La scurgerea a peste 16 decenii de la Unirea Principatelor, se cuvine să evidenţiem şi contribuţia lui Costache Negri - una din cele mai nobile personalităţi din perioada de frământări politice şi sociale din vremea închegării statului român modern – la acest eveniment epocal, Negri a fost un caracter, un luptător neobosit, alături de marii săi prieteni Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, condus în viaţă de un principiu moral atât de înalt, încât aduce aminte de unele din anticele figuri descrise de Plutarh.

Costache Negri s-a născut la Iaşi în martie 1812, anul de dureroasă amintire al răpirii Basarabiei de către Rusia ţaristă. Se trăgea dintr-o veche familie moldovenească. Bunica sa, după tată, mare vistiernic al Moldovei, avea drept strămoşi pe Luca, boier cu renume. Mama sa, Zulnia, femeie de o frumuseţe răpitoare, s-a măritat, după moartea soţului său, cu poetul Costache Conachi, care o cântă adesea în poeziile sale: „Tu eşti şi zi, tu eşti şi noapte/ Tu eşti viaţă, tu eşti moarte”. Avusese patru surori, toate frumoase ca şi mama lor, ca şi el, cu firi romantice, unele prietenoase, altele nu. Elena Negri, una din surorile lui Costache Negri, a fost iubită cu patimă de Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei”, cum spunea Mihai Eminescu. La moartea ei, prematură, poetul a scris mult cântata poezie „Steluţa”: Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu/ Şi care odinioară luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu”.

Învăţătura, după cum era obiceiul vremii, a primit-o în casa părintească, iar mai apoi în vestitul pension Cuenin din Iaşi, unde a legat prietenie cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Ca şi tovarăşii săi din acea vreme, Costache Negri a apucat drumul străinătăţii, plăcându-i mult călătoriile, din care se instruia sau se inspira. A vizitat îndeosebi Italia şi mai ales centrele ei artistice, de unde a cumpărat tablourile donate Pinacotecii din Iaşi. Tot călătoriile prin Italia l-au îndemnat spre literatură, scriind cele „Trei seri din Veneţia”. După ce, în 1841, s-a întors din străinătate, Costache Negri s-a ocupat serios de chestiunile sociale ale propriei ţări. Atunci, au avut loc întrunirile de la Mînjina „două puncturi, scria Vasile Alecsandri, departe cale de şapte leghii, în care românii generaţiei noi începuseră să se întâlnească în Franţa, în cartierul studenţilor din Paris şi celălalt în Moldova, la moşia lui C. Negri”.

Costache Negri era un patriot adevărat. Democratismul lui nu era de împrumut. Era crezul unui om, bun cunoscător al realei stări de lucruri din ţară, cu inima înduioşată de greaua situaţie şi neomenescul trai al sătenilor. Nu-l ademeneau nici fumurile măririi, nicio vanitate trecătoare. Mulţumirea ce o simţea pentru fapta bună, obştească, îndeplinită, îi era de ajuns ca răsplată. Trăia după o concepţie etică antică. Când bogatul C. Conachi a vrut să-l înfieze, lăsându-i moştenire întreaga avere, Costache Negri nu primeşte oferta, pentru mulţi alţii atrăgătoare. Ţinea la numele părintelui său şi nu a vrut să-l schimbe pentru bani. Moşioara lui, Mînjina, din judeţul Covurlui, a pierdut-o, nu prin cheltuieli pentru plăcerile sale. Din venitul slab ce i-l aducea, ajuta pe tinerii exilaţi din Paris, rămaşi fără mijloace de trai.

După întoarcerea în ţară, în perioada de frământări, căsuţa de la Mînjina era „locul sfânt, biserica de întâlnire pentru tineri, de unde ieşeau apostoli ai Unirii şi soldaţi ai ţării (Vasile Alecsandri). În diferite ocazii, la sărbători bisericeşti, ori la Sfântul Constantin, ziua lui onomastică, la Mînjina se adunau tinerii din cele trei principate: Bălcescu, Bolintineanu, Alecsandri, Kogălniceanu, A.T. Laurian, Gh. Bariţ şi alţii. Astfel, în veselie şi preumblări în natură, cei osteniţi şi descurajaţi căpătau forţe noi de luptă, întărite prin entuziasmul gazdei. Mînjina devenise, astfel, locul unde s-a închegat patria comună, pentru că „la Mînjina nu mai erau moldoveni, munteni sau transilvăneni, ci Românii şi nu erau trei ţări pentru români, ci o singură ţară. Unirea exista în inimi, ea a fost tălmăcită în cuvinte şi a prins rădăcini ca o plantă cerească pe acel loc ars de soare şi lipsit de plantele umbritoare ale pământului”.

