„Viagio curioso-scientifico-antiquario per la Valachia, Transilvania e Ungherio fino a Vienna” - Fatto da Domenico Sestini, Firenze, 1815

Cӑlӑtor pasionat, Domenico Sestini urmӑreşte sӑ surprindӑ în jurnalul sӑu cele mai diverse aspecte ale provinciilor strӑbӑtute, de la ospitalitatea dacilor moderni şi a ungurilor („l`ospitalità dei moderni Daci e degli Ungaresi”), câteva obiceiuri, produsele miniere, cele saline, de istorie naturalӑ şi „multe alte curiozitӑţi” (e molte altre curiosità).

„Descrizione del viaggio dell`anno 1780”  cuprinde impresiile prilejuite de cӑlӑtoria începutӑ în Bucureşti în ziua de 27 mai 1780 şi terminatӑ la 13 iulie, odatӑ cu pӑrӑsirea Budapestei, îndreptându-se spre Viena. Prima localitate pe care o viziteazӑ este Cotroceniul, „un` ora distante dalla cità” (la o orӑ depӑrtare de oraş). Cotroceniul era la vremea respectivӑ „un monistero greco”, fondatӑ de Şerban Vodӑ din familia Cantacuzinilor, în amintirea pericolului din care s-a salvat, ascunzându-se în pӑdurea care era pe locul actualei mӑnӑstiri („…in memoria del pericolo, dal quale si era salvato, con nascondersi nel bosco, ch`allora esisteva nel luogo, dove si è il monistero” (în amintirea pericolului din care s-a salvat, ascunzându-se în pӑdurea care pe-atunci se gӑsea în locul unde este mӑnӑstirea) [p.3]. Pe când era logofӑt, Şerban intrӑ în conflict cu domnitorul ţӑrii şi, fiindcӑ acesta voia sӑ-l omoare, se ascunde în pӑdure timp de mai multe zile, dupӑ care, ajungând la malul Dunӑrii, ia legӑtura cu un prieten turc, care îi promite cӑ, dacӑ ajunge mare-vizir, îl va pune domnitor. Într-adevӑr, acesta ajunge mare-vizir şi îşi ţine cuvântul, Şerban fiind pus domnitor. Locul pe care se aflӑ Cotroceniul se numeşte Lunca, iar pӑdurea nu mai existӑ, fiind distrusӑ “per consumi degli abitanti, il quale è sempre immense e specialmente in tempo d`inverno, mediante i gran freddi che vi regnano e che si sentono” (pentru consumul locuitorilor, care e mare, mai ales în timpul iernii, datoritӑ frigului mare care domneşte şi se simte acolo”) [p.5].  Pӑdurile, spune autorul, în Valahia multe sunt distruse şi tӑiate în orice anotimp („vengono questi molto danneggiati e tagliati in tutte le stagioni” [p.5].  

Continuând descrierea cӑlӑtoriei, dupӑ Cotroceni întâlneşte în satul urmӑtor câteva familii de ţigani, dintre cei numiţi „rӑtӑcitori” („Erranti”), al cӑror mod de viaţӑ îl schiţeazӑ în câteva rânduri: „L`equipaggio di ciascheduna famiglia consisteva in un meschino carro, in una tenda, con la quale formano una specie di casa per dormirvi la notte, e per ricoverarvisi in tempo di pioggia. Fanno lavori di ferro, e altre cose simili, e vanno da un luogo ad un altro, il più delle volte saccheggiano e rubano alle occorrenze” (Echipajul fiecӑrei familii constӑ într-o cӑruţӑ mizerabilӑ, într-o pânzӑ, din care fac un fel de casӑ pentru a dormi noaptea şi pentru a se adӑposti pe timp de ploaie. Se ocupӑ cu prelucrarea fierului şi alte lucruri asemӑnӑtoare şi merg dintr-un loc în altul, de cele mai multe ori jefuiesc şi furӑ la întâmplare) [p.9].

