Rezultat al „patriotismului” prea bine cunoscut al şefului statului, acesta, printr-o intervenţie nu tocmai „ortodoxă” şi deloc în interesul românilor a încercat să blocheze sărbătorirea Centenarului Tratatului de la Trianon. De această dată, manevra nu i-a ieşit cum şi-a dorit. De 4 iunie 2020 - aşa cum scrie şi autorul articolului - Dumitru Ioncică -, „La București a plouat! Timbrele au fost puse la adăpost ca să nu se ude. Presa a tăcut independent. La București mai plouase și acum doi ani, de Centenarul României Mari”.

În sesizarea privind Legea pentru declararea zilei de 4 iunie „Ziua Tratatului de la Trianon”, transmisă de Klaus Iohannis Curții Constituționale a României (C.C.R.) la începutul lunii iunie, acesta a acuzat încălcarea principiului separației puterilor în stat și a subliniat că legea ar avea un caracter pur declarativ de natură să determine ambiguități cu privire la efectele pe care actul normativ le-ar putea produce: „În cazul legii supuse controlului de constituționalitate, se poate observa că dispozițiile conținute și, în mod special, cele care ar trebui să constituie obiectul de reglementare, au un caracter pur declarativ, deoarece acestea nu sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relații sociale și de specificul acestuia, ci sunt, mai degrabă, generate de dorința, de a prestabili, fără echivoc și într-un singur caz, declararea zilei de 4 iunie ca zi a Tratatului de la Trianon” (Klaus Iohannis în sesizarea transmisă C.C.R.).

Miercuri, 15 iulie 2020, C.C.R. a respins sesizarea formulată de președintele Klaus Iohannis împotriva legii prin care 4 iunie a fost desemnată „Ziua Tratatului de la Trianon”, act normativ adoptat de Parlament pe 13 mai la inițiativa P.S.D.: „În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon este constituțională în raport cu criticile formulate. Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României”, a transmis C.C.R. într-un comunicat de presă.

Să sperăm că anul viitor, de 4 iunie, va fi vreme frumoasă în toată România. (Ion Măldărescu, ART-EMIS).

La București plouă!

Sărbătorirea  centenarului Tratatului de la Trianon care consfințea reîntregirea teritorială a României trebuia să aibă loc pe 4 iunie când, acum o sută de ani, a fost semnat documentul. Urmau manifestări dedicate acestui eveniment istoric esențial în viața țării noastre, iar Romfilatelia scosese deja o ediție specială de timbre. Cu două zile înainte de eveniment a venit la București  ministrul de externe ungar care s-a întâlnit cu omologul său român… Din acest moment, ca printr-un proces de alchimie inversă - bagi orice dar nu iese nimic - a început un serial  un pic cam ciudat. S-a anulat totul. Actul întâi al serialului  poate fi numit: La București plouă! Timbrele au fost puse la adăpost ca să nu se ude. Presa a tăcut independent. Unii români însă și-au mai amintit că la București mai plouase și acum doi ani, de Centenarul Unirii. Atunci, ca și acum, n-au mai fost scrise sau rostite cuvinte supărătoare ca România Mare, iar harta aceea, evident că trebuia și ea scutită de ploaie. Ce-i drept, cu aproape două săptămâni în urmă, lumea se cam înspăimântase  la aflarea veștii  că un partid politic românesc se pregătea să dea Ardealul ungurilor. Acum cred că s-a mai liniștit pentru că, nu-i așa, chestiile astea nu prea se fac pe ploaie.

Unguriada

Tăcerea din România, se pare că n-a fost decât o pauză dramatică pentru  a face loc actului doi al serialului care se va produce în Ungaria, exact la data potrivită. Atunci premierul ungar, Victor Orbán, rostește un discurs comemorator prin care diabolizează acel  eveniment care s-a produs în urmă cu o sută de ani. Actul doi poate fi numit Unguriada înverșunată pentru că înverșunarea este sentimentul  dominant al discursului care, deși este adresat ungurilor, ne privește direct și pe noi, românii. De aceea, este bine să-l analizăm cu atenție și, mai ales, cu obiectivitate. Cu privire la cuvântul înverșunare aș face o mica paranteză. Dicționarele românești îl dau greșit ca fiind de origine maghiară, provenind din verseny (luptă). E mai mult decât luptă și  are origine traco-dacă cu o ascendență indo-europeană.

