Federaţia Rusă

Nu cu mult timp în urmă, mass-media internaţionale se întreceau în a transmite ştirea conform căreia celebra clarvăzătoare bulgară Baba Vanga dădea ca sigură asasinarea preşedintelui rus Vladimir Putin, fără să precizeze cum, cine şi unde anume. Tocmai când să constatăm că analiştii geopolitici au căzut în dizgraţie şi că părerea şi analiza lor nu par să mai fie tratate cu atenţia de până acum, iată că autorităţile sârbe au dat un comunicat din care rezulta că serviciile secrete de la Belgrad au dejucat o tentativă de asasinare a preşedintelui Putin, în contextul vizitei pe care o efectuase recent în Serbia. Şi iată cum poate creşte subit cota de credibilitate a prezicătorilor, ghicitorilor şi clarvăzătorilor în detrimentul analiştilor şi specialiştilor geopolitici.

Ştirea privind vizita lui Putin în Serbia, în fruntea unei delegaţii cu componenţă predominant economică, a fost strecurată la capitolul „printre alte evenimente” şi a trecut aproape neobservată. Ceea ce urmăreşte preşedintele rus, nu-i greu de ghicit. Cert este că, în contextul în care liderii UE sunt preocupaţi cu rezolvarea cât mai rapidă şi favorabilă a Brexitului, iar în Statele Unite ale Americii, preşedintele Trump a luat o serie întreagă de decizii care privesc atât situaţia internă, cât şi cea internaţională şi care au provocat surprindere şi chiar consternare în rândul factorilor americani de decizie, Vladimir Putin şi-a optimizat demersurile în scopul rezolvării unor probleme strâns legate de perspectivele politicii externe ale Federaţiei Ruse, dar şi ale securităţii statului. În acest sens, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- tendinţa continuă de refacere şi consolidare a controlului Moscovei în întreg spaţiul ex-sovietic în care Ucraina continuă să reprezinte „călcâiul lui Ahile” dar şi pivotul prin intermediul căruia Rusia îşi va rezolva pe deplin atât refacerea unei zone-tampon cu ţările membre ale N.A.T.O. din Sud-Estul Europei, dar şi accesul neîngrădit la mările calde[1]. Este de presupus că Vladimir Putin nu va fi niciodată  de acord cu existenţa unei Ucraine membră a N.A.T.O. şi U.E., iar pentru realizarea acestui deziderat, nu se va da înapoi de la a întreţine în Ucraina o situaţie explozivă care în final să producă ruperea teritoriului acestei ţări cu influenţe grave asupra întregului areal geostrategic din această zonă;

- limitarea „încercuirii imperiului rus” cu baze militare americane și ale N.A.T.O., sau cu „zone de influenţă” de unde s-ar putea desfăşura acţiuni de monitorizare sau destabilizare a Federaţiei Ruse;

- repoziţionarea şi reactivarea zonelor de interes ale Rusiei din „capetele de pod” din Europa Centrală şi de Sud-Est, pierdute după destrămarea URSS. Cele mai evidente cazuri sunt cele ale Serbiei, cu care se are în vedere o colaborare extinsă pe probleme energetice şi nu numai; Ungariei, unde este de notorietate sprijinul politic acordat actualului guvern de la Budapesta; Austriei şi chiar al Turciei, deşi cu aceasta din urmă situația este complexă datorită recentelor decizii ale preşedintelui Trump de a-şi retrage cei 2.000 de militari din Siria, intransigenţei Turciei faţă de gherilele kurde ostile preşedintelui Assad, precum şi refuzului lui Putin de a da mână liberă Ankarei care doreşte să-şi desfăşoare forţele militare în nordul Siriei şi să creeze o zonă tampon între propria graniţă şi zona kurdă. Toate aceste aspecte au creat unele dificultăți în dosarul relaţiilor Moscova-Ankara-Teheran. Rusia va avea, într-un fel, mână liberă în Siria, complicând relaţiile dintre cele trei state aflate într-o alianţă de convenienţă în criza siriană.

