„Arhiereii Romei cei de peste vremuri sînt aşezaţi spre pacea răsăritului şi a apusului, aflându-se, la mijloc ca un zid şi ca o stavilă, pacea răsplătind.”. (Vicarul Grigorie III - 731-741)

Judecata de Apoi

Biserica, apoi Confesiunea romano-catolică susţine că sufletele răposaţilor înainte de Judecata de Apoi, se prezintă în faţa unei judecăţii particulare, după care unele sunt repartizate în Rai sau Iad pentru eternitate, iar altele nici în Iad, nici în Rai, ci în „Purgatoriu”, trecute o vreme prin „focul purificator”, după care vor urca în Rai. În vâlvătaia „focului purificator” sufletele pot fi răcorite prin rugăciunile şi faptele bune ale celor vii, dar pot fi salvate prin „indulgenţe”, „indulgenţe plenare” de către papă. Rezultă deci, că „Purgatoriul” există doar în închipuirea papei, fiindcă „indulgenţele” pontifului indiferent de natura lor, „achitate” la zi, se pot auto-desfiinţa înainte de înfiiţare.

Papalitatea - izvorul ereziilor, rătăcirilor, înnoirilor din confesiunea romană

În primul veac creştin al Bisericii primare, episcopul de Roma, nu s-a dumirit încă în ce parte să se aşeze, să se alăture confraţilor săi, sau să ia o atitudine pe cont propriu. În veacul al II-lea s-a început asanarea terenului pentru a se pune temelia de piatră a apostolicităţii romane şi s-a lucrat intens la întocmirea de „documente autentice”, aşezate pe scorniri, falsuri, imitaţii, inovaţii, măsluiri, iluzii, ambiţii întru instituirea hegemoniei universale, combătută şi de cardinalul Pihler. (Pihler, „Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfangen bis zur jungsten Gegenwart, Munchen, 1864, vol. I, p. 106).

S-a trudit cu zel, cu sudoare până în veacul al V-lea, respectiv anul 476, când s-a prăbuşit Imperiul roman. Din acel moment autoritatea primatului papal, a depins aproape necondiţionat de Imperiul Bizantin, până după jumătatea veacului al VIII-lea, când Roma prin vicarul ei Ştefan al II-lea (752-757) s-a orientat spre regatul francilor lui Pippin cel Scurt, astfel că episcopii de Roma, pseudo-urmaşii lui Petru şi pseudo-vicarii lui Hristos au mocnit sub jarul măririi lumeşti, s-au înteţit în scântei arzătoare, apoi din scântei au ţâşnit după secolul al VIII-lea în flacări tot mai aprige pentru a se transforma într-un Rug aprins al Apusului cu tendinţa de a dogori universal peste puterea lumească şi bisericească, prin absolutismul lor, botezat în secolul al XVI-lea „ultramontanism”, din care emană infailibilitatea papei şi a anumitor congregaţii.

Începând cu secolul al V-lea până azi, toate ereziile, rătăcirile şi înnoirile din confesiunea catolică au aparţinut papalităţii sau au avut girul pontifilor romani, prin faptul că dându-le caracterul de dogme, le-a încuviinţat, le-a propăvăduit, le-a impus.

Cea mai mare erezie-blasfemie cosmică a aparţinul pontifului Leon I - cel Mare (440-461), care a dus de la scornirea primatului papal la absolutismul absurdităţii, folosind temeiul sobornicităţii ucenicului Petru, din Evanghelia lui Matei. „Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 18-19)

După dumnezeiasca Sa Înviere, Mântuitorul Hristos, Care după Înălţarea Sa la ceruri de-a dreapta Tatălui, îi va da în grija Duhului Sfânt, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” (Matei 28, 18-19). Probabil că la papistaşi Noul Testament cuprinde doar Evanghelia după Matei, capitolul 16, cu versetele cheie, 18-19 şi cele două Epistole ale lui Petru, astfel nu se explică absurditatea şi stupizenia lor.

Evanghelia lui Marcu, ucenicul lui Petru reiterează Voinţa lui Hristos, privind misiunea Apostolilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propăvăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15).

Evanghelia lui Luca, adevereşte făgăduinţa trimiterii Mângâietorului: „Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.” (Luca 24, 49)

Evanghelia ucenicului iubit Ioan, grăieşte pururea: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicînd acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 21, 21-23).

