Odată făcută „Unirea”, țăranii români trebuiau „considerați indigeni”, și nu tolerați, după tiparele legilor ungurești, adică erau și ei „fii ai patriei cu drepturi”, cerute împăratului Carol al VI-lea, de Klein, în opt epistole, între 1733-1740, și alte 16 petiții pentru ca să le fie respectate drepturile obținute. El s-a adresat împăratului în numele „clerului și națiunii mele” pentru drept de școală, meserii, obligații, și prin audiențe directe. Dar, toate dorințele românilor, erau retrimise de către împărații habsburgi în Ardeal, și astfel nesocotite de Dietele, - devenite între timp, cu reprezentare a generalului german -, respinse, sau amânate, sub pretextul „că românii cer și pretind lucruri pe care nu le-au avut în trecut”.

Acestea vor învenina relațiile românilor cu înverșunata nobilime din imperiu pe care-l socoteau o „închisoare”, din care se voiau sloboziți. Și pentru asta vor zdruncina și desființa imperiul, în 1918. Dieta Ardeleană, prin comisiile sale, a soluționat puține doleanțe românești, printre care și pe aceea a statutului nobililor români, și a realizării conscripțiilor. După venirea pe tron, pe 31 martie 1738, a împărătesei Maria Teresia, episcopul român care da „prea mult de lucru” a fost îndepărtat, după ce a cerut recunoașterea națiunii politice a românilor din Transilvania, a fost surghiunit la Roma. La 8 septembrie 1750 a fost nevoit să demisioneze și să folosească cei 1200 fl. aprobați ca pensie de către împărăteasă, pentru a se ține timp de 16 ani la Roma, unde, la 76 de ani, a decedat. Am avut șansa istorică de a fi prezent, la vama Borș, împreună cu P.S. Virgil, pentru a da Onor osemintelor sale repatriate, spre a fi înhumate la Blaj, în 1997.

Nici împărăteasa n-a rezolvat prea multe din revendicările românilor ardeleni. Iosif al II-lea a manifestat oarecare mai mare bunăvoință față de români, dar și el a mimat doar. Cunoscându-se cu Horea, probabil din audiențele acordate, împăratul l-a atras în cursă pentru a speria oarecum nobilimea din Transilvania, provocând răscoala țărănească, pe care apoi, tot el, a zdrobit-o cu roata. Iosif II, știa că „poporul dă soldații și că tot poporul îi plătește” , fapt pentru care a încercat să șteargă din prea multele privilegii dobândite de nobilimea ardeleană, care crescuse prea mult în importanță și pierduse încrederea împăratului. Pe vremea domniei mamei sale, Împărăteasa Maria Teresia, aceasta l-a numit la comanda armatei pe fiul său Iosif II. Astfel el a călătorit prin Transilvania, la 32 de ani, fiind fascinat de frumusețile locurilor.

Românii au dres memorandumul „Supplex Libellus Valachorum”, înaintat monarhiei, prin care reiterau drepturile ca popor locuitor continuu de la daci încoace, beneficiari ai acelorași „imunități” cu ungurii de pe vremea Sfântului Ștefan. Și firesc cereau aceleași drepturi cetățenești, nu așa cum făcuse uniune politică ungurii cu sașii și secuii. Adausurile legislative, de-a lungul timpurilor, furișate, au stricat ordinea firească și au cultivat ura compilatorilor față de națiunea română. Națiunea română era admisă numai „pentru binele public”, adică pentru mână de lucru contribuitoare la dări și taxe, și amintită ca cea mai veche dintre toate etniile din provincie. Toate națiunile venite în Transilvania erau „admise”, iar cea care exista dintotdeauna era exclusă, din eroare sau neglijență. Situația grea a românilor se datora numai împrejurărilor, convențiilor și pacturilor uneltite împotriva sa, de ordin administrativ, legislativ și religios. Dar nici una dintre aceste căi nu erau decât de natură a asigura privilegii altora, chiar dacă la origine nobilii români și-au schimbat religia pentru a purta demnități înalte și a deveni conți: Kendeffy, Jozsika, Huszar, Naláczi, Huniadi, Olahus. Creanga comună, „data dextra”, sub ducele Tuhutum, când de bunăvoie au ales de duce același conducător și domn s-a produs o alianță, cu pactul rămas în vigoare. Națiunea română a pierdut oarece drepturi, prin religia pe care o mărturisește, dar a sosit vremea drepturilor egale, susțineau românii grupați în ceea ce istoriografic identificăm prin Școala Ardeleană.

