În complexul funerar de la Titești este menționat pentru primă dată numele Munteniei, gravat în piatră pe timpul lui Basarab I. Se poate trage concluzia că în Transilvania, Banat și Oltenia unde au fost sarabii lui Decebal, erau acum valahii negrii, poreclă venită din transformarea cuvântului „sarab” în „arab” de către geograful Ptolemeu și bine fixată în memoria popoarelor din jur. Această poreclă a marcat totodată memoria colectivă ca pe ceva nobil - sarabii erau regii dacilor - ea devenind și un simbol, o marcă a valahilor nord-dunăreni.

Mențiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab voievod, prin care dăruiește bisericii din Câmpulung satul Bădeștii: „Satul Bădești este dăruit bisericii din Câmpulung de către Io Neculai voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod... Pentru că acest mai sus numit satu Bădești au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alexandru voevod, domniia lui au fost datu și au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeștii, ca să fie sfinții biserici a domniei sale spre întărire, iar preoților și părinților din cliros spre hrană, iar domniei sale și părinților domniei sale vecinică pomenire” (Transcript din hrisovul lui Gavril Movilă din 13 noiembrie 1618 - Cf. D.I.R., B., XVII, voi. III, doc. 236).

Autenticitatea actului din 1351-1352 a fost contestată din pricina unor adaosuri ale copistului din 1618 (pomenirea lui Radu Negru). Totuși data de 1351─1352 corespunde cu domnia lui Nicolae Alexandru și filiația din Basarab este corectă: aceste fapte, ignorate la începutul secolului al XVII-lea, arată că documentul înfățișat de călugări în divan la 1618 erau autentice. În anul 1920, N. Iorga și V. Drăghiceanu au făcut studii arheologice la biserica domnească de la Curtea de Argeș. Aici s-a găsit și o bucată dintr-o placă de teracotă pe care este gravat un cavaler medieval, fapt ce denotă preocuparea Basarabilor referitor la rolul cavalerilor în viața din acele timpuri.

Citind în continuare simbolistica plăcii funerare cu Tihomir-Tugome-Tocomerius, mai constatăm că el este slăvit ca și conducător în rândul 4, iar în rândul 5 este onorat cu coiful de cavaler așezat înaintea numelui. Acest fapt denotă că a fost un cavaler, probabil din rândul cavalerilor basarabi, așa cum au scris Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu în cartea Ordinul cavalerilor Basarabi și a luptat pentru întregirea voievodatului Munteniei din alipirea ei la Țara Loviștei și a Banatului de Severin în 1310 și dovedește că Negru Vodă a știut să acționeze în timpul când în regatul Ungariei se duceau lupte pentru conducerea lui. Așa ne putem explica și buna înțelegere cu voievodul Transilvaniei Ladislau Kan care îl prinsese pe regele Ungariei Otto de Bavaria și-l încredințase voievodului valah din acea vreme (1307), adică lui Negru Vodă, pentru pază. Interpretând istoria din acea vreme, Negru Vodă a fost un diplomat, deoarece a putut să obțină în favoarea lui Țara Loviștei care, de fapt, era dată de regele Bella al IV-lea (1233) contelui sas Conrad  de Tălmaci și familiei lui.

Se știe că în acel timp voievodul Ladislau Kan avea divergențe cu sașii și, în acest sens, a renunțat el la Țara Loviștei și a oferit-o lui Negru Vodă. Altfel după funcția pe care o avea voievodul Transilvaniei, o putea stăpâni el. Asta deducem și din războiul pe care l-a declanșat Carol Robert de Anjou asupra Țării Românești sub îndemnul voievodului Toma Szecseny de a ocupa Țara Românească (Țara Transalpină) și Țara Loviștei. Toma Szeksenyi primise în anii 1324 teritoriile din jurul Sibiului și dorea și Țara Loviștei ca să poată avea calea liberă pentru a putea face legătura de comerț cu țările de la sudul Dunării.

Negru Vodă era urmaș al voievozilor din Amlaș și Făgăraș, pământuri locuite de vlahii formați după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii și asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. El era deja un nobil cu renume, trecut la catolicism, altfel în acele vremuri neputând să se unească familiilor nobiliare catolice maghiare. Existența cetății lui de la Breaza de Făgăraș, comuna Lisa, jud. Brașov, datată în secolul I, numită și „Cetatea lui Negru Vodă”, arată continuitatea românilor în aceasta zonă și organizarea lor statală.

