Nu este firesc amestecul politicii în judecarea trecutului şi cu atât mai puţin poate fi acceptată în funcţie de sentinţele politice şi presiunile venite din exterior. Judecata istoriei trebuie lăsată pe sema istoricilor, iar aceştia sunt datori, sunt obligaţi să procedeze cu obiectivitate şi detaşaţi de factorul politic. Ei trebuie să aprecieze atât părţile negative cât şi cele pozitive, procedând la o dreaptă cântărire şi prezentare a faptelor. Este şi cazul celui care a condus destinele României, în timpuri de grea încercare, aproape o jumătate de deceniu, Mareşalul Ion Antonescu.

Orice judecată nu se poate mărgini la trăsăturile pozitive, dar nici doar la cele negative. Nici un om nu este perfect. Cu toţii avem însuşiri şi defecte. Oamenii împlinesc fapte bune, dar săvârşesc şi rele. Bilanţul, când este vorba de personalităţi, trebuie făcut cu spirit critic, cu obiectivitate şi măsură. Uciderea de oameni şi mai ales uciderile în masă trebuie condamnate, iar holocaustul evreilor reprezintă una din paginile cele mai grele ale istoriei omenirii. Crimele împotriva umanităţii nu pot fi mărginite doar la această pată de ruşine a umanităţii. Şi, apoi, nu pot fi acceptate condamnări unilaterale. Răspunderile, istoria le aruncă asupra făptuitorilor, dar mulţi, prin trecerea vremii şi suita „depărtării" de momentul în cauză, nu mai sunt condamnaţi şi imaginea lor este aproape exclusiv pozitivă. Oare regii Spaniei sunt condamnaţi oprobriului veşnic pentru teribilele campanii de nimicire a băştinaşilor din Noul Continent? Oare vânătoriile sălbatice de oameni, care au afectat milioane de negri africani, comerţul cu sclavi - de care au fost vinovaţi în primul rând portughezii, dar şi toţi navigatorii statelor atlantice implicate, merită uitate? Oare exterminările de bizoni, dar şi de indieni, chiar în secolul al XIX-lea, săvârşite în procesul de extindere a Statelor Unite ale Americii sunt de uitat? Dar zecile de milioane de victime ale dominaţiei sovietice? Toate aceste ucideri de oameni şi vieţuitoare reprezintă pete de ruşine care, în egală măsură, ar trebui condamnate. Principalii răspunzători trebuie judecaţi fără părtinire, toţi, şi cu dreaptă cântărire. Oare regina Isabela a Spaniei, protectoarea lui Cristofor Columb, Carol al V-lea şi fiul său, Filip al II-lea, ca şi regii Portugaliei, toţi monarhii statelor împlicate în comerţul cu sclavi, preşedinţii Statelor Unite ale Americii, în timpul cărora indienii au fost exterminaţi şi chiar conducătorii sovietici sunt judecaţi numai pentru aceste cumplite culpe? Pentru mulţi dintre ei timpul le-a estompat vinovăţiile, acoperind aproape cu totul teribilele responsabilităţi ale personalităţilor în cauză.

Mareşalul Ion Antonescu a fost conducătorul României timp de patru ani, în vremuri deosebit de grele pentru ţară. În judecarea sa dreaptă este necesară o cântărire atentă, echibrată şi măsurată a faptelor sale. În calitate de Conducător al Statului, El poartă răspunderea pentru deportările de evrei şi ţigani în Transnistria şi pentru victimele rezultate, dar pentru pogromul de la Iaşi, responsabilitatea rămâne sub semul întrebării, având în vedere prezenţa sa pe front în acele zile, dar şi reacţia promptă pe care a avut-o, atunci când a fost pus în cunoştinţă de cauză. Totodată, în judecarea sa postumă trebuie avut în vedere comportamentul său de ansamblu faţă de evrei. Pentru evreiii din Vechiul regat şi din sudul Transilvaniei a refuzat să dea curs presiunilor Germaniei naziste şi nu a trimis evrei în lagărele de exterminare din afara ţării. Nu trebuie uitată nici plecarea cu permisiunea sa, spre Palestina, a mii de evrei, inclusiv a celor din nordul Transilvaniei aflată sub ocupaţie horthystă (salvaţi astfel de la moarte), şi cărora li s-au dat paşapoarte româneşti. Paradoxal, faptul că astăzi fiinţează în Israel o puternică comunitate de evrei proveniţi din România, faptul că mai sunt în viaţă, se datorează şi lui Ion Antonescu![2] Mareşalul Ion Antonescu trebuie judecat şi în funcţie de alţi parametri, tot astfel cum sunt apreciate postum nenumărate personalităţi responsabile de moartea semenilor lor. Oare Churchill şi Roosewelt au fost vreodată traşi la răspundere pentru terifiantele bombardamente asupra oraşelor germane pe „ultima sută de metri" a războiului, dacă am aminti numai bombardarea splendidului oraş Dresda? Dar pentru cele două milioane de oameni din rândul populaţiei civile germane pierite în urma sălbaticei lor alungări de către sovietici, la sute de kilometri de locurile natale, cu evidenta ştiinţă şi implicitul consimţământ al conducătorilor amintiţi ai celor două mari state democratice?