Vicarii lui Hristos, au renunţat aşadar la misiunea, la Calea Mântuitorului, la Adevărul revelat ca esenţă a Vieţii, la Libertatea întronizată în Iubirea evanghelică, detronându-L pe Dumnezeu şi urmând Drumul lor apocaliptic, călcând pe aberaţii, mărşăluind prin erezii, orbecăind sub rătăciri, peticind Bullele papistaşe cu presupuse înnoiri, închipuiri care, să le atribuie în egală măsură autoritate şi atotputernicie.

Ambiţia, orgoliul, trufia şi precaritatea inteligenţei i-a făcut pe papistaşii de la Roma să întreţină marea aberaţie de hegemonie universală, stârnind în sânul Bisericii Universale, o puzderie de erezii şi schisme permanent susţinute, prin bullele papale, care au condus în cele din urmă la marea RUPTURĂ din 16 Iulie 1054. „Singura provocare ce a continuat din trecut a fost întreţinută de către Biserica Romei, care îşi dorea cu ardoare să aducă Bisericile Ortodoxe sub ascultarea sa.” (Steven Runciman, The Great Church in Captivity. Cambridge University Press, 2006, p. 249)

Cea mai mare blasfemie cosmică aparţine pontifului roman Leon I – cel Mare (440-461), care a luat piatra din capitolul 16, versetul 18 a Evanghelie lui Matei şi a pus-o zidire lui Petru la Roma, apostol care n-a ajuns în Catatea eternă decât mitologic.  (G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului Petru prin Roma, Atena, 1881)

Dezvoltând doctrina predecesorilor săi Siricius şi Inocenţiu I, Leon I şi-a emis dogma pe Bulla celei mai mari blasfemii întâlnite vreodată, cum că „formula Petra = Petrus nu e în contradicţie cu formula Petra = Cristos, ci este interpretarea ei voită de Dumnezeu. Domnul însuşi s-a identificat cu Petru în momentul când i-a transmis puterea sa şi l-a pus conducător peste toţi: „Petru să-i conducă în adevăratul înţeles al acestui cuvânt (proprie) pe toţi, pe care în primul rând (principaliter) îi conduce Cristos” (Leon, Sermo 4, 2). „Forma Petri” – devenind astfel, Testamentul tuturor pietrelor, Pietrei cea mare.

Blasfemiei cosmice i s-a alăturat apoi, cea mai mare aberaţie milenară a Vicarilor romani prin scornirea că biserica latină a fost aşezată pe temelia divină care-i conferă privilegiul absolut de a nu se înşela niciodată, fiindcă „ este destul ca ea (el, papa) să decreteze o dogmă, pentru ca acea dogmă să fie neapărat adevărată” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara, Bucureşti-2010, p. 218).

Strigătul cardinalului Contarini în secolul al XVI-lea a fost înăbuşit de surzenia, ambiţia, trufia şi idolatria papilor-cezari. „Este o idolatrie a pretinde că papa nu are nici o altă regulă decât voinţa sa pentru a hotărâ sau desfiinţa starea de drept. Legea lui Hristos este o lege a libertăţi şi ea opreşte o robie... Poate cineva numi « guvernământ » ceea ce nu are ca regulă decât voinţa unui om? Un papă trebuie să ştie că el îşi exercită autoritatea asupra unor oameni liberi” (Contarini, De Composit., ap. Roccabert., Bibliotheca).

Un secol mai târziu, Arhiepiscopul Parisului Francois de Harlay de Champvallon (1625-1695), mărturisea plin de indignare şi răvăşit de revoltă, faţă de papalitatea ultra autoritară cum că „Din papa, se face un dumnezeu, astfel că papa are mai multă putere decît Iisus Hristos” (c.f.  Vladimir Guette, op. cit., p. 220).

Vicarii - atotstăpânitori de la Roma, din totdeauna au călcat/ calcă în picioare învăţămintele Mântuitorului Hristos adresate pururea Ucenicilor Săi, privind natura şi exercitarea autorităţii eclesiastice. „Ştiţi că ocîrmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpînesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi de-a sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25-28).