În Floreşti, „un miserabile villaggio”, aşezat pe malul râului numit Rӑstoaca ce se varsӑ în Dâmboviţa, poposesc la o familie de boieri, în a cӑror casӑ ruinatӑ, cu greu gӑsesc o camerӑ ca sӑ se odihneascӑ („vi è la loro casa signoriale, ma del tutto in rovina a tal segno, che appena trovammo in quell vasto edifizio una camera per potere stare a ricovero, e ciò per effetto di troppa luce”; (acolo e casa lor moşiereascӑ, dar toatӑ o ruinӑ în aşa mӑsurӑ, încât abia am gӑsit în acel vast edificiu o camerӑ pentru a putea sta la adӑpost, şi asta datoritӑ luminii prea multe) [p.11]. I se pare curios faptul cӑ toate casele boierilor sunt la fel (É curiosa poi l`uniformità delle case di campagna). E curioasӑ apoi uniformitatea caselor de la ţarӑ”), trӑgând de aici concluzia cӑ aceştia au mai curând spiritul imitaţiei, decât cel al invenţiei (tra di loro ritrovasi lo spirito d`imitazione, e non il talento dell`invenzione ; la ei se regӑseşte spiritul de  imitaţiei şi nu al talentului de a inventa) [p.11].

O astfel de casӑ aratӑ în felul urmӑtor: „É già un gran recinto quadro di muro, costrutto tutto di mattoni, in mancanza di pietra per tali pianure: nel mezzo a questo resta piantata la loro casa, in croce per lo più, e sul gusto chinese, ricoperta con un tetto fatto a gran padiglione, composto in vece d`embrici, e tegole, di piccolo tavolette, regoli, e tramezze (…). Le scale poi della casa restano sempre fuori, e le quali mettono i un verone scoperto, e dal quale si ha l`ingresso nel primo e unico piano della casa...” (Este o incintӑ mare cu pereţi, construitӑ în întregime din cӑrӑmidӑ, în absenţa pietrei, fiind câmpie: în mijlocul acesteia se aflӑ casa, în cruce cel mai adesea, şi dupӑ modelul chinez, cu un acoperiş ca un pavilion mare, din ţigle, şindrile, rigole şi  despӑrţitori (…). Scӑrile casei sunt întotdeauna afarӑ şi duc într-o verandӑ neacoperitӑ, din care se intrӑ în primul şi unicul nivel al casei) Scӑrile sunt de obicei din lemn, dar pot fi şi din piatrӑ, adusӑ de la munte. Înaintea casei este un loc întins(“una grande e spaziosa piazza”)[p.11];, unde se gӑsesc diverse construcţii mai mici, pentru slugi, grajduri pentru cai şi porci, pentru pӑsӑri şi pentru pӑstrarea porumbului.

Dupӑ ce trec pe un pod de lemn peste râul Argeş, despre care spune cӑ este bogat în pulberea de aur care se gӑseşte în nisipul sӑu şi care este cӑutat de cӑtre ţigani pentru a-l duce ca tribut la curtea domnitorului (e ricco per la paglietta d`oro che vi si trova fra la sua arena e la quale viene cercata dagli zingani, per portarla in tribute alla corte dell principe di Valachia [p.14], şi bogat în pulberea de aur care se gӑseşte acolo în nisip şi care este cӑutat de zigani, pentru a-l duce ca tribute la curtea domnitorului Valahiei), autorul remarcӑ terenul din jur semӑnat cu porumb, una dintre principalele culturi agricole a locuitorilor, care le asigurӑ subsistenţa, cӑci grâul este în întregime transportat la Dunӑre din ordinul domnitorului la cererea Porţii de la Constantinopol. Modul de a semӑna porumbul constӑ în a pune trei-patru sa mai multe boabe într-o gropiţӑ, pe rând, la un braţ distanţӑ una de alta („La maniera di seminarlo(…) consiste nel mettere tre, quarto o più granelli in una fossetta a filari, distanti l`una dall`altra un braccio” (Modul de a-l semӑna (…) constӑ în a pune trei, patru sau mai nulte boabe într-o gropiţӑ pe rând, la un braţ depӑrate una de alta) [p.15], iar dupӑ ce a rӑsӑrit şi a ajuns la o anumitӑ înӑlţime îl sapӑ, tӑind totodatӑ plantele mai puţin dezvoltate, lӑsându-le pe cele mai viguroase („allora i rustici si accingono ad andare a zappettare la terra, sbarbare le piante più deboli, e quelle difettose, e lasciare le più vigorose” (atunci ţӑranii se pregӑtesc şi merg sӑ sape pӑmântul, taie plantele mai puţin dezvoltate şi cele bolnave, şi lasӑ pe cele viguroase”). Fiecare familie seamӑnӑ o suprafaţӑ mare cu porumb, cӑci de regulӑ nu mӑnâncӑ pâine din grâu, dar fac mӑmӑligӑ, care este hrana lor zilnicӑ(“ed è questo il loro quotidiano nutrimento).[p.15].