În anii de pregătire pentru schimbările dorite prin Revoluţia de la 1848, Costache Negri era sufletul care, prin calda-i convingere, ţinea vie flacăra tinerilor, de care era legat printr-o sinceră prietenie. El era convinsul anunţător al reformelor care, în bună parte, au fost aduse la îndeplinire sub domnia lui Cuza Vodă. După înfrângerea revoluţiei, urmează exilul în străinătate, ceea ce a adus şi un lucru bun, faptul că la Paris s-au întâlnit toţi cei ce aveau să joace un rol atât de însemnat în actul unirii principatelor.

Războiul Crimeei(1853-1856) a adus o schimbare în soarta principatelor. Protectoratul rusesc a încetat și au început să mijească proiecte de emancipare în gândurile românilor patrioţi. Costache Negri a fost ales să reprezinte interesele ţării la Viena, la Paris şi, apoi, la Constantinopol. Apăsătoarea înstrăinare a averilor mânăstireşti era una din chestiunile primordiale, deşi nu cea mai importantă. Tot Costache Negri a fost acela care a pregătit atmosfera, prin iscusitele lui însuşiri diplomatice, pentru îndeplinirea faptului, mai târziu, sub domnia lui Cuza Vodă.

Urmează apoi primul vânt slab de emancipare a ţării. În Divanul ad-hoc, Costache Negri a fost ales preşedinte. A ştiut să conducă cu atâta tact, cu atâta energie şi însufleţire, să netezească greutăţile, încât s-a ajuns, în ziua de 4 octombrie 1857, la formularea celor patru puncte, acelea ce aveau să aducă libertatea ţării şi împroprietărirea săracilor, chestiuni care erau deosebit de scumpe sufletului său.

Atunci când a venit ziua cea mare, alegerea domnitorului pământean, Costache Negri, prin trecutul său şi prin calităţile sale, era unul dintre serioşii candidaţi asupra căruia, sincer, se îndreptau multe priviri. Nu a fost muşcat de ambiţii, se cunoştea pe sine; simţea că nu ar putea să aibă calităţile cerute în împrejurări politice atât de grele şi se dă la o parte, făcând loc prietenului său Alexandru Ioan Cuza, cu care a lucrat şi luptat cât au stat împreună la Galaţi, Cuza ca pârcălab al judeţului, iar Negri ca proprietar, dar şi ca preşedinte al comisiei comunale, ajutându-l cu toată dragostea şi sinceritatea în tot ceea ce, îndrăzneţ, dorea să înfăptuiască, în bună parte prin sugestiile proprii.

Marile merite ale lui Costache Negri au fost îndeosebi serviciile aduse ţării şi Domnitorului în politica externă. Prin puterea convingătoare a inteligenţei sale, sclipitoare, a relaţiilor ce ştiuse a le alege în capitala Turciei cu reprezentanţii puterilor prietenoase revendicărilor româneşti, ajunge să aibă hotărâri din partea Porţii care au stat la temelia închegării trainice a noului stat şi al dezvoltării sale ulterioare. Face să se recunoască dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza; înlesneşte vizita acestuia la Constantinopol, înlăturând formalităţile care ar fi fost jignitoare; capătă, cu toată opunerea Rusiei şi Austriei, recunoaşterea Unirii, constituirea unui singur guvern la Bucureşti (ianuarie 1862); pregăteşte admiterea dreptului de a se legifera liber asupra „trebuinţelor” interne, determinîndu-l pe istoricul Al. Lapedatu să afirme că „ceea ce M. Kogălniceanu a fost în politica internă, a fost în politica externă, pentru dificilele probleme diplomatice ce s-au pus acestei domnii, C. Negri, în calitate de agent al Principatelor Unite, României de mai apoi, pe lângă Poarta Otomană. De aceea a şi fost numit adevăratul ministru de Externe al lui Alexandru Ioan I”.