„În numeroase scrieri, în faptele strălucite ce umplu aceste opt veacuri din istoria Creştinismului, mărturiseşte doctorul în teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse, Guette, papiştii nu pot culege decît cîteva cuvinte vagi, fără însemnătate, ce nu au înţeles pentru dînşii decît scoase din contextul lor. Spre despăgubire, ei găsesc „dovezi” în falsele decretalii şi în scrierile papilor din Evul Mediu.” (Vladimir Guette..., p. 224)

Ca să observăm până unde a mers eroarea, erezia, trufia, absurditatea şi stupizenia papală este suficient să aruncăm o privire asupra lucrărilor contelui ultramontanist Joseph de Maistre (1763-1852), Du Pape, apărută în 1819, la Lyon şi cea a iezuitului Mariana, Du Roi, supra apreciate de papă, de Bonald, Lamennais în Le Defenseur; O’Mahoni în Le drapeau blanc; Picot în L’ami de la Religion et du Roi, ori de iezuiţii-teologi Santarelli, Becan, Eudemon-Jean, Suarez şi mulţi alţii ca tratate de referinţă. „Pentru dînşii, papa este suveran unic, absolut, universal; împăraţii şi regii nu sînt decît locţiitorii săi, revocabili după voinţă şi vrednici de moarte dacă i se împotrivesc. Într-o împrejurare dată, papa are dreptul de a trimite un legat pentru a guverna un regat în numele său, a numi un locţiitor care să comande trupele şi să împlinească poruncile sale pentru a detrona pe acel rege care nu mai este decît un <<tiran>>, de vreme ce i se împotriveşte, şi chiar a ascuţi pumnalul unui ucigaş care să-l omoare fără a i se socoti ucidere. Aşa a lucrat ultramontanismul în timpul Ligii*: legatul papal Caetan se dădu drept căpetenie a Franţei, Guise fu numit locţiitor al papei, tronul Franţei fu privit vacant, iar Jacques Clement – ucigaşul lui Henric al III-lea fu declarat de iezuitul Mariana << eterna mândrie a Franţei >>.”  („Liga Catolică-Liga Sfîntă, întemeiată în 1576, în Picardia, pentru a stârpi protestanţii din Franţa)

Aşadar, după ce papa Leon I l-a întronizat pe Petru întru dumnezeire, înaintea Fecioarei Maria – Maica Domnului, ultramontanistul Joseph de Maistre a cutezat să-l aşeze pe papistaş prin scris deasupra tuturor lucrurilor lumeşti, astfel, „l-a încoronat pe papă ca universalitate a Creştinismului”, întregind astfel sistemul papistaş al hegemoniei lumeşti, fondat de papa Leon I, unde Curia romană l-a transformat în dogmă catolică, scoţându-L astfel, uşurel pe Mântuitorul Hristos în afara Curţii de la Roma şi rezervându-I doar un loc/ rol modest de legat papal. 

„Creştinismul se întemeiază cu totul pe suveranul pontif. (...) Fără suveranul pontif, tot edificiul Creştinismului este minat şi nu mai aşteaptă, pentru a se dărâma cu totul, decît ivirea unor împrejurări prielnice.” (Joseph de Maistre, Du Pape, Lyon, 1819)

Joseph de Maistre şi-a întocmit lucrarea Du Pape, pe amăgiri, aberaţii, compilaţii, eresuri, erezii, erori intenţionate, imaginaţii, idolatrii, năluciri, născociri, presupuneri, „falsele decretalii”, folosind citate din sursele latine ale altor fanatici falsificatori, care au trudit din greu pentru imaginea papei şi a confesiunii romano-catolice.

El n-a ezitat să critice sau să ponegrească pe eminenţii Evului Mediu, Petru Damian, Bernard de Clairveaux, Vincent Ferrier, Clemengis, Gerson sau pe istoricii şi teologii apuseni de seamă, precum Abbe Fleury, monseniorii Contarini, Bossuet, Luzerne, Francois de Harlay de Champvallon, Abelly de Rhodez, cardinalul Baronius, du Perron, Thomassin, Hume, Moscheim, Fenelon, Pithou, padre Maimbourg, Muratori, care aveau păreri raţionale şi lucrări elaborate ştiinţific contrare papalităţii.

Ultramontanistul de Maistre pentru a susţine cea mai grotească născocire papistaşă – infailibilitatea papală, a avut ingratitudinea să spună că vreme de optsprezece secole, nici un papă grăind bisericii sale, nu s-a înşelat, n-a căzut.

