Un evreu tembel și lipsit de orice măsură bântuie pe site-ul meu, reușind să enerveze pe toată lumea. A fost util însă, așa că intrăm în jocul său: se întreabă retoric prin ce decizie judecătorească familia tatălui său a fost deportată din Bucovina în Transnistria. Și mai pune câteva întrebări la care putea găsi singur răspuns dacă chiar este fiul unui evreu deportat în Transistria! Nesimțitorul fiu a avut la dispoziție zeci de ani și sute de cărți din care să afle în ce condiții s-a produs strămutarea - acesta este termenul corect -, strămutarea a mii de familii de evrei din România în Transnistria! Nici pe departe nu afost afectată vreo familie pentru că „se născuseră” evrei. Nu toți evreii din România au fost strămutați în Bucovina, ci numai o mică parte a acestora. Mulți, puțini, drept pentru care motiv? Dau câteva explicații, povestea Transnistriei fiind mereu discutată:

1. Trebuie început cu decizia lui Ion Antonescude de a nu-i încorpora pe evrei în Armata Română care urma să participe la Războiul de Întregire. Mai multe au fost considerentele luate în calcul de Mareșal. Primul ar fi că prea mulți evrei, cetățeni ai României, își dovediseră lipsa de loialitate față de români, față de România. Iar operațiunea de a distinge între evreii loiali și cei neloiali nu era posibilă. Al doilea, incorporați, militarii evrei ar fi stârnit gesturi de vendetă și de respingere/repulsie din partea celorlalți militari, care aveau trează în mintea lor fărădelegile săvârșite de evreii din Bucovina și Basarabia, în iunie 1940, când armata și administrația românească a fost nevoită se se retragă. Pentru această „scutire de front” comunitatea evreiască trebuia să achite o anumită sumă de bani, ca participare la efortul d război al Țării. Aranjament care a stârnit multe nemulțumiri printre români, care au simțit că se face astfele o discriminare pozitivă a evreilor. Ceea ce era și foarte adevărat! Culmea este că evreii au avut de protestat și protestează și azi pentru „persecuțiile” regimului „fascist” antonescian!

2. Concomitent s-a pus și problema evreilor care stârneau motive îndreptățite de îngrijorare, suspecți că ar putea colabora cu inamicul. Fiind în stare de război, asemenea suspecți pretutindeni, în toate țările beligerante / vezi cazul japonezilor și italienilor din S.U.A. din aceeași perioadă, sunt supuși unui regim de izolare, în diverse feluri. Unii pot fi arestați și condamnați pentru asemenea activități. Forma cea mai blândă de izolare este strămutarea. Cazul evreilor din România.

3. Care sunt categoriile de evrei strămutați în Transnistria:

- Evreii suspectați, bănuiți de activități de spionaj în favoarea Occidentalilor. Se știa că sunt spioni, dar nu existau suficiente probe valabile în justiție pentru a fi condamnați. De pildă cazul Sonia Palty, autoarea unei cărți mizerabile: Evrei, vă ordon treceți Nistrul! Dar cum nu există perfectul ticălos, așa și cartea individei mai scapă câte un adevăr: tatăl ei era suspect de a fi agent englez. Sub aceeași bănuială au mai fost câteva zeci de evrei din București. Împreună cu familiile, aceștia au alcătuit un lot de circa 300 de evrei care au fost strămutați în Transnistria. După această „deportare”, s-au mai întors în București vreo 290 de evrei: retul au trecut linia frontului la ruși sau au murit, că se mai și moare. Avem voie să considerăm că acest  eșantion, de 300 de evrei,  este rprezentativ pentru toți evreii care au trecut prin Transnistria?! Nu văd de ce nu! Deci, din 300 de evrei 290 s-au întors teferi și nevătămați la casele lor și le mai și găsesc în starea în care le-au lăsat…

- Evreii știuți că sunt membri ai partidului comunist, că sunt „oamenii rușilor”. Aceștia au fost izolați la Târgu Jiu, alții în Transnistria, la Vapniarka. Dintre transnistreni cam toți s-au întors acasă înainte de vara lui 1944. Cei care ar fi apucat să moară în Transnistria ar fi ajuns eroi ilegaliști, dar nu știu să fi fost vreunul declarat post mortem erou. Există amintirile lui Ştefan Voicu despre Vapniarka, nici urmă de genocid su holocaust! Dimpotrivă, cuvinte de recunoștință față de șeful lagărului, un român din Târgu Mureș.