În condiţiile unei creşteri a perisabilităţii celor 800 Km de frontieră ai Turciei cu Siria şi a unei posibile revigorări a acţiunilor ISIS, nu este exclusă creşterea importanţei României şi Bulgariei la graniţa U.E. şi a N.A.T.O. în Sud-Estul continentului, în special în ceea ce priveşte controlul emigraţiei. În Peninsula Crimeea şi regiunea Mării de Azov, se pare că lucrurile sunt deja rezolvate. În afară de faptul că a rămas fieful turistic dintotdeauna al ruşilor, în Crimeea au fost deja instalate mijloace tehnice de ultima generaţie. Astfel, după cum se ştie, sistemul radar NEBO-M din această zonă formează o umbrelă de apărare antiaeriană în spaţiul aerian al statelor riverane - acesta putând urmări concomitent cca. 200 de ţinte aeriene cu o eroare de 100 m. Sistemul NEBO-M a fost integrat sistemului A2AD din cadrul Diviziei 31 ApAA, împreună cu alte sisteme de armament. În ceea ce priveşte Marea de Azov, lucrurile stau şi mai bine. De fapt, Moscova, prin reţinerea celor 3 nave ucrainene, n-a făcut altceva decât să demonstreze că zona se află exclusiv sub controlul total rusesc.

Statele Unite ale Americii

La începutul noului an 2019, preşedintele Donald Trump a surprins din nou prin anunţul făcut, e drept, prin mijlocirea Twitterului, că va retrage întreg contingentul american din Siria (cca. 2 000 de oameni), argumentând că S.U.A. nu trebuie să fie „poliţistul din Orientul Mijlociu. Rusia, Iranul şi regimul sirian se pot ocupa pe cont propriu de jihadişti şi de alţi duşmani”. Totodată, preşedintele american a mai anunţat şi hotărârea sa de a reduce contingentul din Afganistan cu 7 000 de militari. Sunt două decizii absolut surprinzătoare. Aliaţii occidentali nu s-au grăbit să comenteze. Singurul lider de acord cu decizia lui Trump privind Siria a fost omologul său de la Kremlin care, cu totul neaşteptat, se vede în situaţia de a controla conflictul din această ţară. În S.U.A., o mare parte din oficialii militari de la Pentagon au fost consternaţi. Secretarul Apărării, generalul în rezervă James Mattis, considerat „un om forte” al preşedintelui Trump, şi-a dat demisia. De fapt, Mattis e la a doua experienţă de acest gen, prima fiind în 2013, când, pentru poziţia sa agresivă faţă de Iran, a fost eliberat de către preşedintele de atunci, B. Obama, din funcţia de comandant al Comandamentului Central al SUA. În prezent împreună cu J. Mattis şi-a dat demisia şi Brett McGurk, reprezentantul american în Coaliţia internaţională de luptă împotriva Statului Islamic. 

Lista celor care l-au „părăsit” pe Trump este ceva mai lungă: generalul John F. Kelly, fost şef al Staff-ului de la Casa Albă, generalul H.R.Mac Master, fost consilier al securităţii naţionale, generalul Michael Flynn, amiralul Kevin Swenney. Dar noul an nu înseamnă doar aceste demisii şi demiteri, ci şi apariţia unor noi factori de conducere în principalele structuri militare.  Astfel, armata americană are un nou şef al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore în persoana generalului Mark Milley, iar în curând se vor schimba şeful Statului Major al Trupelor de Uscat, comandanţii de structuri din Comandamentul Central al S.U.A. şi comandantul Operaţiilor Speciale ale SUA. De asemenea, cred că nu trebuie omis faptul că, recent, D. Trump a atacat dur mai mulţi generali în rezervă, printre care pe amiralul Bill McRaven, fost comandant al Comandamentului Central al S.U.A., care a organizat şi condus operaţiunea de eliminare a lui Osama Bin Laden, precum şi pe generalul Stanley McCrystal, care a comandat trupele americane din Afganistan. 

După cum se poate constata, dincolo de Ocean se produc modificări esenţiale la nivelul leadership-ului militar: demisii, demiteri, atacuri dure împotriva unor personalităţi carismatice, întărirea poziţiilor membrilor familiei Trump, numiri ale unor oameni noi în funcţii de forţă cheie, culmea, înlocuind pe cei care ar putea fi caracterizaţi ca fiind mai „duri”. Un sondaj interesant a realizat revista „Military Times” în toamna anului trecut, din care rezulta că 84% din militarii americani au o poziţie favorabilă faţă de modul în care a condus fostul Secretar al Apărării, generalul J. Mattis, iar în ceea ce priveşte ofiţerii, procentajul a fost de 90%. Rezultă că, în mod paradoxal, retragerea atâtor generali are loc în condiţiile în care personalul Armatei consideră, în proporţie covârşitoare, că leadership-ul militar, sub conducerea fostului Secretar al Apărării, James Mattis, a fost performant şi la nivelul cerinţelor de securitate ale S.U.A. formulate în Strategia de Apărare Naţională.

