Civilizațiile epocilor, dacă am accepta că fiecare epocă are o anume civilizație, ne-ar spune, despre un anume tip de civilizații sau despre un set de civilizații și un specific al acestora, că fiecare epocă istorică din evoluția civilizației pământenilor își are forma și conținutul ei civilizațional, ceea ce ar evidenția diversitatea evoluțiilor civilizaționale și, totodată, unicitatea lor, pentru că, oricât de haotic ar părea mersul lumii oamenilor, el are totuși un sens și o rațiune.

Civilizațiile continentelor nu sunt totalmente izolate între ele, întrucât, toate, se trag probabil, din civilizația platformei terestre inițiale, înainte de ruperea ei în plăci tectonice. Sau vin din aceeași ființă umană care a invadat sau ar fi invadat pământul, care a ajuns întâmplător pe el sau care s-a născut din interioritatea ființării ființei lui. Este însă clar că, înainte de Columb, fiecare continent avea civilizația sau civilizațiile lui, determinate de condițiile geofizice, geoclimatice, bio-psiho-sociale sau de care or mai fi fost pe aceste mari platforme plutitoare pe magmă.

Civilizațiile de pe platforma asiatică se deosebesc - desigur, nuanțat - de cele existente pe continentul american, înainte ca acesta să fie descoperit de civilizațiile europene, cucerit și transformat într-un cap de pod al expansiunii globaliste a civilizației europene, în căutarea unor resurse și în exploatarea lor la discreție în folos propriu, așa cum o face și acum onorabila civilizație occidentală cu restul lumii care încă n-a reușit să se elibereze nici de fizicul ei, nici de efectele generate de expansiunea intereselor ei. Desigur, marea civilizație sinică, civilizația hindusă și cea niponă n-au putut fi transformate în civilizații occidentale, ci continuă să existe și să se dezvolte în propria lor esență, într-o confruntare dialectică și interactivă, în primul rând, cu civilizațiile occidentale - îndeosebi, cu cele europene și cu cea nord-americană - și, în al doilea rând, sau poate în principal, cu propriile lor interiorități. La o analiză atentă, vom constata că, și azi, în urma apariției computerului și rețelelor interactive permanente, civilizațiile continentelor nu s-au amestecat pe deplin, n-au devenit încă, toate, cognocivilizație, ci, devenind cognocivilizație, continuă să-și păstreze esența, ființând cognocivilizațional ca ele - și nu ca alții - în interioritatea lor, deopotrivă, în fractali, în complexitate, în coerență, în dinamism și, mai ales, în diferențe.

Civilizația europeană este prima civilizație expansivă de pe Terra și, de aceea, unii dintre cei care o analizează și o preamăresc n-o consideră agresoare de civilizații, ci exportatoare de civilizație și de cultură, de știință și conștiință, de valori, dar și proiectoare de interese. Ea este, de fapt, cea care a declanșat războiul civilizațiilor, pe motive de explorare, de cucerire a necunoscutului, de civilizare a lumii necivilizate etc. etc.. Toate acestea - și multe, foarte multe altele - au fel de fel de determinări și de explicații, care de care mai sofisticate, mai alambicate, mai convingătoare, mai subtile și mai arogante. Civilizația europeană nu este însă una de tip integral și integrat, nu este una de tip monolit (europenii nu s-au înțeles niciodată în nimic, n-au idealuri comune și nici interese comune, ci toți, sau aproape toți, sunt arondați la interesele marilor puteri europene), ci una care sintetizează valorile conective ale statelor (de fapt, interesele lor). Nu Europa în sine - o peninsulă a marii platforme euro-asiatice – este expansivă, ci marile state care o compun. Nu Europa în sine a generat războaiele parșive și crude pentru cucerirea Americii, nici cele două războaie mondiale, ci marile state europene care și-au dezvoltat astfel de capabilități, cerute de interesele lor și numai ale lor. E drept că interesele lor sunt, într-un fel, convergente, dar să nu uităm de bătăliile franco-spaniolo-britanice de odinioară de dominare a oceanelor lumii și nici de celebra frază a amiralului american Alfred Mahan – cine stăpânește marea stăpânește lumea –, dată de la care a început renunțarea americanilor la doctrina Monroe și adoptarea unei doctrine de apărare ofensivă expansivă, printr-o rețea de baze militare care să asigure controlul absolut al spațiului Terrei.

Construirea celei mai puternice flote maritime din toate timpurile, cea americană - care a asigurat, împreună cu vechea stăpânitoare a mărilor, flota Marii Britanii, dominarea absolută a oceanelor lumii, desigur, nu pentru binele dezinteresat al civilizațiilor Terrei, ci pentru propriul lor interes, la care se adaugă crearea mijloacelor necesare pentru dominarea spațiului cibernetic – arată cam ce înseamnă, azi, expansiunea civilizațională de tip occidental. De aici nu rezultă că alte tipuri de civilizații puternice – cea sinică, cea hindusă, cea slavă, cea musulmană, cea niponă, cea arabă etc. – stau cu mâinile în sân și așteaptă momentul prielnic pentru a se închina noilor conchistadori cibernetici, ci, dimpotrivă, că noua formă a noului război abia se lansează pe planul interesului civilizațional, de fapt al marilor corporații și al celor care se află în spatele lor.