Împăratul Iosif II însuși a înțeles și văzut cu ochii proprii că națiunea română era cea mai numeroasă și folositoare la pace și război. De aceea a vrut să redea cetățenilor drepturile principiale avute, egale ca îndatoriri și foloase. Ca națiune antică și nu venetică, națiunea română era îndreptățită a avea ceea ce mai înainte a avut. Țăranii români să se bucure ca țăranii oricărei națiuni, prin reașezarea în folosința drepturilor. Și această suplică a fost, cu adnotări împărătești, trimisă Dietei din Ardeal unde românii îl aveau doar pe Ioan Bob reprezentant. Așa că „valachilor nu li se pot permite drepturi și libertăți mai multe și mai mari cetățenești de cum au acum”, fără a zgudui constituția, erau de părere ungurii și sașii Dietei. Așa că valahi venetici, din țările vecine, mai trebuiau să aștepte. Numai nobilul cu religie receptă putea uza de drepturi! Cu o concluzie finală dieta nu înțelegea sensul „plângăcios” al petiționarilor căci drept au pentru plângere numai nobilii valachi!, dar ei au drepturi cetățenești. Cât despre drepturi politice, sașii s-au ofertat, ca „valahii le pot exercita în comitatele săsești”. Drepturile culturale, de pregătire a preoțimii, avea să primească sfatul împărătesc „de a se îngriji ca a lor credincioși să se supună rescriptelor și legilor, să se poarte cu liniște și cu abținere de la orice exces” . Dar la vremea revoluțiilor „lancea lui Horea” a speriat mai tare ca orice suplică formulată și fundamentată juridic. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

La finalul acestor gânduri de însoțire a cărții îmi exprim credința și pot spune că am încercat să identific, răsfoind filele istoriei comune, momentele favorabile, pentru împăcare cu trecutul, dintre români și unguri. Când vor fi împlinite dorințele românilor exprimate în ultimele lor două veacuri? Numai atunci când împăcarea cu trecutul va fi cu farmec povestită, fără părtinire, ca liberă expresie de cultură, atunci conviețuirea va avea… viitor. Am ajuns la final de însoțire cu recomandările spre lectură.  Cu ce folos? Cititorul va aprecia în ce măsură am reușit să restabilim adevărul faptelor celor mulți, necunoscuți dintre românii martiri. Am încercat să recompunem un drum greu, spre a croi o cărare spre viitor. Înțelepciunea recunoașterii și apoi a iertării poate deschide punți spre un viitor mai bun.

Tratativele și încercările de împăcare dintre români și unguri, pe fond și de formă, au fost de multe ori pornite. Reprezentanții ministeriali ai Ungariei și reprezentanții Partidului Național Român, în timpul dualismului, pornit la 1867, se acuzau reciproc, iar sinceritatea, în fond și fapt, nu exista. Nimeni nu renunța la poziția sa. Mai pe urmă, condiția Prim-ministrului Tisza Ștefan ca „P.N.R. să se desființeze” a ambiționat pe români și i-a întărâtat până la separare definitivă, hotărâtă la Arad, consfințită la Alba Iulia 1918. Atunci când, cu ultimă sforțare, Oszkar Jaczy i-a amăgit cu promisiuni, la Arad, a sosit vestea rugului de la Beliș, iar ruptura a fost definitivă!

Ungurii tratau chestiunea românească ca pe o simplă „neînțelegere” și tratativele ca „împăcare” doar pentru atingerea intereselor ungurești. În nici o formulă nu s-a ajuns la un acord deoarece, o împăcare ar fi dus la ștergerea privilegiilor ungurești ca „singura națiune” ceea ce îngrădea orice formă de libertate pentru români. Moment ratate, după ce Kossuth, decretase „unirea” peste voința românilor. Și totul pornea de la faptul că nici una din părți nu avea un mandat special al națiunii lor, pe care fiecare parte pretindea că o reprezintă. Sufletele românilor erau grav și larg atinse, iar orgoliile dominatoare, imperial-regale, ale ungurilor prea pornite. Cu asemenea „turație” fiecare se situa pe poziție ireconciliabilă. Deșteptarea națională românească a prins avânt și tărie odată cu a celorlalte popoare din „închisoarea națiunilor” imperiului bicefal, iar la spargerea lumii 1918, s-a mandatat voința poporului exprimată la Alba Iulia.

