Concluzii

Din toate cele prezentate mai sus rezultă foarte clar că Ramayana descrie neîndoielnic fapte istorice legate mai ales de zona Munţilor Apuseni, dar şi de un spaţiu ce include o mare parte a Peninsulei Balcanice (Serbia îndeosebi), inclusiv ţărmul de nord al Peloponezului. Toponimia actuală a acestor teritorii permite legarea acestor fapte şi a personajelor din Ramayana de locuri concrete, adesea punctiforme, aşa cum este mai ales cazul cetăţii (mitice) Ayodhya ce corespunde azi oraşului transilvan Aiud. Este de asemenea remarcabil faptul că diferenţele fonetice dintre numele ce apar în poemul hindus şi toponimele sau antroponimele româneşti şi balcanice sunt adesea foarte mici, ceea ce denotă capacitatea extraordinară a valahilor de a conserva aproape cu totul nealterate, pe mii de ani, denumiri ce vin din străvechime. Dar aceasta mai atestă şi locuirea neîntreruptă a acestor spaţii din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre de către aceeaşi populaţie, în ciuda tuturor vitregiilor pe care aceasta a trebuit să le înfrunte de-a lungul timpului, cel puţin pe parcursul ultimelor milenii.

Să amintim aici că primele migraţii ariene către ţinuturile asiatice pot fi atestate încă din cursul mileniului III dinainte de era creştină, rezultând astfel că toponimia valahă ce transformă o parte a mithosului hindus în fapte istorice s-a menţinut aproape nealterată pe parcursul a cca 4.000 de ani. Dacă însă avem în vedere doar anii 1.600 î.e.n. (fondarea dinastiei ariene din zona Balkh, în Afganistan) şi 1.500 î.e.n. (pătrunderea arienilor spre India de azi dinspre vest) tot trebuie să avem în vedere un interval mare de timp ce acoperă cel puţin 3.500 de ani. Timp în care numele de locuri din ţinuturile noastre şi din restul Peninsulei Balcanice au aşteptat, cu răbdare, să fie puse alături de numele de locuri şi de oameni din Ramayana, pentru a certifica istoricitatea unor fapte ce păreau a fi doar rodul imaginaţiei creatoare a unor poeţi din vremurile de demult. Aceste toponime permit chiar schiţarea traseelor parcurse de eroii Ramayanei şi refacerea toponimiei acelor timpuri astfel încât se impune republicarea versiunii româneşti a acestei epopei istorice, însoţită de o bază geografică reală, dar şi de comentarii care să şteargă imaginea geografică falsă bazată pe realităţile proprii subcontinentului indian.

Revenind la motto-ul studiului nostru putem da un exemplu de legături strânse între toponimele Ramayanei şi numele topice est europene de tipul Tamasa-Timiş (Tamiš), apa largă - Dunărea, Malyavati-Mlava (râu), Panchavati-Panciova şi Vindhya-Pind. Alături de acestea mai pot fi amintite şi alte legături importante precum Malaya-Maljen, Tara-Tara, Vali-Valjevo, Mitra-Mitrovica, Sidch-Šid, Jana-Janja, Bhogavati-Bogatić, Visala-Visła, Bharata-Barta, dar şi multe altele.

Dar versurile Ramayanei mai fac lumină şi în legătură cu numele de atunci ale ţinuturilor din zona Munţilor Apuseni din care provin unele personaje importante ale acestei povestiri istorice. Videha, de unde provenea Sita, pare a fi numele de atunci al Ţării Moţilor, bazată pe cursul superior al râului Arieş, iar Kekaya, legată de bazinul superior al Crişului Negru (bazinul Beiuşului), ar reprezenta ţinutul de unde a venit soţia cea tânără a regelui Dasaratha, Kaikeyi (mama lui Bharata). La poalele estice ale Apusenilor se întindea ţinutul de referinţă Kosala ce adăpostea cetatea regilor dinastiei solare din care a coborât şi Rama, eroul principal al povestirilor hinduse ale Ramayanei.              

De asemenea este clar că aşa numitele avatare ale lui Vişnu corespund de fapt şi unor epoci istorice distincte care încep cu puţin timp înainte de Potopul cel mare de acum cca 11.560 de ani şi se continuă cu timpul lui Buddha, în condiţiile în care primele şapte epoci sunt cu siguranţă legate exclusiv de spaţiul ce corespunde Vechii Europe, din care au plecat spre ţinuturi asiatice cei care au dus cu ei tradiţiile, mitizate, ale Ramayanei. Din cele de mai sus ar rezulta de asemenea că Rama nu a ajuns niciodată în ţinuturile asiatice ale Indiei de astăzi şi chiar ne putem gândi că locul său de retragere este marcat azi de numele ”Râmeţ” (de la Ram) al unei comune din judeţul Alba, dar şi de cel al mănăstirii Râmeţ din aceeaşi zonă, aflată nu prea departe de Aiudul în care vedem vechea cetate a lui Rama, dar şi a dinastiei solare a Ramayanei., Ayodhya.