Se pare că acest lucru nu era pe placul lui Trump sau în concordanţă cu obiectivele acestuia. Mesajul ce se poate deduce din această situaţie este acela ca Trump nu are nevoie de generali „cu atitudine războinică” sau „agresivi” în declaraţii şi hotărâri. O dovadă elocventă în acest sens este modul în care a evoluat criza dintre SUA şi Coreea de Nord: dacă iniţial, liderul nord-coreean, Kim Jong Un, a fost ameninţat cu distrugerea ţării lui, ulterior lucrurile au luat o asemenea întorsătură încât după un prim Summit fără rezultate notabile, urmează o nouă întâlnire, cu data încă nestabilită şi care are la bază dorinţa unui dialog care să rezolve problema nucleară. Deşi cele două ţări au viziuni complet diferite faţă de ceea ce înseamnă denuclearizarea Coreei de Nord, preşedintele Trump continuă să-şi exprime încrederea în succesul negocierilor cu liderul nord-coreean.    

Vizita a lui Kim Jong Un în China a avut darul să detensioneze întrucâtva relaţiile dintre Washington şi Phenian, ceea ce demonstrează că diplomaţia îşi are locul privilegiat în politica externă americană. Pe de altă parte, detensionarea situaţiei este în folosul Chinei deoarece, oricât de important ar putea fi pentru Beijing să-i ştie pe americani ocupaţi, totuşi este mai sigur să-i aibă cât mai departe de graniţa lor. Considerăm că acesta este argumentul cel mai puternic care i-a determinat pe politicienii chinezi să pună presiune pe liderul nord-coreean pentru detensionarea situaţiei şi acceptarea dialogului. În februarie 2019, preşedintele S.U.A., Donald Trump şi liderul nord-coreean, Kim Jong Un s-au întâlnit în capitala Vietnamului, fără ca discuţiile dintre cei doi să se soldeze cu rezultate notabile. Kim Jong Un s-a declarat de acord cu denuclearizarea peninsulei coreene, cu condiţia ca S.U.A. să renunţe la sancţiunile impuse ţării sale, condiţie cu care Trump nu putea fi de acord fără ca R.P.D. Coreeană să întreprindă nimic concret.

Acest prim pas se pare că a fost şi cel mai important în contextul discuţiilor dintre cei doi, rămânând speranţa unor rezultate pozitive în viitoarele întâlniri. Rigiditatea poziţiei liderului nord-coreean îşi va pune cu siguranţă amprenta în găsirea unor soluţii în viitorul imediat şi poate chiar mediu. Pe de altă parte, punerea din startul discuţiilor a problemei sancţiunilor economice denotă faptul că acestea îşi fac efectul şi că poporul coreean resimte acest lucru. La toate acestea trebuie adăugat că nici Rusia şi nici China nu mai sunt atât de dispuse să-l sprijine necondiţionat pe Kim Kong Un.

Viitoarele întâlniri la nivel înalt dintre S.U.A, China şi Rusia vor avea cu siguranţă pe agenda discuţiilor, în primul rând, „reorientarea” noilor zone de influenţă. Oricum, preşedintele Trump, în ciuda problemelor multiple pe care le are în plan intern, continuă să adopte o atitudine optimistă în ceea ce priveşte dezvoltarea tratativelor cu Coreea de Nord, în pofida faptului că prea multe motive de optimism nu are. Eliminarea Coreei de Nord de pe lista statelor care urmăresc obţinerea statutului de „ţară nucleară” face ca acum pe lista Washington-ului să rămână un singur stat care încearcă să dobândească arme de distrugere în masă: Iranul. Estimăm că politica S.U.A. de combatere a proliferării armelor neconvenţionale este mai curând aceea de a rezolva problemele pe rând, decât să admitem posibilitatea că există cineva la Washington, inclusiv preşedintele Trump, care crede că liderii de la Phenian vor renunţa de bună voie la arsenalul nuclear  care, până în prezent, le-a servit intereselor de securitate  atât de bine.   În ce priveşte relaţiile dintre Washington şi Kremlin, lucrurile se vor tranşa, se pare, în bună parte, în urma întâlnirii dintre D. Trump şi V. Putin care va avea loc în curând.