Într-o foarte interesantӑ notӑ de subsol, autorul dӑ detalii despre mӑmӑligӑ, modul de pregӑtire şi importanţa ei ca aliment de bazӑ pentru locuitori: „Si fa la Mammaliga nella seguente maniera. Si bolle l`acqua in un gran pajolo, o caldaja, e allora vi si getta la farina di grano turco a proporzione della massa d`acqua, o della quantità che se ne vuol fare, e si principia a dimenare con un gran bastone fin`a tanto che venga a consistenza, come la polenda di farina di castagne, e la quale si conserva pur in casa, tagliandone con un filo quella porzione che uno ne può mangiare, e quasta si chiama Mammaliga Kruda, mangiandola i rustici in luogo di pane:si suole pure schiacciarla, e renderla dura e la gente la mangia allora con un poco di carne, o di pesce, ma comunemente si prepara, o con latte, con cacao, con crude cipole o aglio, ovvero con lenti e fave, ed è tutto ciò che si può impiegare nel prepararla.É migliore poi, quando è cotta nel latte, che nell`acqua. Ma si chiama Mammaliga Bojeraska, allorchè è fritta in padella con burro ed è propriamente buona, come quasi la polenda dei Lombardi fatta parimente con farina di formentone” (Mӑmӑliga se face în felul urmӑtor. Se fierbe apa într-un ceaun mare sau cazan, şi acolo se aruncӑ fӑina proporzional cu cantitatea de apӑ sau cantitatea pe care doresc sӑ o facӑ, şi  încep sӑ mestece cu un baston mare pânӑ cînd ajunge la consistenţa ca a mӑmӑligii din fӑinӑ de castane, şi care se pӑstreazӑ chiar şi în casӑ, tӑindu-se cu o aţӑ bucata pe care o poate mânca un om, şi aceasta se numeşte „mӑmӑligӑ crudӑ”, pe care o mӑnâncӑ ţӑranii în loc de pâine: se obişnuieşte şi sӑ se zdrobeascӑ şi oamenii o mӑnâncӑ atunci cu puţinӑ carne sau peşte, dar în mod obişnuit se pregӑteşte cu lapte, cu cacao, cu ceapӑ crudӑ sau usturoi, sau cu linte şi fasole, şi în toate modurile în care se poate folosi pregӑtind-o. E mai bunӑ apoi, când e fiartӑ în lapte, decât în apӑ. Dar se numeşte „mӑmӑligӑ boiereascӑ”, când este prӑjitӑ în tigaie cu unt, şi e chiar bunӑ, aproape ca mӑmӑliga celor din Lombardia, fӑcutӑ din fӑinӑ de porumb”) [p.15-16].

Cӑlӑtoria nu este însӑ lipsitӑ de neplӑceri, cum ar fi popasul fӑcut într-un sat din Vlasca, unde petrec noaptea într-un mod mai puţin plӑcut, datoritӑ numӑrului mare de purici („passammo la notte un poco male, riguardo ad un gran numero d`insetti, che anco in valaco «pureci» si chiamano” (am petrecut noaptea puţin cam rӑu, datoritӑ numӑrului mare de insecte, care încӑ în valahӑ «pureci» se numesc) [p.16]. Vizitând satul, observӑ cӑ sunt mai multe biserici şi douӑ-trei case boiereşti, în timp ce casele ţӑranilor sunt nişte colibe mizerabile („Quelle dei rustici consistono, al solito in miserabili capanne”).  În grӑdinile lor vede cӑ aceştia cultivӑ bob, mazӑre, varzӑ şi tutun, dar şi plante medicinale ca tilia(tei), corylus avellana (alun), mespilus crataegus(pӑducel), laur, turiţӑ, spiraea filipendula (creţuşcӑ), o plantӑ foarte abundantӑ pentru aceste locuri.