Civilizația occidentală este, de fapt, o noțiune care încearcă să definească, într-o formulă destul de grosieră, convergența valorilor și intereselor marilor state occidentale, care trebuie să se unească pentru a face față, în bătălia expansionistă pentru resursele, piețele și finanțele lumii, în detrimentul altor noțiuni care definesc același lucru, dar cu alți actori, sau împotriva miliardelor de sclavi ai noii ere, care trudesc, cu computerul sub braț și iluzia libertății, pe ogoarele noilor stăpâni, cei care nu vor renunța niciodată la mirajul și iluzia puterii absolute, considerând că ei și numai ei au fost născuți pentru asta.
Civilizația occidentală este descrisă în fel și chip, care de care mai sofisticat, mai scientizat și mai alambicat, iar noua epocă cibernetică – cea care deschide porțile cognocivilizației – nu face altceva decât să proiecteze într-un spațiu infinit vechile metehne ale unei lumi nesătule, dominatoare, războinică și extrem de crudă prin noile arme camuflate în conceptul de libertate și în cel de democrație.

Civilizațiile orientale, civilizațiile asiatice (civilizația niponă, civilizația sinică, civilizația hindusă, civilizația musulmană, cu civilizațiile ei turcice din Asia Mică și Asia Cntrală, cu cele specifice din Orientul Mijlociu și din Nordul Africii, până în zona uigură), civilizația arabă, civilizațiile slave, civilizația nord-americană (S.U.A. și Canada), civilizațiile sud-americane (fiecare stat de acolo reprezintă o formulă specială a acestui tip de civilizație), civilizația africană (la fel de complexă și de nuanțată, ca toate celelalte), civilizația oceanică etc. etc. sunt identități culturale, spirituale, religioase, etnice, estetice, economice, sociale și societale care se individualizează nuanțat, care au sisteme de valori și patrimonii milenare specifice, ce se intersectează și creează baze civilizaționale comune, dar fiecare dintre ele rămâne o individualitate care definește și susține o identitate clară și distinctă (de regulă, un stat, o comunitate, un areal), așa cum fiecare copac dintr-o pădure își are propria lui ontologie, ca să-i spunem așa, propriile lui rădăcini și propria sa identitate. Acest lucru a existat dintotdeauna pe planeta Pământ și chiar în Univers, iar încercarea de a face bradul stejar și stejarul plop este una cel puțin bizară, care ar putea duce fie la distrugerea stejarului și a plopului, fie la crearea unor mutanți, de vreme ce mama natură nu acceptă și nu admite combinații genetice paradoxale.
Continentele pot fi privite, analizate și înțelese, nu doar ca platforme geofizice despărțite de mări și oceane sau de linii arbitrare, fixate de oameni, după interesele lor, ci și ca identități complexe civilizaționale. În acest sens, s-ar putea vorbi și de geocivilizații, adică de determinări geografice și chiar geofizice ale caracteristicilor unor civilizații - de exemplu, ale celor maritime și ale celor continentale sau insulare -, foarte importante pentru a înțelege originile, caracteristicile, evoluția, durabilitatea, fragilitatea, vulnerabilitățile și, efectiv, conflictualitatea lor și, prin ele, a lumii. La urma urmei, locul sfințește omul, dar și omul înnobilează sau pângărește locul.

Civilizațiile și națiunile au determinări comune - geografice, bio-psiho-sociale și societale, culturale, religioase, politice, economice, cognitive și de altă natură - și particulare sau speciale, care le individualizează și le onorează, sau, dimpotrivă, le depersonalizează și le aruncă la lada de gunoi a istoriei, deși și această afirmație trebuie luată în realitatea, obiectivitatea și subiectivitatea ei și a celor care o relevă, o susțin și o întrețin. Însă, de regulă, o națiune este, în primul rând o identitate civilizațională (de ramură, de context, de conexiune sau de sinteză), care se formează pe un teritoriu, în interioritatea unui modus-vivendi, pe suportul unui modus cognoscendi, în timp și în patrimoniul unui sistem de valori. Fiecare națiune este o identitate istorică, culturală, socială, societală, teritorială, economică, politică și, bineînțeles, cognitivă. Și, la urma urmei, o acumulare de valori, de credințe, de obiceiuri, de experiențe, de trăiri, de victorii și de înfrângeri, de idealuri, de speranțe, de împliniri, dar și de traume, de prejudecăți, de lucruri nefăcute la vremea lor, dar care așteptă să fie făcute sau refăcute în spiritul în care trăiește acea națiune.
Se știe foarte bine că una din marile probleme ale tuturor timpurilor o reprezintă nu unitatea, ci conflictualitatea dintre state și națiuni, dată în principal de dominanța marilor puteri, de nedreptățile istoriei, de tragediile trecute, de cimitirele eroilor și marile probleme totdeauna puse și repuse, dar nesoluționate niciodată altfel decât în favoarea puterii.
În societatea omenească, tot ce există sub semnul duratei a fost câștigat sau păstrat cu sabia. Aceasta pare legea viețuirii și supraviețuirii oamenilor și comunităților pe planeta Pământ.

