La 20 octombrie 2018, Preşedintele Donald Trump a anunţat că S.U.A. doreşte să se retragă din Tratatul „Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty” (I.N.F.), invocând nerespectarea acestuia de către Federaţia Rusă. Cea mai mare parte a comunităţii occidentale a respins declaraţiile Moscovei, conform cărora sistemele N.A.T.O. şi americane de apărare antirachetă din Europa de Est, aparent menite să intercepteze rachete din Iran, reprezintă de fapt, prin modificări ce pot fi realizate rapid, o forţă ofensivă considerabilă situată foarte aproape de frontierele Rusiei. Analize ale experţilor din Federaţia Rusă, publicate în februarie 2019, în „The Buletin of The Atomic Scientists”, au arătat că sistemele „Aegis” din Polonia şi România nu sunt capabile să ofere garanţii de securitate împotriva rachetelor Iranului datorită limitelor tehnologice ale sistemelor radar asociate, dar că maschează capacităţi ofensive care încalcă prevederile Tratatului INF. S.U.A. a suspendat oficial continuarea prezenţei sale ca parte la tratat în primele zile ale lunii februarie 2019, iar Federaţia Rusă a urmat-o imediat, trimiţând practic securitatea globală înapoi cu mai multe zeci de ani.
Tratatul privind forţele nucleare intermediare, cunoscut sub acronimul INF, se referea la eliminarea rachetelor cu rază scurtă şi intermediară, a fost semnat pe 8 decembrie 1987 de preşedintele Ronald Reagan, pentru Statele Unite şi preşedintele Mihail Gorbaciov pentru Uniunea Sovietică (şi asumat de Federaţia Rusă ca stat succesor). Tratatul a fost ratificat de Reagan şi Gorbaciov la 1 iunie 1988. Conform prevederilor acestui tratat se eliminau rachetele şi lansatoarele de rachete cu bază la sol, cu raze de acţiune de 500-1.000 km (rază scurtă), respectiv 1.000-5.500 km (rază intermediară). Tratatul nu acoperea rachetele ce puteau fi lansate din aer sau de pe apă. Până în mai 1991, au fost eliminate 2.692 sisteme de rachete, efort urmat timp de 10 ani şi de inspecţii reciproce la faţa locului.
Câteva elemente de context
În martie 1976, Uniunea Sovietică a operaţionalizat rachetele RSD-10 Pioneer (cunoscute în Occident sub denumirea de SS-20 Sabre) pe care le-a dislocate în unele state socialiste europene. SS-20 era o rachetă balistică mobilă, capabilă să transporte la ţintă trei focoase nucleare de 150 de kilotone. Rachetele SS-20 aveau o rază de acţiune de până la 5.000 km, capabile să lovească Europa de Vest de pe teritoriul sovietic. Caracteristicile sistemelor SS-20 plasau aceste rachete în afara limitei minime prevăzute în Tratatul SALT II referitoare la sistemele de rachete balistice intercontinentale (peste 5.500 km). SS-20 înlocuiau sistemele sovietice SS-4 Sandal şi SS-5 Skean, depăşite tehnologic. Statele Unite, sub preşedintele Jimmy Carter, a considerat iniţial că armele nucleare strategice şi avioanele de bombardament strategic ar fi contrabalansat sistemele SS-20, fiind suficiente pentru descurajarea strategică a Uniunii Sovietice. În 1977, cancelarul Helmut Schmidt al Germaniei de Vest a cerut un răspuns occidental la desfăşurarea SS-20, idee preluată de N.A.T.O. La 12 decembrie 1979, ca urmare a presiunii europene pentru un răspuns la redislocările de sisteme SS-20, miniştrii de externe şi ai apărării din statele N.A.T.O., reuniţi la Bruxelles, au apreciat că Pactul de la Varşovia „a dezvoltat o capacitate nucleară care ameninţă direct Europa de Vest" prin sistemele de atac „din teatrul de confruntare directă" făcând referiri explicite nu numai la rachetele SS-20, ci şi la redislocarea de bombardiere sovietice Tupolev Tu-22M.
Pentru contracararea iniţiativelor sovietice, S.U.A. şi N.A.T.O. au decis modernizarea propriilor forţe nucleare cu rază lungă şi medie de acţiune (L.R.T.N.F., respectiv I.N.F.), prin înlocuirea rachetelor Pershing 1a cu 108 lansatoare Pershing II, ce au fost redislocate în Germania de Vest, concomitent cu desfăşurarea a 464 sisteme de rachete de croazieră BGM-109G în Belgia, Olanda, Italia şi Regatul Unit, începând cu decembrie 1983. În acest fel, practic, s-a declanşat ceea ce istoria avea să cunoască sub denumirea de „Războiul Stelelor”, concept dezvoltat sub administraţia Reagan.