Războiul întregirii neamului l-a decretat conștiința tuturor românilor, nu ca o socoteala de câștig, ci ca o pornire furtunoasă fără frâu, un uragan moral exprimat nimerit în fraza lapidară a lui Nicolae Filipescu: „Sire, ori te încoronezi la Alba- Iulia, ori mori pe Câmpia Turzii, altcum praf s-alege de țară și de dinastia ta”. Poporul român, a ieșit de sub patru stăpâniri deosebite, purtând influențele a patru organizații de stat disparate și a patru culturi fără puncte de înrudire, sângerând pe tot atâtea fronturi. (Extras din „Împăcarea cu trecutul”).

Deschideți orice pagină din cărțile lui Eminescu, Coșbuc sau Delavrancea și veți vedea pe cei care au răsărit din pulberea acestui pământ că au un sentiment „familiar” care vi se pune în față, cu o atmosferă cunoscută care vă învăluie. Citiți o strofă de Eminescu, ori Coșbuc și veți găsi „dorurile ce pâlpâie” în vatra țăranilor și farmecul ce îmbină idilele lor rustice. O înlănțuire firească se leagă într-un mănunchi unitar și armonic dându-ne toate, împreună, tabloul sintetic al românismului. Mai este ceva. Se poate desluși și o continuitate de spirit a generațiilor ce s-au succedat, trecând, din mâna în mână, moștenirea lor intelectuală. Dincolo de lozincile epocii, care s-au schimbat și căzut, există un substrat de înrudire în cursul vremii de la culme la culme, în ritmul permanent și invariabil al identității.

Cercetându-ne conștiința, trebuie să relevăm răscolitoarele atuuri, fiindcă întreg capitalul național de ura s-a topit în flăcările pârjolului înfricoșat de ieri, al războaielor. Cataclismul cu cortegiul lui de nenorociri ne-a dezvelit mai bine rănile omeniei și a împins spre ceata acelora care căutau tămăduirea. Nu eram pregătiți sufletește pentru un asemenea efort, fiindcă de câte ori ne chemau îndemnurile largi umanitare, între umanitate și rațiune, se simțea paravanul unui jandarm ungur care, cu atitudinea lui, „ne făcea să recădem în clocotul protestului istoric și se înnămolea în ură întreaga gândire ce ne diferențiază”. Astăzi paravanul a căzut?, nu mai sunt obstacole? Vreau să cred și să plutesc în plin umanitarism, cu o singură condiție: sa fiu în urcușul spre înalt urmat de gândul bun.

Cea mai groaznică lovitură pregătită de dușmani, aceea a ruperii poporului românesc, în două tabere din punct de vedere religios, a avut urmări benefice din punct de vedere cultural, căci din „mormântul” pregătit a răsărit școala de la Blaj, cu falanga de luptători naționali, cu rezultate la 1848: „Noi vrem să ne unim cu țara”!. Maghiarizarea forțată, desființarea și prigonirea școlilor românești, colonizările ungurești, ajutoare de stat îndreptate exclusiv spre unguri, n-au fost suficiente și eficiente pentru atingerea obiectivului „de maghiarizare a tuturor naționalităților”. În perioada dualismului, peste 2 milioane de unguri ardeleni, trăiau din salariu de la stat, ceea ce le asigura o mai grabnică înaintare spre cultură față de români. Sabotarea politică a întârziat numai momentul unirii. (Extras din „Împăcarea cu trecutul”).

„Familia”, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!... Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”.

Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan. În timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, „Familia” avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci, la moartea sa (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista „Familia” exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talentat, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

Alexandru Vaida Voievod, își amintea un episod înălțător al tinerilor de la Budapesta, Viena, Cluj și Graz solidari cu românii, după procesul Memorandului, condamnați la temniță de Stat. Manifestele lansate de studenți purtau iscălituri personale. Vizitarea condamnaților, deținuți la Seghedin și Vaț, i-a întărit pe condamnați în convingerea că nu erau singurii martiri, erau și cei slobozi un fel de martiri ai neamului. În „România Jună”, de la Viena, și alte societăți literare de la Budapesta se evita a „face politică”, ceea ce dispera autoritățile care nu avea astfel motiv să le închidă, dar fără a putea invoca legea nu era posibil. „Cetățenilor academici” le erau aplicabile doar legile statului, fapt pentru care conducerile universităților nu se amestecau în viața extra studențească, decât în cazul faptelor penale. În acele împrejurări faptul că manifestele erau asumate prin semnătură ca: „stud[ent]. jur[ist]”, „stud[ent]. med[icinist].”, deși era vărsată în manifest „toată ura împotriva statului maghiar” nu avea consecințe penale, pedeapsa se rezuma doar citarea la rectorat.