Împăratul Traian a adus la Cincșor, Râșnov, Boița cohorta Flavia Bessorum alcătuită din recruți din tribul Bessi din munții Haemului, unii din ei sacerdoți ai templului lui Dionisos, purtătorii căciulii de vulpe Bassara. După retragerea administrației Imperiului Roman, viața dacilor a decurs pe mai departe într-un continuu zbucium, peste ei trecând numeroase popoare (goți, slavi, avari, huni, pecenegi, cumani). Unii au conviețuit în bună parte cu ei, pe parcurs apărând formațiunile statale numite cnezate. L asfârșitul primului mileniu populația română si slavă a acestor cnezte a avut de înfruntat populații venite din Asia. Maghiarii au pus stăpânire pe câmpia Panoniei si au căutat să se extindă spre est, în transilvania, ocupând-o prin forța armelor sau diplomație.

Despre acest subiect a scris I. Cav. De Pușcariu în Date Istorice Privitoare la Familiile Nobile Române (1892): „Mai latita inse se afla numirea de Kenzi in partile locuite de români. Regele Bela IV la anulu 1247 deruesce cinului Ioanitu tota „terra de Zeurino cum Kenazatibus Ioannis et Farkasii usque ad fluvium Olt - excepta terra Kenazatus Lynoy Woiavode quam Olahis relinquimus etc.” - excepta terra Seneslai Woiavode Olahorum etc. (Hurmuzaki I. 247).

Dar mai numerose urme de Knezi români - cu prerogative si possessiuni ereditarie ─ aflamu prin celle optu districte Olahali din Banatulu Severinului, a caroru drepturi se sumeza in privilegiulu loru dela anulu 1457 -, apoi prin districtele Hatzegului, Hunidorei, Devei etc., cari inca aveau Universitatea loru. Este aparițiune exotica, ca in tier'a Oltului - terra Fogaras -, incongiurata pe de tote partile Ardelene de Knezi -, în loculu acestora se izolează institiunea de Boeri cu possessiuni privilegiate si cu prerogative nobiliari analogu Kneziloru. Fiacare comuna formeza unu boeronatu cu vecini supuși, ce se erediteaza din neamu in neamu, si se impartu intre successori cu drepturile reali si cu prerogative personali d'a incurge la tote afacerile politice alle municipiului districtuale. Nu ne potemu esplica nomenclatura acesta de boeri, decâtu importata din Valachia vecina, a carei domnitori pe la inceputu portau numele de duci ai Fogarasiului si Omlasiului.

Vladu I. - numitu si Vlajku si Vladislau - în diploma din anu 1372, în carea se tituleaza: Vladislaus Vajvoda transalpinus, Banus de Zeurino et Dux novae plantationis terrae Fogaras - cum esset in gratia principis praedicti (Ludivici) -, daruesce Magistrului Ladislau de Dopka - nepos Mikedbani - noster consanquineus - târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka -, târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka -, inca nu amintesce de numele boieriu, - pote de aceea nu, pentru ca donatariulu nu se tragea din Valachia.

Dara indata dupa ellu Mircea Voda in Chrisovele dela a. 1392, 1400 si 1417, in cari se tituleza Domnu stapânitoriu preste tiera muntenesca, laturea tataresca, si partile dunarene, apoi peste munte tiera Fogarasiului pâna in Oltu, si prin cari intr'una conferre lui Stanciu Egumenulu si frateseu Kalin possessiunea Skorei -, intralta lui Micu si Stoja possessiunea Mundra, iera intralta doneza lui Borcea si lui Calianu possessiunea Vadului Sarcaii -, pe toti acesti donatari i numesce boeri.

Vladu II., carele in diploma de anulu 1431 data Calugariloru minoriti propagatori in partile transalpine se tituleza Valachiae transalpinae Dominus et terrarum Omlasch et Fogaras Dux - pe cându era - gravissimorum negotiorum causa in Nurrenberga la curtea Regelui Sigismundus - dominus master naturalis (Kurz Mag, II. 45), indata in Chrisovulu din anulu urmatoriu 1432 (Hurmuzaki 1/2 542), prin care deruesce lui Roman nepotului lui Stancsu din Voivodeni satulu acesta si Sascsori, Sâmbata etc. - precumu si in Chrisovulu seu din anulu 1437 (C.m.) datu lui Tatul, Ursul, Bera etc. in privintia donatiuniloru peste satulu Margineni -, asemenea numesce pe toti acesti donatori - boeri. Totu asia Vladu III in Chrisovulu din anulu 1452 (C.m.)  datu boeriului Stancsu Mailath din Dezsani etc.