Cred că zelosul propăvăduitor papistaş a calculat de la Apocalipsă încoace, fiindcă, altfel, vedea multele căderi ale vicarilor care îşi au începutul în întreita cădere a lui Petru. Întreita lepădare-cădere a lui Simon-Petru-Chefa s-a datorat tocmai mândriei şi prea încrederii în sine, adică în „infailibilitatea” sa, care s-a transmis romanilor.

„Iar Petru, răspunzînd, I-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti! Zis-a Iisus lui: Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai-nainte de a cînta cocoşul de trei ori te vei lepăda de Mine.” (Matei 26, 33-34)

Din multă îndrăzneală şi din egală trufie Simon-Petru-Chefa a făgăduit că nu se va sminti. Mântuitorul însă l-a văzut în înşelare şi l-a lăsat să cadă, tocmai pentru a învăţa să nu-şi pună speranţa în sine, ci întotdeauna să aibă nădejde în Dumnezeu.

„Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti!”- arată indirect necunoaşterea neputinţei sale, iar direct mândria faţă de confraţii săi apostoli. Culmea apostoliei este că nici unul dintre confraţii săi în afară de el, nu s-au smintit.

Să vedem acum şi smintirea şi căderea urmaşilor lui Simon-Petru-Chefa, nevăzută de Joseph de Maistre, care mulţi nu pot fi numiţi ierarhi apostolici, ci vicari apostaţi.

Papa Zefirin (199-217), ignorant, iubitor de arginţi, căzut în erezia lui Noeţiu Smirneul. Calist I (217-222), viclean, înşelător, rău, perfid, amestecat în erezia lui Cleomen. Marcelin (296-304), a jertfit idolilor în templul lui Isidos şi al Estiei. Liberiu (352-366), a semnat un libeliu eretic arian. Felix II (355-358), s-a alipit ereziei lui Arie. Leon I (440-461), eretic, blasfemiator, zelos al primatului „divinului” Petru şi al infailibilităţii urmaşilor săi,  l-a instituit pe Petru - plena potestas, pentru ca apoi papa, vicarul său să beneficieze de plenitudo potestatis. Felix al II-lea (483-492), a fost provocatorul schismei akakiene, prin excomunicarea samavolnică a patriarhului Constantinopolului, Acachie. Anastasie al II-lea (496-498) a urmat erezia lui Nestorie. Symmachus (498-514), a născocit alt calcul al sărbătorii Învierii Domnului, punând bazele fabricării documentelor pontificale. „Acum au fost fabricate <<falsurile symmachiene>> care au avut menirea de a constitui un temei istoric şi juridic pentru hotărârile conciliare. Autorii acestora au prezentat acte apocrife pentru a dovedi imunitatea Scaunului roman. În primul rând, a fost citat un pretins sinod din Sinuessa (303) care ar fi refuzat să-l judece pe Papa Marcellinus, asupra căruia se ridicaseră acuzaţii: << [...] întrucât primul Scaun Episcopal nu este îngăduit a fi judecat de nimeni, oricine ar fi acela [...]>>. Tot atât de fictiv a fost şi un decret apocrif al Papei Silvestru I, Constitutum Silvestri, potrivit căruia un sinod roman sub preşedenţia lui Silvestru, în absenţa lui Constantin cel Mare, ar fi declarat că în viitor nici Împăratul, nici Regele, nici clerul, nici poporul nu vor avea dreptul să judece un Papă; căci peste Prima Sedes nimeni nu are drept de judecată, deşi în judecarea papei Damasus, sinodul roman din anul 378, „a recunoscut competenţa tribunalului imperial şi a cerut Împăratului ca pentru un Papă el să fie unica instanţă juridică.” (August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 78).

Ioan I (523-526), a fost prizonierul regelui ostrogot Teodoric cel Mare (475-526), la Ravena până la sfârşitul vieţii sale. Silverius (536-537), ridicat pe tron de goţi, a fost judecat de un tribunal marţial, condamnat, exilat în insula Ponza, maltratat şi decedat în 2 Decembrie 537. Vigilius (537-555), caracter slab, conştinţă şovăielnică, foarte ambiţios, înclinat spre monofizitism. Aflat la Constantinopol în vremea Sinodului al V-lea Ecumenic a refuzat participarea sa şi a delegaţilor săi, reuşind să facă din pontificatul său unul „dintre cele mai deprimante din istoria Bisericii”. (K. Baus).