- Evreii veniți în România pe cale ilegală, fără acte în regulă. Erau sute de mii. Unii, care nu s-au desurcat, au ajuns în Transnistria. Cazul colegei mele Noemi Blum, a cărei familie s-a refugiat în România din Franța. Verii ei au rămas în Franța și n-au mai supraviețuit „strămutării” la Auschwitz. Ajunsă în Transnistria, familia colegei mele a fost cazată în casa unor localnici, ocupând etajul. A păstrat toată viața amintirea grădinii cu flori de care s-a ocupat tot sejurul transnistrean. După 1990 a dat interviuri domnului Ilie Traian despre copilăria fericită petrecută în Transnistria. Și-a scris și amintirile din Transnistria, care i-au fost confiscate la Căminul Evreiesc din București unde și-a trăit ultimii ani de viață, după un interludiu israelian. Nu s-a simțit bine în Țara Sfîntă și s-a întors în țara în care a petrecut câțiva ani de holocaust fericit.

- Cei mai mulți au fost evreii din Bucovina și Basarabia, pe care Antonesu i-a strămutat în Transnistria și ca pedeapsă pentru ce au făcut în perioada iunie 1940-iunie 1941. Probabil că evreii propiu zis vinovați au șters-o în U.R.S.S., din timp, iar în Trasnistria vor fi ajuns mulți evrei nevinovați, care nu aveau nimic în comun cu bestiile care au omorât sute, poate chiar mii de români în amintita perioadă. Nu s-au putut stabili în persoană vinovații. Evreii s-au arătat solidari cu evreii criminali, nu i-au „turnat” autorităților românești, ceea ce a îndreptățit aceste autorități să instituie vinovăția comună a evreilor și să-i „deporteze” pe toți în Transnistria. În felul acesta i-a și protejat de răzbunarea românilor, care aveau, mulți dintre ei, motive personale să nu ierte. Probabil că în această din urmă categorie ar intra și familia „colegului” nostru Marius, care comentează pe site-ul meu. Dacă era din Cernăuți, e probabil că a ajuns la Moghilău (Moghlilev). Cum au dus-o acolo? Îi recomand acestui incert Marius cartea lui S. Jagendorf , intitulată Minunea de la Moghilev, apărută la editura Hasefer. I-am făcut prezentarea pe site, cred. Tot de pe site transcriu două texte, unul despre ce s-a întâmplat la Cernăuți în iunie 1940, și altul despre cum a fost în timpul Holocaustului!

Primul text - mărturia profesorului  Raoul Volcinschi

„Subsemnatul Raoul Volcinschi, domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în faţa domnuluilui profesor Ion Coja: Sunt originar din Cernăuţi unde, în 1940, am trăit  drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la liceul „Aron Pumnul” şi făceam parte din echipa de fotbal „Dragoş Vodă”. Jucam la pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi, Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, antievreiască sau antiromânească. Ne cunoşteam bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere diferite. În seara zilei de 27 iunie, la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s–a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai… Nimic despre ultimatum. Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei. Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi  „de ăia”! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov, Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”! („La aeroport!”) M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.

În grupul amintit se afla şi Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori: „pentru trecut, un monument, pentru prezent un glonţ!” Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la Securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.

Raoul Volcinschi”

Al doilea text: Holocaustul la mişto

Holocaustul vesel? Holocaustul la români? Holocaustul ca nostimadă? Holocaustul de trei parale? Holocaustul pris à la légère? Cum să-l numesc ca să se potrivească mai bine? Cine nu cunoaște această minunată vorbă? „Aici suntem la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios!”. Pe franțuzește, în gura celebrului Raymond Poincaré: „Nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère!”. Unii, cei mai mulți, văd în citatul de mai sus o evaluare lucidă a defectelor neamului nostru românesc, propriu zis un blam la adresa noastră a românilor, un vot de neîncredere dat de spiritul occidental mentalității românești, stilului românesc de a trăi și acționa, vecin cu neseriozitatea, inconsistența, lipsa de principialitate, nepăsarea față de rigorile legii și ale disciplinei, ale ordinii! Și câte și mai câte nu încap sub umbrela acestui verdict: suntem un neam de oameni care luăm totul à la légère?! Chiar și Holocaustul, evenimentul cel mai tragic din istoria lumii, cum îl consideră atâta lume bună și bine informată, Holocaustul la care am fost obligați să luăm și noi parte, noi l-am luat… l-am luat la mișto!, îmi vine să zic cu această vorbă despe care nimeni nu știe cum s-a pripășit în graiul nostru! Dar este utilă. Tot încercăm, de câteva generații să scăpăm de ea, dar nu reușim. Nimeni nu poate scăpa de umbra sa. Mișto-ul fiind proiecția românească inevitabilă asupra lumii, ar putea spune cineva mai pripit să generalizeze. Prea mult n-ar greși!

