Ideea este contrazisă atât de procedeele literare rafinate, specifice basmului, dar mai ales de linia sinuoasă a naraţiunii. Fundamental, basmul „transmite un mesaj superior, metafizic" (Cordun, Timpul, 2005, p.38), cu condiţia să lecturăm textul pe mai multe nivele. Ideea suprapunerii, la nivelul basmului a mai multor „coduri semantice", cum ar spune Lévi-Strauss, permit deopotrivă o lectură, şi implicit o interpretare simbolică a basmului, cât, mai ales, identificarea corelaţiei om-cosmos, respectiv a modului cum imaginile (secvenţele folclorice) sunt receptate pe un plan spiritual superior.
Această posibilitate multiplă de lectură poartă pecetea unei duble interpretări : în expansiune şi în profunzime. De regulă, analizele de tip comparativ au pornit de la interpretarea unor motive şi variante de basm având drept etalon temele Europei Centrale, acestea extinzându-se, treptat către zona de sud-est. Din nefericire, materialul documentat local, accesibil majorităţii cercetătorilor, folcloriştilor şi filosofilor, a rămas şi rămâne în continuare în afara zonei de cercetare, câtă vreme o carte fundamentală cum este studiul lui Şeineanu „Basmele române . . . „ rămâne necunoscut publicului occidental, nefiind tradus într-o limbă de circulaţie europeană, iar singurul catalog al basmului fantastic, cel întocmit de Schullerus, în 1928, are „dimensiuni reduse" (Ov. Bârlea, Istoria, 1974, p.467). În aceste condiţii analiza unor teme specifice româneşti, inclusiv „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", în context balcanic şi inclusiv în circuit european devine, ab initio o intreprindere riscantă.
Analiza, în profunzime, ne oferă însă posibilităţi sporite de interpretare. Aşa cum legea firii nu cunoaşte expansiunea infinită, ci, extensiei îi urmează, firesc, absorţia, involuţia, la fel gândirea umană se suprapune peste legea universului. În acest fel, tema „regressum ab uretrum", respectiv a întoarcerii la origini, sau, astfel formulată „l'éternelle retour" reprezintă modelul analizat de Mircea Eliade, cel care a folosit procedeul „anamnezii" drept mijloc pentru revenirea la „matricea cosmică". După acest principiu anamnetic, timpul este revitalizat periodic. Aplicat strict la basm, acest model „poartă pecetea unei înalte abstractizări, fără echivoc la nivel cosmic" (Codrun, Timpul, 2005, p.57).
Ceea ce rămâne însă specific basmului este că timpul nu este nici transferabil, nici recuperabil. Asta nu înseamnă că el nu poate fi regenerat, prin întoarcerea la origine . Aparent însă, timpul poate sta pe loc, poate încremeni, pentru ca apoi, după un interval să se reînfăşoare. Prin acest procedeu ne întoarcem la vremea de apoi, limita maximă a timpului involut. Aici, în acest punct zero, atins doar pe cale anamnetică, îşi are timpul obârşia.
Aşadar cele două elemente cu care a fost asociat basmul : visul şi uitarea ,conduc deopotrivă către posibilitatea parcurgerii timpului în sens invers, în „răspăr" (Cordun, Timpul, p.59), mergând până la timpul iniţial. Această modalitate, deopotrivă dramatică şi plastică de rezolvare a mesajului spiritual, se sprijină pe solide referinţe etnografice. În majoritatea basmelor cu această tematică, timpul nu poate fi nici recuperat, nici folosit altfel decât este dat. Singura modalitate de revitalizare a timpului este întoarcerea la matricea iniţială sau revenirea la „albia timpului vechi".
Revenind la formula iniţială a basmului „a fost odată" sau „n-a fost niciodată", putem lărgi sfera de interpretare, mergând pe firul unei observaţii fundamentale a lui M. Eliade : astfel, degradarea sensului iniţial, tradiţional al unei informaţii sau tehnici, se face prin uitare. Eliade numeşte acest procedeu „legea descompunerii fantasticului", dovedind că „istoria vieţii mentale a lumii, departe de a fi o permanentă evoluţie, e străbătută de un ritm al degradării, al morţii ; istoria acestei descompuneri lente nu este cu nimic inferioară marilor sinteze de progres ale omenirii (Eliade, Folclorul ca instrument de cunoaştere, Revista Fund. Regale, 1937, p.17-18). Aşadar, eroziunea, pulverizarea sau după caz descompunerea, reprezintă în planul basmului o formulă stereotipă deosebit de complexă. Mai mult chiar, L. Şeineanu constată că în materie de stereotipie, de început şi sfârşit, basmul românesc este superior, câtă vreme „la celelalte popoare sunt puţin numeroase astfel de formule" (Şeineanu, Basmele, 1895, p.203).