Uniunea Sovietică şi Statele Unite au convenit să deschidă negocieri şi discuţii preliminare referitoare la forţele nucleare intermediare, care au început la Geneva, în octombrie 1980, cu câteva zile înainte de alegerile prezidenţiale din S.U.A., care au făcut posibilă, la 20 ianuarie 1981, învestirea în funcţia de preşedinte a lui Ronald Reagan. Discuţiile oficiale au început la 30 noiembrie 1981, co-prezidate de Ronald Reagan şi de Leonid Brejnev şi s-au axat pe următoarele principii stabilite de fostul preşedinte american, Jimmy Carter: plafoanele şi drepturile convenite de cele doua părţi să fie paritare şi asigurarea reciprocă a unui regim de verificare.
La 18 noiembrie 1981, cu puţin timp înainte de începerea discuţiilor oficiale din Elveţia, Reagan a făcut propunerea cunoscută ca „Opţiunea Zero” (adică suspendarea implementării de către SUA a sistemelor GLCM şi Pershing II, concomitent cu retragerea rachetelor sovietice SS-4, SS-5 şi SS-20). Au urmat o serie de întâlniri sovieto-americane, în august şi septembrie 1986, ce au culminat la 11 octombrie 1986, cu reuniunea la nivel înalt de la Reykjavik dintre Reagan şi Gorbaciov. Ambii au convenit, în principiu, înlăturarea sistemelor I.N.F. din Europa şi limitarea reciprocă la 100 de focoase de rachete INF. În acest context, Gorbaciov a propus schimbări profunde şi fundamentale în relaţia strategică, ajutat de decizia istorică a cancelarului german, Helmut Kohl, din august 1986, de a elimina în mod unilateral sistemele Pershing 1a, dislocate în Germania de Vest. Urmare a semnării documentului de către cei doi lideri, Statele Unite au trecut la dezafectarea sistemelor de rachete BGM-109G, Pershing 1a şi Pershing II, iar U.R.S.S. au dezafectat sistemele SS-4 Sandal, SS-5 Skean, SS-12 Scaleboard, SS-20 Saber, SS-23 Spider şi SSC-X-4 Slingshot.
Revenirea Rusiei în prim planul problematicii de securitate globală
În februarie 2007, preşedintele rus Vladimir Putin a ţinut un discurs la Conferinţa de Securitate de la München, în care a formulat unele idei care aveau să marcheze evoluţiile strategice ale lumii în următorii ani: „Cei care vor să ne dea nouă lecţii, nu vor să înveţe nimic din faptul că nimeni nu se simte mai în siguranţă astăzi. [...] Cea mai mare tragedie a secolului XX a fost reprezentată de acceptarea disoluţiei U.R.S.S. [...] Tratatul I.N.F. ar trebui revizuit pentru a asigura securitatea globală, deoarece acesta a restricţionat doar Rusia şi SUA, dar nu şi alte ţări. [...]. În 1990, Secretarul General N.A.T.O. dădea asigurări că Alianţa Nord-Atlantică nu se va extinde dincolo de graniţele Germaniei”. Dan Blumenthal, director al American Enterprise Institute a apreciat că problema reală a Rusiei cu I.N.F. este legată de fapt de R. P. Chineză, care nu intră sub restricţiile acestui tratat şi continuă nestingherită să îşi construiască propriile forţe nucleare intermediare.
Tot în 2007 şeful de atunci al Statului Major General al Forţelor Armate din Federaţia Rusă, Iuri Baluievski, declara că Rusia intenţionează să se retragă unilateral din tratat ca răspuns la desfăşurarea unui nou sistem de apărare antirachetă al N.A.T.O. şi pentru că alte ţări nu au fost obligate să adere la tratat. Conform declaraţiilor unor oficiali americani, începând cu 2008, Rusia a încălcat tratatul prin testarea rachetei de croazieră SSC-8. În 2013 au apărut rapoarte conform cărora Rusia a testat noi rachete care ar putea încălca termenii tratatului. Este vorba de rachetele balistice intercontinentale SS-25, RS-26, dar şi Topol M, cunoscute şi sub denumirea de RS-29. În acelaşi an şi Statele Unite au testat la sol o nouă rachetă de aviaţie, AGM-158-B, cu raza de acţiune de aproximativ 1000 km, iar în decembrie 2017, preşedintele Trump a semnat un proiect de lege care, printre altele, prevedea alocarea a 25 milioane de dolari pentru a dezvolta o nouă rachetă de croazieră de acest tip. Potrivit diplomaţilor ruşi, aceasta a reprezentat o încălcare a Tratatului I.N.F.
În perioada 2014-2017, reprezentanţi ai Statelor Unite au acuzat în mod repetat Federaţia Rusă că a încălcat Tratatul I.N.F.. În toamna anului 2018, Directorul Naţional pentru Informaţii al Statelor Unite, Daniel Coats, a furnizat detalii suplimentare privind încălcarea tratatului de către Moscova. Acesta a arătat că Statele Unite consideră că Rusia a încercat să trişeze prin efectuarea testelor admisibile din punct de vedere legal, atunci când a testat racheta 9M729, pentru o distanţă de peste 500 km de pe un lansator fix, precum şi testarea aceleaşi rachete de pe un lansator mobil pentru distanţă mai mică de 500 km. Coats a menţionat că prin „aranjarea celor două tipuri de teste, Rusia a reuşit să dezvolte o rachetă cu rază intermediară care ar putea fi lansată de pe o platformă mobilă, încălcând astfel tratatul”.