Urmând cursul Argeşului, dupӑ ce pӑrӑsesc câmpia nisipoasӑ, la satul Pietroaia vӑd de la o oarecare distanţӑ colinele cultivate cu viţӑ de vie, deşi solul este nisipos şi plin de pietriş („il composto delle quali era tutto sabbia con piccole pietruzze brecciate”),  presӑrate pe alocuri cu pâlcuri de pӑduri, printre care se vӑd  mici sate sau casele celor care pӑzesc viile („case di vignajuoli, per custodire le vigne”).

O prezentare detaliatӑ face  Piteştiului, la vremea respectivӑ un oraş cu 250 de locuinţe, cu şapte biserici mici şi câteva mӑnӑstiri, dar şi diverse case boiereşti, aşezat pe o colinӑ, fiind sediul administrativ al districtului Argeş, condus de doi ispravnici şi slujitorii lor, care au obligaţia de a pӑstra ordinea, sӑ judece cauze civile, sӑ strângӑ taxele şi sӑ le trimitӑ la visteria domnitorului.

Cu ocazia unei plimbӑri prin oraş, observӑ cӑ la fiecare poartӑ erau douӑ ramuri de fag, puse la sӑrbӑtoarea Sf. Gheorghe, pentru un an bogat, obicei practicat de toţi românii („ad ogni porta delle case vi erano dur rami di faggio, ch`erano stati piantati per la festa di san Giorgio, per augurio e buono proseguimento dell`anno, il che viene praticato da tutti i Valachi” (la fiecare poartӑ erau douӑ ramuri de fag, care au fost puse pentru sӑrbӑtoarea Sf.Gheorghe, pentru urare şi un an bogat, obicei care este practicat de toţi valahi) [p.16].

Boierii obişnuiesc sӑ ţinӑ mulţi slujitori în serviciul lor, mai ales ţigani, care sunt adevӑraţi sclavi şi este un semn de mândrie pentru ei sӑ iasӑ din casӑ însoţiţi de treizeci dintre aceşti slujitori, de cele mai multe ori prost îmbrӑcaţi, cu haine unsuroase („É una magnificenza ed un grande apparato di uscire fuori delle loro case, corteggiati da una trentina di questi individui, che sono per lo più mal vestiti e calzati, non che sporchi e sudici, e con abiti unti e bisunti…”(E un semn de mândrie şi de bogӑţie de a ieşi din casele lor înconjuraţi de treizeci din aceşti indivizi, care sunt mai ales prost îmbrӑcaţi şi încӑlţaţi, murdari şi asudaţi şi cu haine unsuroase) [p.25].

Autorul crede cӑ boierii se folosesc de aceşi servitori, deoarece sunt uşor de ţinut, nu-i costӑ aproape nimic, atât în ceea ce priveşte îmbrӑcӑmintea („se non che vengono rivestiti una volta all`anno” (sunt îmbrӑcaţi o datӑ pe an), cât şi plata („non hanno alcun salario” (Nu au niciun salariu). Iar dacӑ sunt eliberaţi, rareori primesc ceea ce li se cuvine, neavând  niciun aliment de pus pe masӑ, afarӑ de mӑmӑligӑ şi apӑ („se poi sono liberi, raramente ricevono quello che è stato convenuto, non avendo per vitto, se non gli avanzi della tavola, che sono pocchi, oltre la loro Mammalika, e acqua per bevere” (apoi, dacӑ sunt eliberaţi, rareori primesc ceea ce au convenit, neavând ca aliment, decât resturi de la masӑ, care sunt puţine, în afarӑ de mӑmӑligӑ şi apӑ de bӑut) [p25].

O altӑ curiozitate care îi atrage atenţia la aceşti oameni („osservammo un uso curioso di questi popoli” (am observat un obicei curios la aceşi oameni), este expunerea unui cap de bou într-un par („una testa di Bove inalzata in trionfo sopra un palo, oppure cosi posta, come se l`animale avesse commesse qualche delitto” (o cӑpӑţânӑ de bou înfiptӑ într-un par sau pusӑ ca şi cum animalul ar fi comis vreo crimӑ) [p.26] , atunci când acesta a murit de o oarecare boalӑ, pentru a nu se mai îmbolnӑvi şi alte animale („tutte le volte che un bove, od altro capo di bestiame muore di qualche malattia, costumano tagliargli la testa, e di esporla in tal guisa, affinchè non vengano gli altri dell`istessa mandra, o gregge, a soffrire o ad avere un`eguale sorte” (de fiecare datӑ când un bou sau alt animal moare de vreo boalӑ, obişnuiesc sӑ-i taie capul şi sӑ-l expunӑ în acest fel, astfel încât altele din aceeaşi turmӑ sӑ nu se îmbolnӑveascӑ şi sӑ aibӑ o soartӑ asemӑnӑtoare) [p.26].