Azi, ca și ieri, comunitatea oamenilor se bazează pe state. Statele sunt suverane, iar organizațiile și organismele internaționale nu sunt suprastate, ci identități create de state pentru a le ajuta să gestioneze unitatea sau conflictualitatea dintre ele. În momentul când se va renunța la acest principiu, omenirea va intra în haos sau pur și simplu va pieri.
Este drept că marile puteri și, mai ales, corporațiile sau cei care se află la butoanele acestora încearcă să distrugă statele de drept (mai întâi pe cele vulnerabile, apoi și pe celelalte, pe motiv că epoca statelor și a națiunilor a trecut) și să deschidă porțile unei piețe anarhice și haotice, pe post de piață liberă, dar efectele sunt greu de imaginat. La ora actuală, finanțele, aflate în mâna unui grup restrâns de oameni, mereu aceiași, reprezintă cea mai mare amenințare la adresa civilizației de pe planeta Pământ, întrucât dictatura lor nu are nicio limită, nu acceptă nici un control și, de aceea, generează crize, haos, conflicte și războaie.

Civilizația de rețea - specifică acestor vremuri de trecere de la societatea de consum și post-consum la societatea cunoașterii – pare a fi o soluție pentru această epocă de construcție geopolitică, geo-civilizațională, intra-civilizațională și inter-civilizațională. Dar interesele de azi ale numeroșilor centri de putere și marile bătălii pentru resurse, piețe, influență și putere absolută, dominatoare și discreționară sunt atât de mari și de tari, încât oricând pot produce și chiar produc perturbații, nelegiuiri și dezastre. Războaiele hibride din finalul veacului al XX-lea și începutul veacului al XXI-lea, ca și înarmarea masivă a marilor puteri ale lumii, arată, în mod clar, chiar și pentru conducătorii orbi ai statelor care și-au pierdut busola, că, sub deviza „Si vis pacem para bellum”, a lui Publius Flavius Vegetius Renatus, se află de fapt, esența acestui timp și a acestei lumi, care se simte fericită atunci când n-o înțelege, o uită sau se preface că nu-i pasă de ce vor marile puteri, contra-civilizațiile lumii și sceptrul zeului Marte, și nefericită atunci când o înțelege.
Hipercivilizația - o civilizație hiperimperială, adică a noului imperiu al lumii, a imperiului global, a hiperpersonismului, a hipervântului și chiar a hipercuvântului, va fi, după cum rezultă și din ce ne spune Jaques Attali , o soluție a viitorului. Acest hiperimperiu global, adică al lumii întregi, va produce o clasă conducătoare nomadă, cea mai numeroasă, care se va muta cu corturile ei hipersonice pe unde sunt resursele sau încotro o conduc interesele, iar restul oamenilor - sedentarii - vor fi sclavii și iobagii acestei noi ere. Și chiar dacă viziunea lui este, în cele din urmă, trasă spre un optimism de rețea, în sensul că va genera o revoluție care va sparge globalitatea și va genera noi identități, întrebarea tulburătoare rămâne: Cum va fi unificată și globalizată diversitatea?

Cognocivilizația pare un efect al convergenței civilizațiilor spre o epocă a universalității cunoașterii, a treptei ei epistemologice, dar tulburătoarea întrebare de mai sus rămâne tot fără răspuns, întrucât fără diversitate nu există unitate, nici unicitate, iar unicitatea fără diversitate înseamnă final de sistem și de proces și chiar moarte. Unde se întâlnesc toate aceste civilizații? Temeliile lor - compuse din sisteme de valori non-conflictuale, așa cum sunt toate valorile lumii - vor reuși oare vreodată să creeze o temelie solidă a convergenței, sau convergența, dacă se va produce vreodată, va crea, de fapt, un suport de prăbușire, de implozie sau de moarte, așa cum se întâmplă în Univers cu stelele și cu galaxiile care și-au trăit traiul și urmează să treacă, printr-o gaură neagră, într-o altă dimensiune, într-un alt Univers sau pur și simplu în neființă, adică în neant. Dar, oare, neantul există cu adevărat? Dacă există, atunci existența lui constituie negarea uneia dintre cele mai importante legi ale naturii și anume aceea potrivit căreia, în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă.

- Va urma –

Notă : textul a fost publicat şi în nr. 39 al revistei „Univers Strategic” - http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us39.pdf