Antonescu poartă răspunderea morţii şi suferinţelor pricinuite evreilor, dar, pe de altă parte, în cântar trebuie neapărat puse şi incontestabilele lui acţiuni salvatoare mai înainte menţionate şi făcută comparaţia cu soarta evreilor din restul spaţiului european. Oare Horthy nu este vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat cu evreii din ţara sa, unde, într-adevăr, holocaustul a fost desăvârşit? Totuşi, el a trăit nesupărat în exil, până la moarte şi apoi, după căderea zidului Berlinului, resturile sale pământeşti au fost reînhumate cu funeralii naţionale în patria sa. Pentru români, Mareşalul Ion Antonescu înseamnă şi altceva. Care ar fi fost soarta României dacă el nu şi-ar fi asumat răspundere conducerii ţării într-un moment de mare cumpănă? Ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi fost împărţită între cele două puteri totalitare europene care dominau zona şi ar fi vut soarta Poloniei? Nici această ţară, deşi aliată şi care s-a jertfit, nu a fost sprijinită de partenerii ei apuseni pentru a se putea reface în hotarele ei şi nici nu a fost apărată de acapararea puterii politice de către sovietici, prin intermediul comuniştilor locali. România ar fi riscat să fie împărţită[3] sau, mai probabil, să devină o gubernie sovietică. Antonescu a asigurat continuitatea statală şi, într-un fel, s-a jertfit pentru asta. Mai trebuie analizată şi comportarea sa internă. În vremea cât a fost Conducător al Statului a domnit ordinea. Societatea românească a muncit şi corupţia a fost stăvilită mai mult decât oricând. A interzis activitatea partidelor (să nu uităm că ţara se afla în război), dar a tolerat existenţa şi activitatea conducătorilor acestora, a dialogat cu ei, primind şi răspunzând necontenit memoriilor scrise de liderii acestora; deşi era iritat de activitatea lor, nu i-a arestat, ba mai mult, i-a protejat de acţiunile represive germane. Nu poate fi trecută cu vederea nici relaţia sa cu puterea dominantă în acea vreme în Europa. A fost aliat al Germaniei, dar a insistat tot timpul pentru respectarea ostaşilor şi ofiţerilor români. S-a aflat printre puţinii care s-au impus în faţa lui Adolf Hitler şi, paradoxal, s-a bucurat de respectul acestuia, mai mult decât mareşalii germani! A pretins şi obţinut de la Germania plata în aur a produselor livrate.[4] Chiar de la prima întrevedere, dar şi în mod repetat, a ridicat în faţa lui Hitler problema nedreptăţii Diktatului de la Viena, cerând repararea injustiţiei. Mai există un aspect, din nefericire nu prea dominant în trecutul nostru: a fost un personaj integru, cinstit şi total dezinteresat de îmbogăţire.
-------------------------------------------------------------
[1] Studiul prezentat a apărut în volumul „Trecutul la judecata istoriei" din colecţia „Românii în istoria universală", vol. 117, coordonator prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2006 şi publicat în revista ART-EMIS cu acordul coordonatorului volumului
[2] cit. Teşu Solomovici, B1 Tv, 2012
[3] În planurile britanice din 1942/1943 se prevedea o organizare în cadrul căreia România anilor interbelici ar fi fost divizată în două sisteme confederale
[4] Asemenea lui Ion Antonescu procedase şi Ion C. Brătianu în 1877-1878, impunând Rusiei condiţii similare