Referinţe bibliografice

- Alexandrian (1994) - Istoria filozofiei oculte. Editura Humanitas, Bucureşti (în original „Histoire de la philosophie occulte”, Editions Seghers, Paris, 1983).
- Antonescu Teohari (1895) - Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane. Convorbiri literare, nr. 5, Iaşi.
- Antonescu Teohari (1901) - Dacia, patria primitivă a arienilor. vol. „Lumi uitate”, Iaşi.
- Bărbulescu M. - Dacul, Bărbulescu M. Maria (1936) - „Originea traco-dacă a limbii rumâne”, Bucureşti.
- Căluşiţă Mioara - Alecu (2011) - Tradiţii (cap. Despre arieni şi limba sanscrită şi Cuvinte vechi). Editura Miracol, Bucureşti.
- Cinamar R. (2005) - 12 zile de iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor. Editura Daksha, Bucureşti.
- Densuşianu N. (1986) - Dacia preistorică, ediţia a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti (ediţia I 1913).
- Gheorghe G. (1992) - O ipoteză nouă: Româna străveche = Indoeuropeana comună. Revista „Getica”, tom 1, nr. 3 – 4.
- Gheorghe G. (2001) - Studii de cultură şi civilizaţie românească. Editura Fundaţia Gândirea, Bucureşti.
- Gheorghe G. (2012) - Valah. Editura Fundaţia Gândirea, Bucureşti.
- Ionescu Maria (2018) - Spaţiul getic/hiperborean, spaţiul poporului primordial al Europei, arienii, strămoşii noştri ancestrali. Simpozionul naţional „Obârşia neamului nostru”, ediţia 1, volum colectiv, p. 164-168, Craiova.
- Iordan I., Gâştescu P., Oancea D. I. (1974) - Indicatorul localităţilor din Romania. Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti.
- Miulescu N. (1975) - Da.ksa: God’s country. Editura Nagard, Veneţia.
- Miulescu N. (1993) - Dacia - ţara zeilor. Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca.
- Miulescu N., Diaconu T. (1995) – Dakşa - ţara zeilor. Dacia - ţara zeilor. Editura Obiectiv, Craiova.
- Olariu C. Arimin (2014) - Adevăruri ascunse (editare proprie), vol. 1.
- Schuré E. (1994) - Marii iniţiaţi - Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon, Iisus. (Cartea întâi, „Rama” - ciclul arian), Editura Lotus, Bucureşti.
Sfera Roman (2006) - Numiri celtico-dacico-romane de sate, valuri, dealuri şi râuri din Banat, (ediţie proprie), Alibunar, Serbia.
- Ţicleanu M., Nicolescu R., Ţicleanu A. (2015) -  Lacul panonic cuaternar: Marea Albă a mitologiei româneşti. Simpozion „Patrimoniu cultural” – Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. XXX (2016), p. 106-120, Bucureşti.
- Ţicleanu M., Ţicleanu Al. (2018) - Valahia Mare sau Confederaţia Statelor Balcanice - viitorul previzibil al Neamului Românesc. Congresul de cultură şi civilizaţie daco-română. Charta Dacica, Anul II, vol. I, p. 313-331, Buzău
- Ţicleanu M., Ţicleanu Al., Nicolescu R. (2019) - Atestarea mitologică a sării geme transilvane prin intermediul basmului românesc „Fiul vânătorului” (Petre Ispirescu). Simpozion „Vizionarii Neamului Nostru”, ediţia a II – a, volum colectiv, p. 174 – 179, Craiova.
- Ţicleanu Al., Ţicleanu M. (2020) - Evoluţia Lumii Albe reflectată de „Zodiacul lui Buddha” sau istoria mitologică a domesticirii animalelor. Simpozionul „Vizionarii neamului nostru” ed. 3, p. 185 - 191, Craiova.
- Valmiki - Ramayana (repovestire în proză de către Chakravarti Rajagopalachari) (1968), vol. I şi II, Editura pentru literatură. Traducere din engleză Sergiu Demetrian.
- Zamfir M. (2019) - Zarand. Simpozionul naţional „Obârşia neamului nostru”, ediţia 1, volum colectiv, p. 169-170, Craiova.
- Zimmer H. (1994) - Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană. Editura Humanitas (în original „Myths and symbols in Indian art and civilization”, Princeton University Press, 1946).
- Atlas rutier EUROPA 2008, 1:800.000. Instituto Geografico DeAgostini, Editura Allfa
- Enciclopedia Universală Britannica (2010), Editura Litera, vol. 1-16.
- Indicator alfabetic al localităţilor din Republica Populară Romînă. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1956.