Fin observator al locurilor pe care le parcurge,  autorul  se opreşte şi asupra florei, enumerând diverse plante şi remarcând cӑ numele multora dintre ele se regӑsesc în cele latine: „Se si fan attenzione alla nominazione dei nomi valachi, osserveremo che la parola Latina ritrovasi quasi sempre nella loro lingua; come Feriga è Filix, e Ziperiga è Ciperus” (Dacӑ suntem atenţi la denumirea în limba românӑ, vom observa cӑ se regӑseşte cuvântul latin aproape întotdeauna în limba lor; astfel, feriga este felix, ţiperiga este ciperus) [p.27].

Lӑsând în urmӑ Piteştiul, dupӑ 7 ore de mers, ajung la Curtea de Argeş „abitata più dagli Zingani, che dai Valachi” (locuitӑ mai mult de ţigani decât de valahi) [p.27], fiind un loc domnesc („un luogo Domnescu, cioè appartenente al principe”[p.28]). Casele sunt formate dintr-o singurӑ camerӑ („tutto l`interno delle medesime non consiste se non in una sola stanza a pian terreno” (interiorul acestora nu constӑ decât într-o singurӑ camerӑ la parter) [p.28], fiind realizate din trunchiuri de copaci, puşi în aşa fel încât aerul sӑ nu pӑtrundӑ printre ei („Sono queste tessute di grossi tronchi d`albero, e posti l`uno sopra l`altro come una gabbia, e messavi indi della mota tra gli interstizi dei medesimi affinchè l`aria non penetri tanto dentro” (Acestea sunt fӑcute din trunchiuri groase de copaci puşi unul peste altul ca o cuşcӑ şi golurile dintre ele sunt umplute cu noroi, astfel încât aerul sӑ nu pӑtrundӑ înӑuntru”) [p.28].

Aproape toţi locuitorii sunt guşaţi, adicӑ au guşӑ, atât bӑrbaţi, cât şi femei, şi asta se întâmplӑ, fiindcӑ sunt obligaţi sӑ bea în lunile martie, aprilie şi mai apӑ din râul Argeş, care curge mai jos de oraş: totuşi, în general se bea apӑ din fântânӑ. („Di più gli abitanti quasi tutti si trovano con il Gusciazu, cioè con il Gozzo, tanto uomini, che donne, e questo vien loro, allorchè sono obbligati a bevere nei mesi di marzo, aprile e maggio, dell`acqua del fiume Argis, che scorre di sotto la loro città: per altro si beve in generale acqua di fontana”[p.28].

Popasul la Mӑnӑstirea Argeşului îi oferӑ autorului ocazia de a descrie monumental („uno dei celebri non per la sua bellezza, ma per la sua grandezza”[p.29]-“ unul renumit nu pentru frumuseţea sa, ci pentru mӑrime”), deteriorat în mare mӑsurӑ, având nevoie de restaurӑri: „La chiesa, e l`edifizio della medesima è una cosa affatto curiosa. Il suo disegno si trova scolpito sopra pietra e resta sopra la porta principale della medesima. Tutta la chiesa è fatta con pietra arenaria, e di quando in quando per spartimento, o divisione, vi sono delle strisce di marmo bianco. É fatta già in croce, ed elevate con due cupole, essendo sostenuta la prima da dodici colonne di marmo greco, e la seconda da altrettanti pilastri di pietra arenaria: le pareti sono tutte storiate con santi dipinti a lunghi musi, come sono tutte le chiese di Valachi; il pavimento poi è di marmo bianco, che so osserva anzi impiegato in varie alter parti di tutto l`edifizio, il che dovette molto costare per farlo trasportare dale parti della Grecia.