N.A.T.O. şi perspectivele sale

Organizaţia Nord-Atlantică rămâne şi astăzi cea mai democratică, cea mai credibilă şi cea mai puternică alianţă politico-militară pe care a cunoscut-o istoria. Ea a fost creată împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei şi ale „aliaţilor” săi vremelnici, nenaturali care astăzi se regăsesc între membrii fondatori ai Alianţei. De ce astăzi, când în mentalităţi şi în geopolitică nu s-a schimbat nimic ar fi altfel? Pentru că Rusiei nu i s-a oferit nicio alternativă de a-şi schimba ambiţiile imperiale şi nici Uniunea Europeană nu a reuşit să-şi identifice o modalitate sigură şi viabilă de conlucrare în interiorul său, în afara unei dezlânate idei de Europă bicefală, în care nu a crezut nimeni?!

Analişti serioşi discută astăzi cu nonşalanţă de „zilele numărate ale N.A.T.O.”, observând, probabil, atitudinea tranşantă a preşedintelui american privind creşterea contribuţiei efective a membrilor N.A.T.O. cu fonduri financiare anuale.  Păi, dacă preşedintele Trump, un eminent om de afaceri, şi se pare, un politician ceva mai abil decât se credea, afirmă că „America nu mai poate juca rolul de jandarm în Orientul Mijlociu”, înseamnă că dispune de toate elementele justificative ale acestei afirmaţii. Este adevărat că N.A.T.O. este în primul rând S.U.A. şi S.U.A. este liderul necontestat al N.A.T.O. Totuşi, acest organism-simbol al securităţii europene şi nu numai, nu poate fi desfiinţat doar pentru că aşa ar dori Donald Trump. Iar Trump nu vrea acest lucru, ci vrea ca membrii N.A.T.O. să-şi achite nota de plată anuală pentru securitatea colectivă şi să fie solidari cu politicile de securitate hotărâte de Washington, indiferent cât de păguboase ar fi pentru ţările europene.

Apoi, se poate discuta pe larg despre o aducere a organismului Alianţei la cerinţele războiului modern, acela în care nu vor mai vorbi tancurile şi tunurile, ci inteligenţa în manipularea şi intoxicarea opiniei publice. N.A.T.O. a fost creat pentru a combate un război clasic. Astăzi, un război clasic se poate purta în spaţii reduse la scară tactică şi operativă. Războiul informaţional şi cel cibernetic nu sunt o modă, ci o realitate, iar N.A.T.O., cel puţin în prezent, nu este suficient de pregătită pentru a le combate. Reaşezarea şi readaptarea conceptului general al Alianţei necesită timp, iniţiativă, spirit creator, conlucrare, dorinţa ţărilor membre de a implementa rapid reformele hotărâte şi mai ales fonduri financiare. Va trebui să mai aşteptăm ceva timp pentru rezolvarea acestor deziderate. În acest context, îmi exprim convingerea că N.A.T.O.  nu prea mai are nevoie de extindere, în primul rând. În al doilea rând, având în vedere principiile geopolitice ale Rusiei, e greu de crezut că Ucraina va accede prea curând în N.A.T.O., decât în varianta tragică a fragmentării ei în două sau trei regiuni, partea estică rămânând a fi controlată de Federaţia Rusă.

Există o grămadă de argumente care să ne determine să înţelegem că Europa va cam trebui de-acum înainte să evolueze pe cont propriu, atât din punct de vedere economic, cât şi al securităţii. Cum anume o va face, rămâne de văzut. În Europa există NATO şi va exista şi de-acum înainte. Cu alte cuvinte, o altă forţă (europeană) care să coexiste cu Alianţa nu şi-ar avea rostul. Deci, rezultă că fiecare ţară-membră a NATO va trebui să facă mai mult pentru a-şi asigura, la cotă minimală, securitatea naţională. America are destule probleme în interior, dar şi cu unele ţări din vecinătatea apropiată sau mai depărtată, iar securitatea altora, chiar din Europa aliată, nu pare a mai fi la fel de preocupantă ca în anii Războiului Rece.