În ordinea apariției, temele  din discursul premierului ungar sunt: Calvarul Maghiar, ideea de mileniu, Ungaria istorică milenară, creștinarea, rezistența istorică (“sute de popoare migratoare din marea stepă dispar și se pierd în negura istoriei…. noi ungurii nici nu am dispărut şi nici nu am pierit, ci încolăciţi de popoare latine, germanice şi slave, ne-am întemeiat patria păstrându-ne de sine stătători”), Trianonul și Bazinul Carpatic, repetate obsesiv.

Pentru toate aceste metafore istorice, unitatea de măsură  devine Trianonul și tot ce s-a întâmplat în istoria Ungariei  are aceeași referință de bază. Este un amestec bine garnisit cu fraze și cuvinte care  conduc la idea că Ungaria este un adevărat buric al pământului care și-a făcut istoria  prin merite exclusive și în răspăr cu toată lumea, ceea ce probabil că le face bine ungurilor comemoratori, dar, analizate la rece dovedesc o însăilare plină de falsuri, exagerări și omisiuni.

Calvarul Maghiar (cu majusculele din discurs) numit alteori și Calvaria acreditează ideea suferinței cristice a  ungurilor: „Cu toate acestea parcurgem din nou drumul crucii. Vrem balsam, consolare, speranţă şi încurajare. Ştim că acestea le putem obţine doar la capătul drumului crucii”.  Să nu ne imaginăm că vorbim  aici de o vocație creștină specială a ungurilor. Nu se referă la acest lucru. Totul este doar un recurs la nevoie și are de-a face doar cu Trianonul și iată cui îi este datorat: O.ccidentul a violat graniţele şi istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între graniţe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat ţara în Culoarul Morţii. Au redesenat Europa Centrală fără remuşcări morale, întocmai cum au redesenat şi graniţele din Africa şi Orientul Apropiat. Acest lucru nu vom uita niciodată. Şi când am crezut că nici orgolioasele imperii franceze şi engleze, şi nici ipocritul imperiu american nu pot să decadă mai mult, s-a dovedit că au putut”. Să reținem de aici că acțiunea orgolioaselor imperii i-a deposedat pe unguri de comorile lor naturale și le-a îngrădit accesul la resursele lor.

Iată cum ar sta istoria milenară: Pentru maghiar, orizontul istoriei se află la o înălţime de un mileniu. De aici se poate privi în jur, de aici se vede până departe. În dreapta Katovice, încolo Satu Mare, în spatele nostru Munkács. Dacă privim cu inima şi nu cu ochii, putem vedea şi mai departe, sau creștinarea: Ne-am deschis inimile în faţa creştinătăţii, am ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi ni le-am însuşit ca temei în organizarea statului”.

Trianonul și Bazinul Carpatic sunt recurente până la obsesie în discursul lui Orbán: „Timp de patru secole, de patru ori cât Trianonul, statul maghiar a fost puternic şi independent. Apoi, timp de trei secole, de trei ori cât Trianonul, am luptat împotriva Imperiului Otoman. Pătrunşi mult în Balcani, apoi la graniţele de sud şi în final retraşi în inima Bazinului Carpatic. Şi deşi Buda a fost în mâinile turcilor timp de o sută cincizeci de ani, de noi nu au putut trece. În final am păşit pe poarta secolului XX în calitate de co-naţiune a unui mare imperiu european, după două secole - de două ori cât Trianonul - care au fost măcinate de revolte şi lupte de eliberare înfrânte”.

În plus, Bazinul Carpatic are nevoie de o atenție specială: Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea. Fiecare nou-născut maghiar este în acelaşi timp un nou post de pază. Noi nu fărâmiţăm, nu chinuim, nu vindem Bazinul Carpatic, ci îl păstrăm. Trebuie să trăim cu încrederea şi atitudinea unui popor care ştie că a dat mai mult lumii, decât a primit de la ea”.