Dreptulu acesta de conferire a Domnitoriloru din Valachia ca Duci ai Fogarasiului tienu - cumu constata si ist. Timon - pâna la caderea lui Michnea assassinatu in Sibiiu la anulu 1510. Dara si de aci incolo vedemu din acte, ca validitatea boeronateloru din tienutulu Fogarasiului se dejudeca prin tribunalele duodecim boeronum sub presidiulu Castellaniloru (Capitaniloru supremi) de Fogaras, incependu de la Castellanulu Stephan Tokos 1507, Paul Thomori 1509 (mai pe urma archiepiscopu de Calocsa cadiutu in bataia de la Mohacs 1526), etc. - Sentintiele esite din acestu tribunalu boerescu, in cari adeseori se facea provocare si la Chrisovele vechi alle domnitoriloru din Valachia, si se baseau pe - ritu et veterem huius terae Fogarasiensis consvetudinem - a videknek regi torvenyei szerint biralhatyak okis az o os boersagokat -, se confirmau apoi prin Voivodii Ardealului, pâna cându principii indigeni autonomi incepura si ei - mai investigatiuni genealogice - a le innoi sub titlu de noua donatiune, si de armale”.

Densușianu mai susține: „Aflăm aci (în țara Hațegului) instituțiunea chineziatelor românești, instituțiunea juraților români, un sistem românesc de impozite (quinquagesima) -, tot atâtea particularități străine de spiritul legislațiunii ungurești.

Și nu eră aceasta singura parte în care Românii, prin drepturile ce-și putuseră păstra încă, dovediau prioritatea lor în stăpânirea țerii și originalitatatea lor a parte [...]”.

Afară de țara Hațegului și de Bănatul Severinului, mai erau în partea, meridională a Transilvaniei încă două provincii românești: Districtul Făgărașului și al Omlașului. Dar până acum relațiunile vechi ale acestor provincii zac în sânul întunerecului. Nu cunoaștem nici seria completă a Ducilor, nici instituțiunile ce le-au întemeiat domnia românească în acele părți ale Transilvaniei. „Astăzi însă ne aflăm în plăcuta pozițiune de a publică aici o colecțiune de documente cu privire la țara Făgărașului, extrase din interesanta arhivă a d-lui Aron Densușianu”.

Aceste documente le adunase fratele său Aron, pe când era avocat la Făgăraș. Și să nu credem că materialul de care se servi el, nu era un material oficial, în mare parte cules pentru istoria Ungariei. El îl secerase și din lanurile scriitorilor unguri chiar, căci ne spune: « Prețiosul material scos la lumină de Pesty ne descopere încă un adevăr de mare importanță. Se constată adecă, că Banatul Severinului formă în sânul regatului unguresc o provincie politică română; că eră împărțit în 8 districte românești, numite districtus olachales; că toate districtele formau o unitate politică cu drepturi și libertăți particulare, cum erau de exemplu cele 7 județe ale Sașilor și 7 districte ale Săcuilor din Transilvania; se constată că există in Banat numai o singură nobilime, și aceea era românească; că ea se bucură de imunități și drepturi ce nu derivau dela regii Ungariei; că în fine în tot Banatul era în vigoare un drept special românesc numit: jus volahie, antiqua lex districtum volachicalium. Și despre toate aceste momentoase împrejurări Veranțiu nu amintește nimic ».

„Documentele acestea revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare și militare, în scurt asupra vechii constituțiuni a poporului român din Țara-Făgărașului. Anume vedem că în Făgăraș există numai o nobilime istorică, care-și păstrase vechea sa numire de boieri și avei sigilul său propriu (eigillum Boeronum); că boieria din Țara-Făgărașului nu era numai o simplă prerogativă nobilitară, dar era totodată și un oficiu în ce privește afacerile publice ale ținutului; că unica condițiune așa zicând inerentă a boieriei eră să presteze servicii militare equestre; că boierimea de acolo și în timp de pace eră organizată militărește, având căpitanul, locotenențîi și decurionii săi. Aflăm mai departe că se boierizau chiar și moșiile, adecă se investiau cu caracterul juridic al aceslei instituțiuni.

Și care eră natura moșiilor boierești din Țara-Făgărașului? In prima linie ele ne apar ca averi ereditare și inalienabile ale familiei (haereditates boeronales), dar cu caracterul deplinei proprietăți pentru posesorul boier.