Cum vine aia să iei ditamai holocaustul la mișto, să-l iei peste picior, să-l iei à la légère?! Am avut deseori acest sentiment, pe parcursul documentării mele „fortuite” în materie de Holocaust petrecut în România, la români. Căci documentare se cheamă să stai de vorbă și cu martori oculari, participanți propriu ziși la acele evenimente și situații. Din păcate mărturiile orale, pentru care nu ai consemnarea scrisă, eventual sub semnătură la notariat, nu prea au valoare probatorie, astfel că nu am rămas decât cu ele în suflet, în minte, toate adunându-se sub ideea că și Holocaustul din România s-a desfășurat à la roumaine, a fost pris à la légère, în bășcălie, la mișto. Am tot căutat ecoul acestei stări de fapt în documente și nu am găsit decât dovezi indirecte, cu care nu puteam emite pretenția de a fi crezut. Iată însă că zilele faste pe care le trăim, zile „speciale”, de speranță și de așteptare a bucuriei cu care retrăim an de an minunea din urmă cu 2014 ani, pentru mine s-au împlinit pe deplin și în modul cel mai dorit, mai așteptat: a apărut documentul! Documentul potrivit căruia mi se confirmă sentimentul, încredințarea apriorică aș zice, că românii nu erau și nici nu au fost în stare să participe ca lumea la o treabă atât de serioasă ca holocaustul, ca genocidul! Îi depășea gravitatea situației. Nu li se potrivea! Nu puteau s-o facă de-a adevăratelea, ci numai de mântuială, de ochii lumii, de ochii comisarilor europeni de atunci, veniți nu de la Bruxelles, ci de la Berlin! Nicio diferență.

Țin unii să demonstreze cu orice preț că am participat și noi la Holocaust! Ba unii zic că aici la noi a debutat. Că noi l-am inventat pe holocaust. Și dau și cifre. Cifre pe care eu oricând le pot dovedi mincinoase sau cel puțin eronate! Și refăcând calculele care ne sunt prezentate, dar păstrând metoda de calcul, eu oricând pot demonstra că noi, românii, nu am ucis (numai) 400.000 (patru sute de mii) de evrei, ci mult mai mulți, peste un milion și jumătate. Vorbesc serios! Cine nu crede să-mi ceară socoteala, explicații! Până atunci să prezint documentul. Este vorba de o carte, care a împlinit 15 ani de când a fost tipărită, și i-a mers bine până acum, nu a văzut nimeni cât e de importantă! Cât pe ce să-mi scape și mie! Dar Domnul a vrut altfel și am dat de ea și am citit-o, cu oarecare neîncredere, căci are un titlu care m-a făcut să o las deoparte, necitită, ani de zile: „Dosarele Suferinței”, apărută la Editura Bucovina viitoare, anul 1999. Iar suferințe evreiești de-alea inventate?!, mi-am zis….

Cartea are două părți, fiecare cu autorul ei: „Martori ai secolului”, de Ilie Ilisei și „Ocrotitorul jidanilor”, scrisă de însuși ocrotitorul respectiv: Ioan D. Popescu. Vom vorbi pe larg despre această carte într-o „emisune viitoare”. Deocamdată mă rezum la subiect, la titlul acestor rânduri, adică la al doilea text. Și fac precizarea cea mai importantă: autorului i-a fost recunoscută calitatea de cavaler al adevărului și al dreptății, al omeniei, în Israel, la Ierusalim, unde numele său este onorat și omagiat, împreună cu copacul care a fost sădit ca semn de veșnică pomenire pentru că a fost un veritabil „drept între popoare”, cum se numește această distincție. În paranteză fie spus, bănuiesc că e vorba de o traducere infidelă, ca orice traducere, căci expresia ca atare sună cam aiurea pe românește. Când va fi să primesc și eu această distincție, măcar post mortem, probabil că o să fac o propunere de revizuire a traducerii. La nevoie, se poate face și mai devreme.

