Dintre toate imaginile terifiante pe care le-am văzut și revăzut la televizor despre acel fatidic 11 septembrie 2001 una îmi revine periodic în memorie chinuindu-mă prin dramatismul ei cumplit. Turnurile Gemene ardeau pe la etajele din mijloc. Cei care fuseseră prinși la etajele de deasupra incendiilor nu aveau nici o posibilitate să coboare, să treacă prin infernul flăcărilor care cuprinseseră în întregime două sau trei paliere de sub ei. Singura lor speranță era în afară. De afară sperau să vină niște elicoptere salvatoare din care eroi înzestrați cu costume negre și echipamente eficace de ultimă generație să-i culeagă de pe fereastră în aplauzele spectatorilor stradali, să îi așeze blând pe peluzele verzi din Manhattan. Alte elicoptere să zumzăie deasupra platformelor de pe acoperișuri de unde în aceleași urale ale spectatorilor să îi ridice în văzduh și apoi să îi coboare la fel de blând pe aceleași peluze verzi. Văzuseră scene asemănătoare în zeci de filme marca Hollywood. Așa trebuia să se întâmple și, cu siguranță, așa urma să se întâmple, iar la sfârșit toți aveau să plece fericiți acasă. Deci, stăteau bieții nenorociți la ferestre și fluturau batistele care să le semnaleze echipajelor de salvare locul în care ei se aflau, locul în care ei își așteptau salvatorii. Fluturau cu speranță batistele, dar speranța lor se topea văzând cu ochii pe măsură ce focul se apropia tot mai mult. Speranța se transforma treptat în disperare, în teroare, în groază. Cuprinse de deznădejde, speriate de moartea care se apropia cu sute de grade Celsius, batistele se opreau din fluturare.

Lumea de afară strânsă pe trotuarele din jur urmărea terifiată scena, se uita îngrozită la condamnații de la ferestre care strigau după ajutoare și se întreba cât vor mai rezista acolo sus deasupra etajelor arzânde, când vor fi și ei cuprinși de flăcări sau când se vor prăbuși cu întregul edificiu. Televiziunile filmau de zor și transmiteau de la fața locului, iar elicopterele nu apăreau. Nu se auzeau. Nu mai veneau odată. Focul se apropia, căldura devenea insuportabilă și elicopterele nu apăreau. Fumul și para iadului se apropia de condamnați și elicopterele nu mai soseau. Urmau să moară arși de vii. NU, mai bine să cazi în gol de la zeci de metri decât să treci prin chinurile iadului și să arzi de viu. Vă amintiți imaginile cu oamenii sărind de la ferestrele Turnurilor Gemene? Vă amintiți de oamenii care cădeau din Turnurile Gemene ca nucile dintr-un copac? Vă amintiți de oamenii care cădeau ca pepenii verzi aruncați de la etaj și explodând pe asfaltul trotuarului de jos?

Și elicopterele nu au sosit. Nici nu aveau cum să sosească, pentru că tragedia trebuia să se consume în toată măreția ei. Și s-a consumat întocmai.

Mi-aduc aminte și de imaginile din decembrie '89 din București, de tragediile din decembrie '89 din România și de bucuria nestăpânită care înflăcărase toată suflarea românească. Imaginile de atunci mă chinuie la fel de mult ca cele de la Turnurile Gemene. În decembrie 89 nu se fluturau batiste, se fluturau drapele cu stema decupată și sperau atunci românii, așa cum aveau să spere americanii prinși în capcana Turnurilor Gemene în septembrie 2001. Speranța lor era așteptată tot de afară. De acolo urma să le vină salvarea, să le vină democrația, să vină bunăstarea, progresul, libertatea, viitorul. Și românii și-au deschis larg porțile, și-au deschis granițele să năvălească peste ei nestingheriți toți cei care voiau să îi salveze, toți salvatorii. În loc să încerce să stingă incendiul, să încerce ei a salva ce se mai putea salva, românii au întețit focul ca să se vadă de departe ce flăcări mari au cuprins România și să vină mai degrabă salvatori străinii ca să le stingă cu echipamentele lor moderne și eficiente, dar acei salvatorii pe care cu încăpățânare românii încă îi mai așteaptă nu vin. Transmit mesaje, analize și evaluări cum că focul nu e nici pe departe atât de grav încât să merite osteneala și cheltuiala de a fi stins, ba e chiar benefic pentru poporul român: arde gunoiul strâns de mai muți ani la rând în jurul său.

Și salvatorii n-au sosit. Nici nu au cum să sosească, pentru că tragedia trebuie să se consume în toată măreția ei. Și se va consuma întocmai.

Rămâne întrebarea: dacă focul aprins în Turnurile Gemene s-a stins relativ repede după prăbușirea lor în septembrie 2001, când și unde se va opri focul aprins în România în decembrie '89?

Grafica - I.M.