Legătura ce se stabileşte între acest complex logistic şi corpul basmului are rol de a ne plasa într-un „timp nedefinit", în ultimă instanţă într-o irealitate. Formula redusă a lui „a fost odată", cu care circulă basmul occidental, măsoară în opinia cercetătorului Val Cordun, secătuirea filonului, pe când la noi, acest efect, deosebit de bine frazat şi narat „dă aripi fanteziei, traducând cu umor irealul lumii, anticipând activităţile ce vor urma" (I.C. Chiţimia, 1971, p.24). Utilizarea formulelor respective, dincolo de valenţele estetico-literare, are deci valoare de „anamneză", favorizând atât rememorarea formulelor basmului, cât şi întoarcerea în timp, în ansamblu. Asocierea celor doi termeni aparent opuşi, „a fost" . . . „n-a fost". . . constituie un element specific basmului românesc „în care paradoxal îşi găseşte expresia originală (Cordun, Timpul 2005, p.124). Analizând aceste formule stereotipe, cercetătorul N. Roşianu constată că ele corespund unei etape moderne de elaborare a naraţiunii. Iniţial, susţine Roşianu, povestitorul nu avea nevoie să dovedească veridicitatea naraţiunii. De aceea, el îşi ia măsura detaşării de fapte prin formula uşor ambiguă, uşor ironică, în care „negaţia directă ia locul celei indirecte (metatorică)" (Roşianu, 1973, p.41).
Fără a căuta deci o logică neapărată a formulării respective, constatăm că utilizarea formulei negative (ca niciodată), departe de a îndepărta ascultătorul de naraţiune, îi asigură o funcţie „concretă şi precisă", la fel cum, în logică o formulare de tip binar, adevăr/neadevăr, confirmă cele comunicate. Până la urmă, modelul superior al acestei exprimări de tip binar îl reprezintă însăşi sintagma „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", un caz fericit de formulare a inversării, relevant pe plan lingvistic, dar şi spiritual.
În lucrarea sa dedicată basmului, L. Şeineanu, semnalează o problemă fundamentală : „noţiunile de spaţiu şi timp sunt necunoscute basmului ( op.cit, p.37). Argumentele aduse, folosind înclusiv fragmente din basme româneşti din toate regiunile, conduc spre ideea atemporalităţii în basm. În fapt, fenomenul este mult mai complex, căci nu ideea de timp lipseşte din basm, ci, pur şi simplu, „sentimentul scurgerii timpului" (Cordun, Timpul, 2005, p.181). Exemple de basm ce consemnează scurgerea supranaturală a timpului sunt numeroase. De regulă, referirile de acest gen au în vedere un parcurs invers : eroul, în loc să îmbătrânească, întinereşte. Fenomene de scurgere inversă a timpului nu se întâlnesc în viaţa curentă. În basm, tinerii rămân mereu tineri, iar bătrânii, bătrâni. De asemenea, mai întâlnim cazuri de oprire (anulare) a timpului, urmate de întoarceri rapide în trecut. Întoarcerea în timp, în căutarea tinereţii pierdute, a familiei sau pur şi simplu a unui talisman (floare vrăjită et.) reprezintă o formă de întoarcere la origini. În acest caz, anamneza ia forma unui itinerar.
Insensibil la timp, eroul de basm are slăbiciune pentru obiecte vechi. Hainele, armele şi chiar calul de odinioară al tatălui (de regulă, bolnav, slab şi fără puteri, răpciugos) prezintă interes oricând. Un folclorist (Max Lüthi) constata chiar că „în basm darurile supranaturale nu se moştenesc, ci se dobândesc". Prin astfel de obiecte sau fiinţe se stabileşte un proces subtil de transfer, valabil prin legătura directă între erou şi obiectul vizat. Această idee conduce spre tema „generalităţilor succesive". De pildă, într-un basm gruzin, fiul primeşte sarcină de la tată „să călătorească mai mult decât el" şi să o ia de nevastă pe „vechea iubită a tatălui". Evident că, dintre fraţi, Prâslea ajunge la curţile vechii iubite a tatălui, reuşind însă să se însoare cu sora acesteia. Sensul acestei poveşti este că „timpul tatălui", contopit cu „timpul fiului", îi conduc pe amândoi către origine.
În concluzie, răsturnarea succesiunii normale a timpului, asociată cu anamneza sunt etape pentru obţinerea imortalităţii (M. Eliade, Myth and Reality, 1963, Londra, p.114 şi urm.). Totodată, în basmul tradiţional, moartea este asociată cu obârşia şi cu somnul. De pildă, una dintre destinaţiile cel mai greu de atins are, în toponimia tradiţională sonorităţi din gama : somn, dor, plângere, jale : „câmpul cu dor", „câmpul florilor". Interdicţia de a-l atinge reprezintă tot atâtea tentaţii lumeşti. Încălcarea, atrage după sine pedeapsa maximă : trezirea din letargie, alungarea din paradis. Orice încălcare aduce cu sine o pedeapsă „pe dos", o ieşire din amnezie. Această pedeapsă a întoarcerii către origini, către inconştient, nu este altceva decât ceea ce Yung numea „inconştientul-depozit" sau locul unde timpul străbate traseul invers, „în răspăr".