Cu alte cuvinte, gașca de bugetivori de la Institutul de Cercetare a Holocaustului din România (I.N.S.H.R.), inclusiv colaboratorii din străinătate, alde Radu Ioanid și alte pușlamale, nu mai pot strâmba din nas, cu superioritate academică (!?), cum că sursa nu e demnă de încredere. Și iată ce spune sursa, fost chestor de jandarmi la Tiraspol, pe timpul Holocaustului din Transnistria, având răspunderea directă pentru soarta evreilor evacuați în Transnistria și cazați în Tiraspol. Nota bene: aceștia sunt termenii corecți: evacuați și cazați! Citez deci:

„În primăvara anului 1944, odată cu precipitarea evenimentelor de pe front, am primit ordin să repatriez orfanii de ambii părinți în vârstă de până la șaisprezece ani. Cum orfanii nu aveau acte, actele se întocmeau în baza mărturiei unor rude apropiate. Am întocmit niște borderouri și-n dreptul fiecărui nume se adunau câte două semnături care atestau vârsta de până la șaisprezece ani a orfanului care urma să fie repatriat. Și, lucru nostim (sublinierea mea - I.C.), în felul acesta aproape întreg ghetoul a fost repatriat. Soțul atesta pentru soție și invers, tatăl pentru copil, acesta pentu tată ori pentru bunic, bunicii devenind în acte… copii care mai au binișor până la majorat. Constituiți în convoaie, îmbarcați în trenuri și însoțiți de câte un pluton comandat de câte un subofițer destoinic, evreii s-au întors în orașele României.”[1]

Textul poate fi citit de câte ori vreți, este fără fisură! Adică nu poate rima nicicum cu ideea de represalii sângeroase, abuzuri inumane, bestialitate etc. Cine îi cunoaște pe evrei își poate ușor imagina cât au glumit aceștia, ce mișto au făcut pe seama declarațiilor date în fața Chestorului Popescu! Ioan Popescu! Nici că se putea un nume mai potrivit pentru semnificația profund românească a faptelor sale: cam în această notă s-au petrecut persecuțiile și represaliile anti-evreiești din vremea lui Antonescu. În nota de mișto în care s-a alcătuit tabelul cu evreii orfani de ambii părinți până în șaisprezece ani. Ce comedie faină s-ar putea face pe acest subiect: Lista lui Popescu! Și puse pe două coloane: Lista lui Schindler și Lista lui Popescu. Și de comparat ce a pățit fiecare pentru criteriile aplicate în alcătuirea listei. Ideea că avem de-a face cu un caz izolat nu ține! Este clar că Ionică al nostru nu s-a temut că se va afla de stratagema sa și că o va păți. O clipă nu i-a trecut prin minte că i se va cere socoteală pentru gestul său, că încalcă vreun consemn militar, scris sau nescris, sau că se va găsi cineva să-l toarne. Așadar, gestul său nu intra în contradicție cu contextul, cu atmosfera în care se trăia și se supraviețuia în Transnistria! Las pentru altă dată alte comentarii și citez mai departe, discuția căpitanului Popescu cu un evreu din alt ghetou, cel de la Berșad:

„ - Povestiți-mi mai departe!…

- Domnul căpitan Mihail reușește să ne ațâțe pe unii împotriva celorlalți, ceea ce nu-i greu în situația în care ne aflăm. Este înconjurat de o clică de ticăloși, toți evrei (sublinierea noastă - I.C.), iar aceștia hotărăsc cine și unde merge la lucru, cui i se dă locuință. Tot ei îi procură căpitanului fete de treisprezece-patrusprezece ani. Numele Mihail îmi era total necunoscut. Bănuiam că este rezervist. Un ofițer activ nu s-ar fi putut preta la asemenea acte înjositoare care jignesc noțiunea de om. Să lovești un om nevinovat, un invalid lipsit cu totul de apărare, să-ți bați joc de un copil înseamnă ceva cu totul ieșit din comun (s.n. - I.C.). Cele povestite m-au zguduit într-atât încât, imediat, m-am prezentat la raport la generalul Iliescu. Peste câteva zile, după o anchetă serioasă, căpitanul Mihai a fost arestat.”[2. Teribil de importantă și această mărturie: așadar și generalul Iliescu, superiorul lui Ioan D. Popescu, era tot un… drept între popoare! Deci căpitanul Popescu nu era un caz izolat, tovarășe Ioanid. Însuși George Alexianu, guvernatorul de temut al Transnistriei și superiorul celor doi, este prezentat de autor ca fiind din același soi de oameni-oameni!

Un caz izolat era netrebnicul de Mihail. Dar mai netrebnici decât Mihail al nostru sunt evreii noștri care au descris apoi abuzurile de la ghetoul din Berșad, săvârșite de acest mizerabil, dar au omis să spună ce s-a întâmplat cu Mihail, au omis să spună despre intervenția autorităților, au omis să spună ceva despre acoliții săi evrei, cu toții la un loc niște netrebnici.  Asta rezultă numai din depoziția lui Ioan Popescu. Mărturiile evreiești despre Berșad te fac să crezi că așa se petreceau lucrurile în toată Transnistria și că toți românii erau niște persoane de teapa acestui Mihail. Niciun evreu care s-a plâns de abuzurile de la Berșad nu spune că acestea au fost curmate la intervenția energică a autorităților. Evrei nemernici prin omisiune!