Adevărul

Dacă acesta este în linii mari portretul dinamic al ungurilor,  făcut de reprezentantul lor actual, cu trăsăturile și pretențiile lor în lumea asta, ne întrebăm  în primul rând, noi, ăștia din Bazinul Carpatic ce căutăm pe lume, pentru că acest tip care l-a făcut nu vorbește nimic de noi? El se referă la un loc pe care și-l revendică și pe care zice că îl păstrează, nu-l fărâmițează, nu-l chinuie și nu-l vinde. Acesta este locul lui sau al lor? Este doar un loc?

Dacă vorbim de Bazinul Carpatic doar așa, fără oameni, oare de ce apele care-l străbat de când lumea au toate denumiri românești? Someș, vreo patru la număr, Crișuri, câte sunt, Olt, Mureș, Târnave,  chiar Tisa, așa se numeau și acum un mileniu, când s-au pripășit ei  cei veniți din stepa lor și au rămas , îngăduiți fiind de oamenii locului  care, atenție, nu veniseră de niciunde. Oamenii locului aveau o rânduială străveche, o credință și tot ce înțelegem astăzi prin elementele indispensabile unei civilizații umane. Voi enumera câteva din ce învățaseră oamenii locului, adică dacii, cu o mie de ani înainte de venirea ungurilor peste ei, recurgând la un izvor istoric recunoscut de toți savanții, Getica lui Iordanes, anul 551, paragraful 69, ediția Mommsen: „Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască şi ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i traducă în faptă dorinţele. Acesta, văzând că ei i se supun sufleteşte în toate şi că au şi înzestrare naturală, i-a învăţat aproape toată filosofia; căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare, învăţându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele”.

Deceneu era  zamolxian și sacerdotul lui Burebista, rege al dacilor, contemporan cu Caesar în secolul î.Hr. Oricine își dă seama că  această curriculă, după care erau instruiți dacii acum două mii de ani, nu este încă atinsă de nicio școală  publică din zilele noastre. La rândul lui, Platon, în sec. 5 î.Hr.,în dialogul Charmides, evocă prin  Socrate, o întâmplare cu un medic trac  care utiliza pentru tratarea unor organe o metodă care în medicină astăzi se numește holistică   și presupune tratarea bolii în funcție de ansamblul organismului.

Am mai putea evoca și acel episod din războiul dintre geți și Filip Macedoneanul, anul 340 î.Hr. când pe poarta  cetății getice asediate, Udisitana, au apărut bătrânii geți  cântând din lire oprind astfel armata asediatoare. Din toate acestea reiese că neamul nostru era compus din altfel de oameni, instruiți și toleranți, rezultat al unor milenii de evoluție. În cazul geto-traco-dacilor, strămoșii actualilor români, datele istorice arată o vechime  de cel puțin șapte mii de ani, timp în care oamenii și societatea și-au consolidat și rafinat valorile. Dar, istoria e istorie cu întâmplările și evenimentele ei, în majoritatea cazurilor neprevăzute.

Mia de ani a ungurilor  este în mod sigur o realitate și nimeni n-o contestă, dar nici ungurii să nu conteste faptul că ceea ce au găsit în Bazinul Carpatic, unde au venit din stepa de unde erau, nu le-a folosit. Au învățat din ce au găsit. Nivelul de educație și spiritualitatea localnicilor le-a fost de folos. Nu s-au educat singuri. Mai este o chestiune. Ospitalitatea proverbială a românilor este moștenită. Asta poate fi o mare vulnerabilitate totodată pentru că, oricât de evoluată ar fi o societate sedentară, cu greu rezistă unui atac năvălitor. Medicul trac pe care-l evocă Socrate putea fi răpus ușor de o săgeată bine țintită  a călărețului migrator.