În capul listei, după cum își amintise Vaida, era cel socotit „capul răutăților”: Iuliu Maniu. Deși foarte dur, la început, Rectorul Magnific n-a reușit să-l facă pe Maniu să-și retragă semnătura. Acesta a replicat: „puteți să mă pedepsiți dar la apostazie nu mă puteți îndupleca. Dreptul de a-mi manifesta convingerea, nu mi-l puteți nici contesta, nici lua, Magnificiența Voastră”, a răspuns cu demnitate tânărul student român. De la declarația sa Rectorul Ludovic Láng, nu l-a putut clinti. Toți ceilalți semnatari audiați, rând pe rând, au refuzat retractarea semnăturii. Numai Iuliu Maniu a suferit amânarea ultimului examen cu un semestru, ca pedeapsă, dar i-a „obligat pe examinatorii șovini să-l treacă cu summa cum laude”.

Cel ce luptase atât de admirabil pentru românii ardeleni, odată cu începerea războiului pentru întregire, nu putea să stea de-o parte. Ziarele lui şi-au suspendat activitatea, iar Ioan Moţa a intrat în armata română ca translator, cu gradul de sublocotenent pe lângă Comandantul teritoriului ocupat, colonelul Constantin Pietraru. Comandamentul a instalat primele organe ale administraţiei române (notari, primari etc.) în judeţele Braşov şi Trei Scaune, în 1916. Secuii speriaţi, s-au refugiat în păduri, dar văzând ce frumos şi omeneşte s-au purtat noii stăpâni s-au întors la casele lor. Roata norocului, cum zicea Ioan Moţa, s-a întors fiind nevoiţi să se retragă în Moldova.

Odată cu retragerea armatei o parte din intelectualii români (preoţi şi învăţători) din Transilvania au plecat în pribegie, ei fiind urmăriţi de autorităţile ungare. Asupra celor rămaşi s-au abătut represalii de o barbarie fără seamăn. Câteva exemple considerăm că vor fi grăitoare: Preotul Lazăr Popa, din Şinca Nouă, pentru atitudine patriotică a fost condamnat la 8 ani închisoare şi i s-a confiscat averea; Vasile Boldorean din Doba, acuzat că şi-a exprimat dragostea pentru România a stat un an în închisoare, deşi era tată a 10 copii; Ilie Gherban, din Sârbova, arestat şi condamnat ca agitator contra statului ungar, la doi ani închisoare, iar preotul Roman Jurchescu, întemniţat doi ani pentru că, la percheziţia domiciliului, a fost dovedit că a contribuit la fondul pentru independenţă României. Învăţătorul George Costescu, din Racoviţa, a fost condamnat doi ani pentru că a pretins copiilor să-l salute în limba română. Ioan Senchea a fost arestat şi executat în anul 1916, că s-a pronunţat pentru autonomia naţiunii române. Încriminat pentru cântecele sale iredentiste compozitorul Gheorghe Dima a stat în închisoarea de la Cluj, trei ani de zile, iar învăţătorul şi compozitorul Ion Vidu a fost suspendat din funcţie pentru că a acţionat pentru unirea românilor şi întărirea conştiinţei de unitate naţională Întregul sat Şuştea din Banat a fost supus rechiziţiilor inclusiv clopotul de la biserică, pentru că au făcut agitaţie contra statului ungur. Frontul unguresc a fost îngroşat cu tinerii români. Nesupunerea pe front a fost semnalată în 38.869 cazuri de ostaşi care au trecut de partea Antantei. Curţile marţiale au pronunţat sentinţe de condamnare la moarte împotriva celor ce refuzau să lupte contra fraţilor români. Cazul sublocotenentului Emil Rebreanu executat la 1/14 mai 1917 la Valea Ghimeş, a fost evocat în Pădurea spânzuraţilor de fratele său, Liviu Rebreanu.

- Va urma -