Pelagius I (556-561) a fost pus pe tron de generalul Narses, din ordinul împăratului Justinian cel Mare (527-565). „Papalitatea a căzut cu totul în mâinile Împăratului bizantin. Fără a fi recunoscut de acesta, nici un Papă nu a mai putut fi ales. Pentru Justinian, Roma nu mai era altceva decât un patriarhat oarecare.”  (August Franzen/ Remigius Baumer, op. cit., p. 84)

Grigore cel Mare (590-604), descendent dintr-o familie aristocrată, poate unul dintre cei mai înţelepţi episcopi romani, ctitor a şapte mănăstiri (şase pe domeniile sale moştenite), iar casa părintească Clivus Tauri, a transformat-o în schitul Sfântul Andrei. După un scurt debut strălucit în politică, s-a călugărit în propria sa ctitorie Sf. Andrei. A fost convins că „sceptrul dominaţiei imperiale bizantine este condus de Mâna cerească.” (Mansi IX, 889), dar a turbat când omologul său de la Constantinopol, patriarhul Ioan şi-a atribuit în 595, titlul onorific de patriarh ecumenic, titlu deja recunoscut încă mai demult. Grigore cel Mare s-a micşorat, considerând atitudinea patriarhului Ioan drept o uzurpare, „uneltire împotiva lui Dumnezeu şi o mândrie de Antihrist, care păcătuia împotriva orânduirii lui Cristos, din (Matei 16, 18). Înţeleptul episcop roman, care în aparenţă purta rasa călugărească, în realitate sub sceptru apostolului Petru, uneltea chiar el, mânios şi aprig împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Hristos, împotriva Sfintei Treimi, prin găselniţa papistaşă preluată şi exprimată în „orânduirea lui Christos”, formulă închipuită şi cioplită din piatra versetului 18, al cap. 16, Matei. Păcat!

Honorius I (625-638) a susţinut erezia monofizită (anatematizat de Sinodul VI Ecumenic şi de un sinod roman). Conform ritualului consacrării papilor, Liber Diurnus, fiecare papă ales trebuia să arunce anatema asupra ereziei monofizite, împreună cu autorii şi adepţii ei, „una cum Honorio, qui pravis eorum adsertionibus fomentum impendit” - <<împreună cu Honorius care a adus prinos afirmaţiilor strâmbe>>. Mândria papistaşă însă, susţinută de infailibilitatea papală a sornit justificarea căderii papilor prin Bulla numită „clauză a ereziei” – nisi deprehendatur a fide devius, la cunoscutul principiu juridic: Prima sedes a nemine iudicatur.

Severinus (640), uns în 638, s-a detaşat imediat de monofiziţi, dar a fost confirmat de împăratul bizantin abia în 640.

Martin I (649-653), considerat episcopul rebel care s-a alăturat revoltei antiimperiale a Exarhului Olympius (după înfrângerea acestuia), a fost arestat de noul exarh Theodorus Kalliopas, dus la Constantinopol, judecat, condamnat la moarte, apoi graţiat şi trimis în exil în Crimeea la Kerson, în primăvara anului 654, supravieţuind aproape un an.

Serghie/ Sergiu al III-lea (904-911), eretic, imoral, iubitor de desfrâu şi de foarte mulţi arginţi. Ioan al XXII-lea (1316-1334), a propăvăduit erezia milenarismului. Ioan al XXIII-lea (1410-1415), ingrat, simoniac, sperjur, mincinos, ucigaş, susţinea moartea sufletului, negând învierea morţilor. Eugen al IV-lea (1431-1447), eretic condamnat de Sinodul de la Basel. (Abbe Fleury, Istoria bisericească, vol. I, cartea a XIII-a, cap. XLVI, p. 560, Paris; vol. 12, p. 589, Bruxelles; Andronicos Dimitrakopoulos, Istoria Schismei, Leipzig, 1867; August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974) 