În ceea ce priveşte motivul „Tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte", Şeineanu îl clasifică la tipul „zânelor promise" cu următoarea precizare „varianta lui Ispirescu, în forma-i integrală, pare necunoscută în literatura folclorică europeană" ( op.cit, p.359). Pentru exemplificare, Şeineanu semnalează un motiv comun atât centrului continentului european, dar şi unor spaţii mai îndepărtate (orient, extrem orient). Este vorba de somnul aparent. Eroul adoarme, evident într-un castel (peşteră, etc.) fermecat, pentru ca, odată trezit, să constate că în realitate a trecut foarte mult timp (săptămâni, ani, „o sută de ani"). Un alt personaj nimereşte „într-o grădină" şi primeşte mâncare de la o bucătăreasă, care îl convinge să stea la ea „câteva săptămâni". Cuprins de dor, se întoarce acasă unde constată că trecuseră . . . 200 de ani. Un fecior de împărat, Petrică, vrea să se însoare „unde nu e nici moarte, nici bătrâneţe". Străbate împărăţii vrăjite (Ţara păsărilor, Ţara vântului) poposind aici, stă câteva sute de ani, fără să îmbătrânească, apoi calcă în „valea cu jale" şi pe „dealul cu dor" şi îl prinde dorul să se întoarcă acasă. „Nu te duce, îi zice Vântul, că părinţii tăi au murit. Poate să fi de atunci milioane de ani". Evident că ţinta finală este palatul părintesc. Lângă o cruce de piatră, stau, într-un sicriu, ghemuite, într-un colţ Bătrâneţea şi în altul Moartea. Ambele îşi cer drepturile naturale. Basme asemănătoare se întâlnesc din Irlanda în Rusia, rămânând ca basmul tip să fie identificat în varianta Ispirescu.
Riscând o concluzie, vom reaminti observaţia lui M. Eliade, care constata că singură gândirea simbolică ne poate ajuta să punem în valoare spiritualitatea poporului român. Istoria secretă, purtătoare a „nebănuitelor lumini" rămâne însă folclorul, care prin conservarea formelor străvechi, ne oferă „la cheie" informaţii fundamentale pentru cunoaşterea firii umane. Azi, la mai bine de un secol şi jumătate de la apariţia primelor culegeri autohtone de basme, nu încetăm a rămâne uimiţi de „ordinea cosmică superioară" ce se desprinde din studiul lor. Între acestea, tema anamnezei, a timpului întors, procedeu menit să ne redea memoria, reprezintă o referinţă esenţială, un domeniu ce aşteaptă încă să fie relevat pe deplin, ascunzând sub învelişul de poveste, înţelesuri esenţiale.

BIBLIOGRAFIE :
BARBU, Daniel, Timpul şi privirea în civilizaţia româneascvă a secolului al XVIII-lea, 1996, Ed. Antet, Bucureşti ;
BÂRLEA, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, 1974, Bucureşti ;
BÎRSAN, Gheorghe, Timpul în ştiinţă şli filosofie, 1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti ;
BERNEA, Ernest, Spaţiu, timp şiu cauzalitate la popiorul român, 2005, Ed Humanitas, Bucureşti ;
BERGSON, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, traducere şi studiu de H. Lazăr, 1993, Ed. Dacia, Cluj-Napoca ;
BLAGA, Lucian, Încercări filosofice, ediţie îngrijită şi bibliografie de Anton Ilinca, 1977, Ed. Facla, Timişoara ;
CANTEMIR, Dimitrie, Metafizica, 1929, Ed. Ancora, Iaşi ;
COLTA, Elena Rodica, Repere pentru o mitologie a românilor din Ungaria, 2004, Fundaţia pentru Studii Europene, Cluj-Napoca ;
CORDUN, Val, Timpul în răspăr, 1995, Ed. Saeculum, I.O., Bucureşti ;
Filosofia de la A la Z, autori Elisabeth Clement, ş.a., 2000, Ed. All, Bucureşti ;
GUŢIA, Ioan, Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu, 1957, Colecţia Bibliotecii Române din Freiburg, Roma ;
ELIADE, Mircea, Le roi et le cadavre, 1972, Paris ;
MARCUS, Solomon, Timpul, 1985, Ed. Albatros, Bucureşti ;
NECULCE, Ion, Opere, volumul I, ediţie de Gabriel Ştrempel, 1982, Bucureşti ;
PAPADIMA, Ovidiu, O viziune românească a lumii, 1941, Ed. Bucovina, Bucureşti;
ROŞCA, D.D., Existenţa tragică, 1968, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti ;
SURDU, Alexandru, Mărturiile anamnezei, 2004, Ed. Paidea, Bucureşti ;
SURDU, Alexandru, Comentarii la rostirea filosofică, 2009, Ed. Kron-Art, Braşov ;
VLĂDUŢESCU, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, 1988, Ed. Paidea, Bucureşti ;
VLĂDUŢESCU, Gheorghe, Filosofia greacă în texte alese, 2002, Ed. Paidea, Bucureşti ;
VRABIE, Gheorghe, Proza populară românească, Studiu stilistic, 1986, Ed. Albatros, Bucureşti .