« Și cu drept cuvânt, din această lucrare Densușianu trage următoarele concluziuni pline de învățământ pentru organizațiunea noastră română din trecut: „Aceea ce formează caracterul general al nobilimii române din Făgăraș, Hațeg și Banat, este misiunea ei de a fi pururea în arme. Așă aflăm pe nobilii din Hațeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo, pe nobilii din Banat apărând în continuu fortărețele și vadurile Dunărei, iar pe boierii din Făgăraș în datina veche de a presta servicii militare equestre (more aliorum verorum nalorum indubitalorum... Boeronum nostrorum equis a frameis ad id aptis et convenientibus inservire). Pe când din contra nobilul unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel »”.

Și drept concluziune generală el precizează: « Astfel nobilimea română își arc instituțhinea sa în instituțiunea militară. Românul a devenit boier și a fost donat cu moșii fiindcă eră militar, dar nu i s’a conferit nobilitalea pentru ca să-l facă vasal și pentru ca prin donațiune și titlu să fie obligat la servicii, cum este natura feudalității germane și ungurești ».

În Densușianu vibra un patriotism încălzit de o văpaie ce nu stă la îndemâna ori și cui. El era patriot fiindcă era Român și crescut în astfel de direcție. În lucrarea sa „Dacia Preistorică”,  Desușianu, care cu alta ocaziune scrisese relativ la erorile admise ca fapte sigure în istorie „« Că atunci când falsitatea se introduce odată în istorie, este foarte greu de a o desradăcina, și chiar de a o pricepe », iea la descusut următorul pasaj datorit istoriografului ungur Antoniu Veranțiu, scris între 1538-1540: « Românii (Transilvaniei) nu se bucură de nici o libertate, nu au nici onobilime, nu posedă nici un drept al lor propriu, cu excepțiune de puțini români ce locuesc în districtul Hațegului, unde se crede că a existat capitala lui Decebal. Românii aceștia (din districtul Hațegului) au câștigat nobilitatea pe timpul lui Ioan Huniadi, care era născut acolo, fiindcă-l ajutase cu vitejie în luptele lui continue cu Turcii. Ceilalți sunt toți plebei,iobagi ai Ungurilor, nici nu au districtele lor proprii, ci trăesc răslățițipe ici și colea toată țara »”.

El sdrobește aceste afirmațiuni neadevărate și poate chiar tendențioase cu numeroasele acte ce publică și dovedește că: „Anume știm astăzi ca o perfectă certitudine, că ținuturile Hațegului,al Hunedoarei și Devei, formau în vechime un complex de districte românești cari se numiau în diplome districlus olachales. Știm că întreagănobilimea de acolo era o nobilime românească, înțelegem românească însensul etnic și politic. Știm că nobilimea aceasta eră o clasă socială diferită de nobilimea ungurească, distinsăde ea prin originea, prin istoriași natura privilegiilor sale. Știm că această nobilime nu a fost creată deIoan Huniadi (Corvinul), nici de regii Ungariei; că din contra, era o nobilime veche, al cărei trecut se pierde în întunericul evului mediu. Această nobilimeera numită în diplomele regilor ungurești : « Nobiles ut dicitur Valachorum » sau « Nobiles Olachi (Valachi) » spre distincțiune de: « NobilesHungari » sau « veri nobiles regni nostri »”. Și pe lângă districtele românești (districtus olachales), pe lângă nobilimea națională, mai există în țara Hațegului un drept particular românesc. Românul nu putea fi lipsit deproprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare decât numai dacă eră judecat de semenii săi : de nobilii, chinezii și bătrânii români (Prefața, din Vol. II 5, a publicațiunii Hurmuzachi, pe 1897)_.

P.P. Panaitescu a scris despre voievodul Vlaicu Vodă: „Într-un privilegiu din 1372, Vladislav voievod, nepot de fiu al lui Basarab, numește pe nobilul ungur Ladislau de Doboca „rudă de același sînge” (consanguineus), amintind că acest nobil este strănepotul lui Mikód banul, deci desigur de la acesta se trăgea rudenia de singe. Mikód banul unguresc al Severinului (1275-1276) a murit la 1298; era de neam francez (Rajnáld) și fiica lui a fost probabil doamna Marghita, soția lui Basarab și bunica lui Vladislav voievod (și Alexandru, tatăl lui Vladislav a fost căsătorit cu o unguroaică, doamna Clara, dar nu de ea e vorba în document, căci ea era mama vitregă a lui Vladislav, deci nu o putem socoti din familia înrudita prin sânge cu acest domn)”.

- Va urma -