Germania după Merkel

Este o certitudine: Angela Merkel - al doilea „cancelar de fier” după Bismark, nu va mai candida la un nou mandat, dorind să rămână în umbra politicii şi a partidului care a lansat-o şi a susţinut-o. În funcţia de cancelar, Merkel s-a dovedit a fi adevăratul şef al Uniunii Europene pentru simplul, dacă poate fi simplu, motiv că Germania a fost motorul economic al acesteia. Paradoxul paradoxurilor! Lăsând la o parte acea înclinaţie către militarism, germanii au demonstrat că pot conduce continentul nostru - şi nu numai - fără „panzere”, fără rachete, fără defilări şi retrageri cu torţe şi mai ales, fără dorinţa de revanşă şi discriminări rasiale. Dimpotrivă. Politica emigraţionistă extrem de permisivă şi de „ciudată” uneori, se pare că este cea care a îndepărtat-o pe Angela Merkel de un nou mandat de cancelar. Cel puţin unii analişti aşa consideră. Dar de ce să nu observăm că, între timp, a apărut o stare de oboseală care a dus la o circumspecţie vizibilă vis-à-vis de politica germană a emigraţiei?!

Politica internă a Germaniei nu operează cu jumătăţi de măsură şi dacă actualul cancelar a declarat oficial că nu va mai candida pentru un nou mandat, apoi aşa va fi. Nu există cale de întoarcere. Rămâne de văzut cum se va descurca viitorul lider de la Berlin şi cum se va simţi cu agenda extrem de complicată şi de grea pe care o va moşteni. Concesiile făcute de Angela Merkel nu vor putea fi nici anulate nici trecute cu vederea. Partidul său va trebui să-şi reevalueze punctul de vedere vis-à-vis de politica emigraţionistă propusă de Angela Merkel, în condiţiile în care nemulţumirile trec dincolo de graniţele Germaniei. Pentru că în afară de ţările din Sud-Estul Europei (România, Bulgaria, Grecia, Ungaria) şi din centrul continentului (Cehia, Slovacia, Polonia) pe care nu prea le caută emigranţii, ţările care se bucură de prosperitate economică ale U.E. nu se grăbesc să rezolve problema. În interiorul Germaniei s-a dat apă la moară mai ales mişcărilor de extremă dreaptă, iar conducerea de la Berlin trebuie să aibă în vedere limitarea ascensiunii acestora la scena politică a ţării.

 „Lumea se schimbă! România ce face?”[2]

România a terminat anul 2018 fără evenimente notabile în plan geopolitic. La pretenţiile exprimate de unii politicieni, precum că am putea deveni, sau chiar suntem o putere regională, s-a răspuns neconcludent (nu ştiu dacă în actualele condiţii geopolitice un asemenea titlu ar mai însemna ceva pentru noi, dar măcar o parte din ceea ce ar fi fost necesar pentru obţinerea acestuia ar fi fost de preferat şi extrem de necesar).  Preluarea preşedinţiei U.E. s-a făcut cu ample zbateri şi dezbateri iar lucrurile fiind foarte cunoscute, nu e cazul să mai insistăm asupra lor. Important ar fi ca factorii politici implicaţi să acţioneze în aşa manieră încât demersul românesc de şase luni în fruntea UE să se constituie realmente într-un succes notabil. Ca ţară membră a N.A.T.O., lucrurile s-au derulat parcă mai aşezat. Pentru anul 2019 s-a hotărât o participare şi mai consistentă a Armatei Române la misiunile în teatrele de operaţii externe, fapt ce este de subliniat din indiferent ce punct de vedere am aborda subiectul. De asemenea, sunt indicii clare că se urmăreşte o revitalizare a industriei noastre militare pusă pe butuci în toţi aceşti ani din nu se ştie ce raţiuni de ordin economic, militar sau geopolitic.

Înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă care necesită achiziţii din străinătate se derulează conform celor stabilite în C.S.A.T., însă, se pare că în domeniul aviaţiei, bulgarii au reuşit să încheie un contract de achiziţie a unor avioane F16 noi din S.U.A., în condiţii destul de avantajoase. Deci chiar încep să nu mai înţeleg nimic. Ce, noi nu putem cumpăra F16 noi? De ce doar la a nu ştiu care mână? Să fie de vină tot americanii? Eu nu cred. Cred, în continuare, că doar noi suntem de vină. Oficialii lui Bechtel, ca să dau doar un exemplu, nu reprezintă guvernul american. Este posibil ca interesele vreunui demnitar american să se regăsească pe-aici, tot ce este posibil. Şi faptul că, într-un fel sau altul, respectivul purtător al unor astfel de interese „antiromâneşti” ar putea să ne bage unele beţe-n roate prin diferite medii de influenţă americane şi asta este posibil. Dar trebuie să înţelegem că indivizii aceştia există peste tot în lume, însă conducătorii noştri n-ar trebui să-i bage în seamă pentru că în joc nu sunt interesele lor personale, ci ale românilor care s-au săturat să fie în continuare înşelaţi, minţiţi şi furaţi.