           

După ce a ajutat la înălţarea prestigiului ţării, la definitivarea căpătării averilor mânăstireşti, la împroprietărirea sătenilor, actele cele mai însemnate din domnia lui Cuza, Costache Negri nu a urmărit mărire, ţinându-se departe de forfota politicianismului care începuse să ţeasă intrigile continuate până în anii noştri, unde au devenit şi mai draconice. Îndeplinindu-şi ceea ce socotea el datoria sa către ţară şi către bunul său prieten, s-a retras în viaţa liniştită de la Târgu Ocna. Nimic nu l-a clintit din drumul convingerilor sale şi mai ales din concepţia ce o avea asupra vieţii politice şi a chipului cum se practică politica. Aceasta se constată, mai ales, din stăruinţa pe care însuşi Domnitorul Cuza o punea pentru ca Negri să primească a conduce grelele dezbateri ale Parlamentului, ales prin noua orânduire electorală, un soi de vot universal indirect. Trebuia ca preşedintele, după dorinţa lui Cuza, să fie „un om bine reputat în opinia publică, devotat şefului statului şi instituţiilor ţării, de o moralitate impunătoare, calm, ferm, experimentat, care să ştie conduce o adunare atât de numeroasă”. Exprimându-şi această dorinţă, Domnitorul viza pe bunul său prieten Costache Negri, în care avea toată încrederea şi care fusese ales ca deputat în şase capitale de judeţ, deşi nu se afla în ţară. În acest fel, i-a dat şi caracteristica personalităţii sale integre. Negri nu a primit, a refuzat îndârjit, deşi cu tot tactul, pentru ca să nu-l supere pe bunul său prieten. Nu a primit, pentru că, om liniştit, stăpânit de dreapta judecată şi de interesul sincer pentru bunele treburi obşteşti, nu putea să se amestece în vâltoarea patimilor ce începuseră a se dezlănţui în Parlament, care au dăinuit până în zilele noastre.

Stârpiciunea vorbăriei îl dezgusta, duşmăniile înverşunate dintre partide le socotea drept pierderea vremii celei mai preţioase: „când ne sunt trebuitoare hărnicia şi obşteasca înţelegere ca să întemeiem ţara înăuntru unde fiind întrânsa uniţi şi vârtoşi, să fim tari şi în afară”. Rândurile acestea, dintr-o scrisoare către Mihail Kogălniceanu, dă tabloul care avea să dureze până la noi, cei de azi, în detrimentul întemeinicirii ţării. „Aşadar mă rezum şi zic că în situaţia de azi unde mi se pare mie că patima domneşte asupra cuminţeniei, unul ca mine nu face doi bani la o cârmuire”.

Stoic, hotărât, s-a ţinut de cuvânt. Pierzându-şi moşia, a ajuns la strâmtoare, căci înaltele demnităţi ce le-a avut le-a socotit că sunt pentru ţară, nu pentru el. Mai ales după detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, se închide ca într-o mânăstire în casa surorii sale din Târgu Ocna, apoi în cea pe care a clădit-o pe Valea Trotuşului.

Dragostea de natură, de oameni, l-a îndrumat pe Costache Negri şi pe calea dragostei către frumos. Nu a fost un scriitor fecund. Literatura lui e mai mult epistolară, caldă manifestaţie liberă, nepretenţioasă, adresată prietenilor, rudelor. Poeziile sale sunt simple, dar de o caldă pătrundere a dragostei de neam şi oameni. Proza sa este plină de un sentimentalism molipsitor, în care dragostea şi natura îşi împart întâietatea. Cu o cultură vastă şi înţelegere deplină a frumosului, a fost şi un admirator al artei. Tablourile ce le-a achiziţionat în desele drumuri în străinătate, formează sâmburele interesantei Pinacoteci de la Iaşi, căreia le-a dăruit.

Cât a trăit la Târgu Ocna, una din preocupările sale era orânduirea bogatei sale colecţii numismatice de care, însă, rând pe rând, strâmtoarea materială îl face să se despartă, cu tot regretul. Acolo, la Târgu Ocna, la casa de lângă vechea Biserică Răducanu, unde avea să fie înmormântat, se stinge din viaţă, în toamna anului 1876, acela care a contribuit, prin actele sale, la întemeierea statului român modern şi despre care marele nostru Mihai Eminescu afirma: „Unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, Costache Negri, reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”.

În comuna Costache Negri (fostă Mînjina) se află casa memorială „Costache Negri” inaugurată în anul 1968, iar în faţa acesteia, în 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de sculptorul Boris Leonovici. Mormântul lui zace însă în părăsirea uitării ca şi opera sa literară, deşi în monumentala „Istorie a literaturii române”, marele George Călinescu îi dedică pagini pline de căldură.

Notă - Text publicat în revista „Dincolo de orizonturi”, Anul VII, nr. 13/2