Situaţia ctuală
Astăzi, mulţi analişti occidentali apreciază că nici S.U.A. şi nici N.A.T.O. nu dispun de o politică de descurajare nucleară adecvată, chiar dacă Rusia a pus opţiunea nucleară în centrul strategiei sale de securitate naţională. Începând cu 4 decembrie 2018, Statele Unite au acordat Rusiei 60 de zile pentru a se conforma tratatului. La 5 decembrie 2018, Rusia a răspuns prin prezentarea publică a laserului de luptă „Peresvet”, declarând că a fost achiziţionat de forţele armate ale Rusiei încă din 2017, ca parte a programului său de achiziţii publice. În acest context, pe 23 ianuarie 2019, Rusia a prezentat racheta 9M729 (SSC-8) şi diplomaţilor militari acreditaţi la Moscova.
Autorităţile de la Kremlin au ţinut să precizeze că a fost vorba de un exerciţiu de transparenţă. Ministerul rus al Apărării a declarat că diplomaţii militari din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Germania deşi au fost invitaţi să participe la prezentarea rachetei, au refuzat să participe. Statele Unite au respins anterior oferta Rusiei de a face acest lucru, deoarece un astfel de exerciţiu nu i-ar permite să verifice adevărata gamă de focoase. Conform unor informaţii neconfirmate, 9M729 provine dintr-o rachetă Kh-101 aer-sol, dezvoltată de compania N.P.O. „Raduga” şi utilizată pe scară largă de forţele aeriene ruse din Siria. Racheta are o rază de acţiune de circa 5.500 km, dar conform unor estimări poate ajunge până la 10.000 km. Poate transporta o încărcătură de 450 kg, inclusiv o ogivă nucleară, cu o viteza de 270 metri pe secundă. Cel mai grav însă este faptul că există temeri formulate de experţi în domeniu, inclusiv americani, care consideră ca acest tip de rachetă nu poate fi interceptat cu sistemele antirachetă de astăzi. La rândul lor, oficiali ruşi au acuzat şi ei că decizia americană de a implementa sistemul de apărare antirachetă în Europa a constituit o încălcare a tratatului INF, la fel şi utilizarea de către S.U.A. a vehiculelor aeriene fără pilot MQ-9 Reaper şi MQ-4.
La 2 februarie 2019, Administraţia Trump a anunţat suspendarea obligaţiilor S.U.A. conform cu Tratatul INF şi şi-a anunţat oficial intenţia de a se retrage din acord în următoarele şase luni. La puţin timp după aceea, preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat, de asemenea, că Rusia va suspenda şi ea oficial obligaţiile sale din tratat, respingând practic şi solicitarea Secretarul general al N.A.T.O., Jens Stoltenberg, care a cerut şi el Rusiei să respecte tratatul. Numeroşi experţi în controlul armamentelor nucleare, printre care George Shultz, Richard Lugar, Sam Nunn şi Mihail Gorbaciov, au cerut Administraţiei Trump să păstreze tratatul pentru că în caz contrar se anunţă o nouă cursă a înarmărilor, comparabilă cu cea din anii 70-80 ai secolului trecut. Decizia a fost criticată de lideri ai Camerei Reprezentanţilor Statelor Unite, ai Comitetului pentru Afaceri Externe şi ai categoriilor de Forţe Armate, care au apreciat că, în loc ca Rusia să fie ţinută la contact, administraţia Trump îi oferă lui Putin o cale uşoară de ieşire din tratat, aşa cum probabil şi-a dorit. Argumente similare au fost aduse anterior, la 25 octombrie 2018, de membrii europeni ai N.A.T.O., care au cerut Statelor Unite „să încerce să aducă Rusia înapoi în cerinţele Tratatului I.N.F. şi nu să renunţe la acesta”. Această alternativă ar putea să conducă la o divizare a Alianţei, obiectiv strategic pe care Moscova doreşte să-l atingă încă de la disoluţia U.R.S.S.
În final, apreciem că impasul strategic generat de retragerile S.U.A. şi Federaţiei Ruse din Tratatul I.N.F. mai dispune de mai puţin de 6 luni pentru a fi depăşit. Din păcate, se conturează o puternică intercondiţionare între marile dosare de securitate globală şi INF. Soluţia depinde de gradul de înţelegere reală a implicaţiilor unui eventual eşec al viitoarelor negocieri dintre S.U.A. şi Federaţia Rusă.
Notă: Text republicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul III, nr.7/aprilie 2019[1]
Aranjament grafic - I.M.