Sau să ne reamintim că un fost prim-ministru de pe plaiurile mioritice se lamenta că a semnat contractul de achiziţionare a anticelor fregate în schimbul promisiunii de sprijin pentru aderarea la U.E. Acesta nu era nici măcar un troc, ci aservirea intereselor României unor comercianţi de...vise. În concluzie, cred că ar trebui să fim mai atenţi de azi înainte. Ambasadorii vin şi pleacă, purtând cu ei atât interese personale cât şi pe cele ale ţărilor pe care le reprezintă. Amestecul lucrurilor înseamnă iluzionism, este un fel de alba-neagra şi el trebuie diagnosticat şi depistat din timp de către cei pe care i-am pus în fruntea ţării. Mă întreb şi eu, retoric, ce ar fi fost ca să se fi încercat cu Polonia schema cu fregatele?! Sau chiar, uite, cu Bulgaria, mai nou.

Balcanii de Sud-Vest

Vecinii noştri de la Sud-Est s-au înţeles cu V. Putin să construiască pe teritoriul Serbiei un Centru Nuclear. Este un semnal clar de ofensivă economică a Federaţiei Ruse în zone pe care pretinde că trebuie să-şi exercite influenţa (de ce nu şi controlul), având în vedere apropierile de limbă, de religie şi de ...tradiţii. Să fie într-un ceas bun, mai ales pentru noi, dar cum va rămâne cu dorinţa (până acum) exprimată de sârbi de intrare în U.E.?! Compatibilitatea acestor demersuri va trebuie analizată la nivelul conducerii UE. Neînţelegerile cu Kosovo sunt un alt cui al lui Pepelea care trebuie monitorizate în continuare, pentru că naţionalismul sârbesc n-a murit şi nici nu are de gând să o facă, acesta din urmă continuând să rămână un suport activ pentru orice campanie electorală din Serbia, la îndemâna oricărei formaţiuni politice. Aşteptările Serbiei atât în ce priveşte U.E., ca să nu mai vorbim de N.A.T.O., se pare că se apropie de limită şi nu trebuie uitat că în actuala situaţie geopolitică, pentru Serbia există încă o alternativă, cea de la marele prieten de la răsărit, alternativă  reactivată după un secol.

Procedând la o analiză primară a perspectivelor, rezultă că Serbia nu va avea un statut asemănător nici cu al Ucrainei, nici cu al Moldovei şi nici cu al Bulgariei, ci va continua să fie pentru Moscova un pivot economic, mai ales pentru o ofensivă rusească împotriva U.E. pe aceste coordonate. Chiar după o analiză sumară, putem să ne dăm seama că, din punct de vedere geopolitic, în lume, în general şi în Europa, în special, viitorul nu sună prea bine. România şi nu numai ea trebuie să înţeleagă că securitatea depinde în primul rând de fiecare. Noi, românii, suntem rămaşi mult în urmă în materie de apărare şi securitate naţională şi de câţiva ani buni căutăm soluţii... Aderarea la N.A.T.O. a presupus îndeplinirea unui şir întreg de reforme pe care le-am realizat în stilul nostru... „mioritic”. Astăzi ne găsim într-un moment în care cadrul politic şi economic global a devenit atât de complex, de dinamic şi de imprevizibil, încât dacă nu vom acţiona pentru regândirea politicilor şi strategiilor naţionale nu ne va rămâne decât să privim cum alţii trec pe lângă noi şi se duc înainte.

Trebuie să renunţăm la ideea păguboasă că apartenenţa la N.A.T.O. şi Parteneriatul strategic cu S.U.A. sunt suficiente pentru a ne asigura securitatea naţională şi independenţa. Şi N.A.T.O. şi S.U.A. au nevoie de aliaţi şi parteneri puternici şi credibili. Să nu uităm că, în această ecuaţie, nu poţi fi credibil dacă nu eşti puternic.