   Despre Serghie al III-lea, cardinalul Baronius, dezvăluia următoarele: <<Sergius III. ex iis qui non apostolici sed apostatici sunt dicendi per vim Tyrannicam invasor Pontificatus, vita turpissimus, infamis, obscaenus; ex Marosia meutrice Johannem nefario gignes adultario; sub quo Theodora senior, mobile scortum, monarchiam in urbe obtinuit.>> - „Serghie al III-lea este dintre aceia care trebuie numiţi mai degrabă apostaţi decît apostolici, suindu-se la rangul arhieresc prin sinicie tiranică; ducea o viaţă foarte scîrboasă, era foarte calomniator, spurcat, dobîndind un fiu, pe Ioan, din adulter nelegiuit cu prostituata Marosia, în vremea lui domnind asupra oraşului (şi cu ruşine spunînd: asupra Bisericii romane) desfrînata oficială, Teodora cea bătrînă.”.  (Baronius, Annales Ecclesistici 908, 4/ 5, Lucca 1747).

Tot cardinalul Baronius a consemnat faptul că acel copil, a ajuns papă sub numele Ioan. Probabil este vorba de Ioan X (914-928) sau de Ioan XI (931-935).

Îndăzneţul Petruccelli consemnează următoarele, într-unul din articolele sale, incendiare referitoare la Conciliul Vatican I, din anul 1870: „De la Simon al lui Iona, adică de la Sfîntul Petru, pînă la Pius al IX-lea (1846-1878) au fost 293 de Papi. Treizeci şi unu (31) dintre aceştia au fost caracterizaţi ca  răpitori ai tronului papal – antipapi. Din numărul de 262 de Papi legitimi 29 au sfârşit prin moarte mucenicească fiind socotiţi între mucenici; alţi 35 de Papi au murit, de asemenea, în mod violent, dintre care 18 otrăviţi şi 4 asasinaţi; alţi 13 au decedat din variate motive, adică mutilaţi, spînzuraţi, ucişi cu pietre, închişi în închisori asemănătoare cuştilor de fier, arşi în paturile lor, sinucigându-se, căzuţi de pe cal sau în braţele femeilor, precum Pius al IV-lea; aşadar 64 din cei 233 s-au săvârşit în mod imprevizibil, fără a-i pune la socoteală pe alţi douăzeci (20) care au murit subit de durere ca urmare a unor accidente. Douăzeci şi şase (26) au fost caterisiţi, afară de cei 3 emigraţi la Avignon. 35 de Papi au fost judecaţi, 13 dintre ei pentru că nu credeau în dumnezeirea lui Iisus Hristos, alţi nouă (9) din cauza disputei asupra icoanelor şi alţii pentru că au deviat înspre dogma lui Beranger (1780-1857). Mulţi Papi au fost acuzaţi de crimă, 28 i-au chemat pe străini în Italia pentru a-i sprijini să se menţină pe tron.” (Petruccelli della Gattina, Concile Vatican I, în „Libertatea Parisului, 1870.” ; Sfîntul Nectarie de Eghina-Făcătorul de minuni, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p.193-194)

 Aşadar, scăzând din şirul celor 293 de papi, pe cei 29 care au sfârşit muceniceşte, avem doar 264 de papistaşi,  imorali, ucigaşi, eretici, schismatici şi apostaţi.

 Cum rămâne atunci cu infailibilitatea papală, a zelosului întru năluciri şi născociri  Joseph de Maistre, care susţinea că „vreme de optsprezece secole, nici un papă când a grăit bisericii sale, nu s-a înşelat, n-a căzut”, dar în schimb au fost legiuni de papistaşi amorali, imorali, incestioşi, ucigaşi, eretici, schismatici şi apostaţi ?!?

Dacă, contele Joseph de Maistre, un mirean oarecare şi un scriitor lipsit de geniu şi de adevăr în ştiinţa teologică a fost venerat de papă şi de catolici, drept un mare savant, atunci, trebuie să deplângem adânca şi jalnica neştiinţă a clerului latin.

Ipocrizia, fariseismul, rătăcirea şi reaua credinţă a ultramontanistului de Maistre au fost scoase la suprafaţă de mulţi cercetători apuseni, raţionali, printre ei numărându-se şi contemporanul său baronul d’Ekstein, care printr-o ironie fină, de mare spirit aristocratic l-a golit de sine: „El a văzut pretutindeni ceea ce a voit să vadă, şi a văzut minunat de bine. A negat ceea ce trebuia să vadă şi ce a văzut într-adevăr, dar şi-a stăpânit privirea în chip voit.”  (d’Ekstein, Correspondant din 25 aprilie 1854)