În fine, al treilea citat. Este vorba de procesul politic care i s-a intentat lui Ioan D.Popescu după 1950. Deh, făcuse parte din jandarmeria burghezo-moșierească. După un an de detenție în condiții de exterminare, de genocid propriu-zis, ajunge și la proces. Este adus ca martor fostul director al ghetoului din Tiraspol, evreul Goltzman. Iată câteva frânturi din declarația acestuia despre șeful jamdarmilor, adică principalul regizor al infernului transnistrean: „Venea des, în control, prin lagăr. Întotdeauna discuta cu noi și ne ajuta atunci când avea cum s-o facă. M-a luat cu el la Guvernatorul Alexianu ca să ni se asigure hrana cu alimente  pe care să le putem procura la preț oficial. Guvernatorul a aprobat.[…] Garda care ne păzea era pusă, de fapt, să ne apere de cei din exterior care ar fi fost dispuși să ne facă vreun rău (s.n. - I.C.). Noi aveam bilete permanente de liberă circulație prin oraș și mergeam chiar și la cinematografe. […) A pedepsit și schimbat întreaga gardă pentru că, la un control, a găsit doi nemți în lagăr. […] A salvat de la moarte un tren cu copii orfani care veneau de la Bălți pentru repatriere, iar nemții vroiau să-i extermine. Pe mulți evrei i-a ajutat să capete servicii, iar pe unul, Fux Bernard, l-a făcut director al oficiului de export.”. [3]

Așadar  se confirmă informația pe care mi-a dat-o cândva Simion Ghinea, comandant legionar și participant la război în trupele de risc maxim al „spărgătorilor de cazemate”: în Transnistria, jandarmii români îi păzeau pe evrei nu ca să nu fugă, nu ca să nu evadeze, ci ca să nu vină peste ei persoane „dispuse să le facă evreilor vreun rău”. Adică nemții sau ucrainienii. În mod deosebit ucrainienii îi vânau pur și simplu pe evrei, localnici sau evacuați din România, ca să se răzbune de răul pe care evreii comuniști l-au făcut în Ucraina. Pe seama evreilor se pune și azi moartea a zece milioane de ucrainieni, prin înfometare sistematică, în deceniul 1930.

De altfel, purtarea execrabilă a evreilor din Bucovia și Basarabia în timpul celor 12 luni de ocupație sovietică - din iunie 1940 până în iunie 1941 -, a fost și cauza propriu zisă a evacuării lor în Transnistria. Holocaustologii specialiști în participarea românească la uciderea celor șase milioane de evrei trec sub tăcere motivația oficială, nu îndrăznesc s-o pună în discuție, s-o contrazică, să-i dovedească netemeinicia: „Am fost nevoit să evacuez evreii din Basarabia și Bucovina, pentru că din cauza oribilei lor purtări din timpul ocupației acestor pământuri românești de către ruși, populația era atât de îndârjită împotriva lor, încât fără această măsură de siguranță, ar fi dat naștere la cele mai odioase pogromuri.” [4]

Am fost de-a dreptul uluit să aflu din această carte, din primul text, al lui Ilie Ilisei, că evreii s-au purtat cu românii mai rău decât armata de ocupație sovietică: „Pe 2 iunie 1940, primim ordin să ne regrupăm la Vatra Dornei. Rămâne la Cernăuți doar o companie de jandarmi condusă de colonelul Grosu, care ni se alătură după ocuparea Bucovinei de către ruși. Compania supraviețuiește mâniei evreilor cernăuțeni datorită tancurilor rusești de ocupație care o protejează. (s.n. I.C.)

- Nu pricep de ce-au vrut evreii să ne omoare! Nu pricep de unde și de ce atâta ură împotriva noastră! Colonelul Grosu nu știe, încă, nimic despre incidentele similare de care au avut parte trupele românești în retragere.” [5]

Așadar, în retragerea din Basarabia și Bucovina, în iunie 1940, evreii au atacat români. Pe unii i-au ucis bestial, pe alții i-au batjocorit. Știam asta. Ce nu știam este că alți români și-au salvat viața grație „tancurilor rusești de ocupație”! Trupele sovietice, rusești, care i-au apărat pe români de evrei în Bucovina și Basarabia. Ce rușine!

- Va urma -