Toate popoarele învață unul de la altul. Mai ales vecinii. În mod sigur, ungurii au avut în mod cert de câștigat din experiența creștină străveche a românilor. Așa- numitul Ștefan cel Sfânt, creștinătorul ungurilor  era valah și-l chema Voicu. Ungurii nu se puteau creștina singuri și nici civiliza. Dacă nu  era Voicu, ungurii ajungeau astăzi musulmani sau altceva. Cei mai mulți regi ai ungurilor au fost străini. Între ei, printre cei mai importanți au fost Iancu de Hunedoara și fiul său Matei Corvin.

Ungaria n-a fost niciodată în existența ei stat independent, condus de unguri, decât după mult hulitul Trianon, adică în timpul așa-zisului Calvar. A fost pașalâc turcesc, apoi, cum le place să spună,  co-națiune a unui mare imperiu european. Când le-a fost bine cu habsburgii, imperiile erau bune, iar când au încurcat-o  erau orgolioase sau ipocrite. Înainte de „Calvar” n-a făcut decât să profite de oportunitățile istorice și chiar de ajutorul românesc. În 1919, armata română, din proprie inițiativă i-a scăpat de comuniști și l-au izgonit pe Bela Kun care transformase Ungaria într-o republică  sovietică. Dacă nu erau românii, probabil că pe Victor Orbán îl chema acum Orbanov.

Și iată cum, la o sută de ani de independență ungurească, omul acesta o numește „calvar” și invocă cu ipocrizie diabolică drumul crucii și smerenia, condamnând la fel de ipocrit mândria și ura: „Ţine bine minte, că toţi ne naştem la fel şi nimic nu ne ridică, decât smerenia, şi nimic nu ne coboară, decât mândria şi ura”.

Pentru el învățătura creștină nu este decât un instrument cu valoare practică. Nu crede deloc în ea. Cu crucea poate să-l atingă în cap  pe cel care i-a luat  Bazinul Carpatic. Comportamentul lui este al sălbăticiunii umane căreia i s-a luat prada și gândul îl duce imediat la hoardă și la mirosul cărnii de sub șa. De aici se vede că o mie de ani nu sunt deloc suficienți pentru a te transforma cu    adevărat  în om. Ne vin în minte toate chinurile suportate de români de-a lungul vremii care nu se pot nicicând justifica. Să menționăm doar masacrele ungurești de la Ip, Treznea, Moisei, Ciumârna și altele din istoria recentă. Sau mizeria de la Târgu Mureș din martie 1990, plină  de vicleșuguri și violențe ungurești, desfigurarea lui Mihăilă Cofariu pusă pe seama românilor.  Să ne amintim ce se întâmplă și acum în Bazinul Carpatic pe care Orbán și scula sa la fel de ticăloasă din România, numită U.D.M.R., îl vor golit de români.

În treizeci de ani de politică postdecembristă, prin urzeli  și legi ticăloase făcute cu sprijinul unor lichele de politicieni români, ungurii au primit opt sute de mii  de hectare de pădure românească, toate centrele istorice ale orașelor din Ardeal, biserici, licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, palate, reședințe, terenuri arabile care nu fuseseră proprietatea lor. Procesul este în desfășurare. Dar, atenție, Orbán, dacă nu știi, îți reamintesc  un pasaj din cuvântarea lui Attila, ușurat că ieșise din pericolul atât de mare după lupta din Câmpiile Catalaunice din anul 451: „Norocul, cum spuneam, nu are obiceiul de a-și arăta fața muritorilor, el învârtindu-și mereu roata sa; este bine deci, ca oricine și oricât ar fi de fericit, să simtă amarul în toată bucuria…” (Niccolò  Zeno, Cărțile geților, 1557). Mai este valabil și preceptul creștin: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.

În concluzie,  Unguriada este falsă, mincinoasă, ipocrită și ticăloasă și nu le face bine nici măcar ungurilor cărora  le zgândărește doar A.D.N.-ul și-i izolează de lume. Doar politicianului Orbán (cel de la Budapesta, nu cel de la Bucureşti - n.r.) și acoliților săi de pe unde or fi…