Nelle pareti della chiesa sono dipinti pure i primi Vaivodi con le loro mogli e i quali fecero la loro residenza in Argis, restandovi tuttavia la loro corte o palazzo, ma rovinato; una tal chiesa fu fatta edificare da Gio: Najgoi Voda, e il quale è dipinto con sua moglie, e anco seppellito secondo le iscrizioni che vi esistono” (Biserica şi edificiul acesteia este ceva foarte curios. Structura sa este cioplitӑ în piatrӑ şi deasupra uşii principale. Biserica în întregime este fӑcutӑ din gresie, şi, din loc în loc, pentru compartimentare sau împӑrţire, sunt  bucӑţi de marmurӑ albӑ. E fӑcutӑ în cruce şi înӑlţatӑ cu douӑ cupole, fiind susţinutӑ prima de douӑsprezece coloane de marmurӑ greceascӑ şi a doua de mai mulţi pilaştri din gresie: pereţii sunt toţi împodobiţi cu sfinţi pictaţi cu feţe lungi, ca în toate bisericile valahilor; pardoseala este din marmurӑ albӑ, care se poate vedea şi în alte pӑrţi ale edificiului, ceea ce trebuie sӑ fi costat mult pentru a o transporta din pӑrţile Greciei.  Pe pereţii bisericii sunt pictaţi şi primii voievozi cu soţiile şi care au avut reşedinţa în Argeş, acolo gӑsindu-se întreaga lor curte şi palatul, dar ruinat; o astfel de bisericӑ a fost construitӑ de Ioan Neagoe Vodӑ, care este pictat cu soţia şi îngropat, dupӑ cum spun inscripţiile, care încӑ existӑ)[p.29-30].  

Preoţii mӑnӑstirii oficiazӑ atât în limba greacӑ, cât şi în românӑ („I Popi di un tal monistero uffiziano tanto in greco, che in valaco nell`istesso tempo” (Preoţii unei astfel de mӑnӑstiri oficiazӑ atât în greacӑ, cât şi în valahӑ în acelaşi timp”), cӑlugӑrii ţin şcoalӑ, fiind consideraţi învӑţaţi cei care ştiu sӑ citeascӑ: („É ben vero, che i monaci tengono scuola, e passa per dotto chi sa leggere: vi erano pure dei giovani per essere ascritti nell`albo ecclesiastico, facendo le funzioni di cherico” (E foarte adevӑrat cӑ aceşti cӑlugӑri fac şcoalӑ şi este considerat învӑţat cine ştie sӑ citeascӑ: acolo sunt şi tineri pentru a fi scrişi în registrul ecleziastic, fӑcând serviciul de cleric) [p.33].

Un astfel de loc este plin de miere şi cearӑ, cerealele fiind semӑnate numai pe alocuri(“il grano o fromento non era seminato de non in piccolo partite” (grâul sau cerealele nu sunt semӑnate decât pe parcele mici). Vorbind despre miere şi cearӑ, autorul simte nevoia sӑ descrie modul cum sunt crescute albinele în Valahia: „La pratica d`allevare in Valachia le api è semplice: essendo l`inverno molto freddo, è uso porre sotto terra gli alveari, e ricoprirli per essere le api garantite con lasciarvi una porzione di miele: a primavera si disoterrano e si mettono fuori; allorchè sciamano, per radunarle, è uso anco appresso questi rustici di battere del ferro, e fare dello schiamazzo per riunirle insieme, e allorchè lo sciame è unito, allora prendono della paglia, e lo affumicano o lo stordiscono col fiumo di paglia, per farlo cadere nell`alveare” (Practica de a creşte albine în Valahia e simplӑ: fiind iarna foarte friguroasӑ, se obişnuieşte sӑ se punӑ sub pӑmânt stupii şi sӑ-i acopere,  pentru a fi albinele protejate, lӑsându-le o cantitate de miere: primӑvara, se dezgroapӑ şi se pun afarӑ; apoi roiesc, pentru a le aduna se obişnuieşte şi la aceşti ţӑrani sӑ batӑ în fier şi sӑ facӑ gӑlӑgie pentru a le strange laolaltӑ, şi, când roiul este strâns, atunci iau fân şi le afumӑ sau le ameţesc cu fum de fân, pentru a le face sӑ cadӑ în stup” [p.33].

- Va urma -